Problema pusă în felul acesta, cine a influenţat pe cine, este, în bună măsură, inutilă. Cele două, exegeza hegeliană şi concepţia proprie constituie, într-un fel, două ramuri care, în momente diferite, cresc pe acelaşi trunchi. Legătura lor, influenţa dintre ele, care poate fi documentată pe bază de texte, se poate explica, credem, prin originea gândirii lui D.D. Roşca în aceeaşi problematică iniţială a raportului dintre raţional şi iraţional.
Tema centrală din perspectiva căreia se lasă lămurite toate poziţiile de gândire pe care le susţine D.D. Roşca, fie că vorbim de exegeza sa hegeliană din Influenţa lui Hegel asupra lui Taine şi din lucrările adiacente, fie de concepţia proprie dezvoltată pe paginile Existenţei tragice, priveşte relaţia de bază dintre raţional şi iraţional. Nu ne propuneam aici să definim sensul celor doi termeni, fundamentali pentru gândirea filosofică a tuturor timpurilor, căci aceasta ar însemna să punem la contribuţie întreaga istorie a filosofiei, cel puţin din momentul opoziţiei antice Heraclit – Parmenide. Atunci se pun în discuţie pentru prima oară, în mod explicit, criteriile a ceea ce este raţional în opoziţie, desigur, cu ceea ce nu este raţional, cu iraţionalul. Raţional este ceea ce poate fi gândit logic, ceea ce este noetos, căruia i se opune direct sensibilul, care nu poate fi gândit logic – aisthetos – şi care abia astfel, opunându-se gândirii logice ca supremă funcţie a raţiunii, devine iraţionalul ca atare. Lucrurile se clarifică întrucâtva, deşi devin mai nuanţate şi, totodată, mai complexe, cu Platon. Acesta va distinge categoric între două lumi: una a Ideilor, raţională – Ideile sunt ceea ce există cu adevărat – şi una a lucrurilor, sensibilă – lucrurile constituie copii imperfecte ale celor dintâi, mai degrabă iraţionale pentru că, aflate într-un permanent proces de devenire, sunt şi nu sunt, există şi nu există, sunt contradictorii. „Devenirea – observă Mircea Florian – este noţiunea contradictorie tipică, fiindcă în ea se unesc existenţa şi ne-existenţa, fiindcă ceea ce nu era acum este şi ceea ce acum este peste o clipă nu va mai fi. Aşa se interpretează de obicei concepţia devenirii la Hegel”. Pentru Platon, aflate în continuă devenire, schimbare şi transformare, lucrurile abia dacă există, la drept vorbind, ele, mai degrabă, nu există decât există, sunt de o inconsistenţă totală şi, ca atare, desigur, nu putem obţine despre ele cunoştinţe ferme, durabile, adevăruri, ci numai şovăitoare opinii, schimbătoare şi ele ca lucrurile însele. Pe acest motiv, planul iraţionalului se confundă chiar cu devenirea; ceva care devine, cum spunea încă Heraclit din Efes, este şi nu este în acelaşi timp. O asemenea afirmaţie nu p
oate fi asimilată de raţiune din perspectiva logicii formale a identităţii a lui Parmenide, ci numai de pe poziţiile unei logici mai speciale, cea hegeliană, a raţiunii dialectice. Să reţinem, deci, că în definirea noţiunilor atât de complexe de raţional şi iraţional, implicaţiile ontologice şi cele gnoseologice, cele care ţin de ἔιναι şi cele care ţin de νοεῖν, dată fiind identitatea dintre ele proclamată deja de Parmenide din Eleea, se suprapun şi se amestecă.
***
Afirmaţia la care suntem îndreptăţiţi de lectura textelor iscălite de D.D. Roşca în formularea sa cea mai generală, este aceea că în faţa conştiinţei noastre, realitatea se prezintă şi ca raţională, şi ca iraţională, în acelaşi timp. Este vorba de o idee fundamentală a discursului filosofic al lui D.D. Roşca, deosebit de importantă în economia de ansamblu a concepţiei sale, întrucât uneşte cele două compartimente mari ale activităţii sale filosofice: interpretarea lui Hegel, ale cărei fundamente sunt puse în lucrarea de doctorat din 1928, L’influence de Hegel sur Taine…, dar întinsă pe tot parcursul vieţii, şi concepţia personală dezvoltată în lucrarea de sinteză Existenţa tragică, din 1934. Cele două compartimente, exegeza şi concepţia proprie, comunică strâns pe canalul acestor idei privind raţionalul şi iraţionalul. Exegeza hegeliană şi concepţia proprie formează de la început, din unghiul acestor idei, şi indiferent de relaţia lor temporară, o unitate pe care nici un moment al evoluţiei ulterioare nu îl va putea pune în discuţie. În literatura dedicată gândirii lui D.D. Roşca există o problemă de fond, nu întotdeauna recunoscută ca atare, şi de cele mai multe ori ocolită: care anume este relaţia interioară, de conţinut, între principalele idei ale exegezei hegeliene, aşa cum apar acestea deja în germene în lucrarea de doctorat, şi unele poziţii de gândire afirmate mai târziu, în încercarea de sinteză filosofică proprie din Existenţa tragică.
Problema pusă în felul acesta, cine a influenţat pe cine, este, în bună măsură, inutilă. Cele două, exegeza hegeliană şi concepţia proprie constituie, într-un fel, două ramuri care, în momente diferite, cresc pe acelaşi trunchi. Legătura lor, influenţa dintre ele, care poate fi documentată pe bază de texte, se poate explica, credem, prin originea gândirii lui D.D. Roşca în aceeaşi problematică iniţială a raportului dintre raţional şi iraţional. Deşi, de la o lucrare la alta, filosoful român avansează de la exegeza ce vizează concepţia altui gânditor – fie acesta şi unul de semnificaţia lui Hegel – la elaborarea unei concepţii proprii, registrul principal în care se mişcă gândirea sa rămâne, în esenţă, acelaşi. Despărţite doar de câţiva ani, 1928 şi 1934, cele două lucrări comunică între ele pe canalul aceleiaşi concepţii despre ce este filosofia. Din aceasta se împărtăşesc amândouă, iar, în cadrul ei, un rol definitoriu pentru concepţia lui D.D. Roşca îl deţine problema raţionalului şi iraţionalului precum şi legătura lor. Primele articulaţii ale acestui concept de filosofie avansat de D.D. Roşca au ieşit la iveală în anii de studiu parizian şi se pot identifica măcar implicit în câteva pasaje ale lucrării de doctorat. Însă, credem, o cristalizare decisivă a acestor idei se va produce numai după întoarcerea în ţară, prin încercarea de sinteză filosofică personală amintită deja. Aşa se face că între L’influence de Hegel sur Taine… şi Existenţa tragică se instituie o legătură de determinare dublu orientată. Privite lucrurile în sens direct, în unele din punctele sale, concepţia prezentată pe paginile Existenţei tragice constituie dezvoltarea logică a unor intuiţii apărute în exerciţiul exegezei hegeliene, privite lucrurile în sens invers, în toate studiile hegeliene din perioada doctoratului parizian, Hegel este văzut şi comentat prin prisma unui concept de filosofie care, deşi va deveni efectiv în toate încheieturile sale, abia mai târziu, în Existenţa tragică, va fi operant încă de pe acum, în munca de interpretare a lui Hegel.
***
Lumea este astfel alcătuită încât, în cuprinsul ei, raţionalul şi iraţionalul coexistă despărţite de o linie fragilă şi mobilă, în continuă deplasare. Pentru început, s-ar putea întâmpla ca iraţionalul să depăşească din punct de vedere cantitativ raţionalul. „Experienţa autentică făcută până acum ne arată chiar mai mult decât atât: ne învaţă că sfera iraţionalului şi absolutului este mai întinsă decât cea a raţionalului”. Trăim, de fapt, cufundaţi într-un ocean de necunoscut, de iraţional şi, în fond, absurd. Situaţia nu este însă în nici un caz disperată, întrucât ea nu este menită să rămână pentru totdeauna astfel. Linia de hotar care separă cele două domenii, al raţionalului şi al iraţionalului, este una mobilă, aflată în continuă mişcare: în teza generală, deplasarea se produce de la iraţional către raţional, în aşa fel încât sfera iraţionalului descreşte în măsură invers proporţională cu creşterea raţionalului datorită progreselor înregistrate de cunoaşterea omenească, de cea ştiinţifică în primul rând. Însă, consultând cu deplină obiectivitate datele experienţei sale de cunoaştere, omului i se impune ca o certitudine constatarea că graniţa dintre cele două sfere, a raţionalului şi a iraţionalului, este, observă D.D. Roşca, de o deconcertantă mobilitate, întrucât se mişcă în ambele direcţii, şi a raţionalului, dar şi invers, a iraţionalului, cum vom vedea. „Linia de frontieră între cele două mari porţiuni ale existenţei, între porţiunea raţională şi cea iraţională, este de o mobilitate deconcertantă, căci nu se deplasează într-un singur sens”. Filosoful român nu se lasă prins în plasa prejudecăţii de origine raţionalist-iluministă care transformă credinţa privind progresul liniar neîntrerupt într-o dogmă absolută. Până către începutul secolului, recunoaşte D. D. Roşca, impresia generală care se degaja din experienţa trecutului era că cel care continuă mereu să se lărgească este fragmentul de raţionalitate, linia de demarcaţie despre care vorbim deplasându-se în sens unic. Dar, aceasta înseamnă doar a profesa un iluminism naiv, plat, pentru care ideea progresului liniar continuu se transformă în act de credinţă dogmatică.
***
Două consecinţe deosebit de importante, pe care le urmărim deocamdată doar în plan teoretic, urmează din acest caracter fundamental mobil al relaţiei dintre sfera raţionalului şi cea a iraţionalului.
A) Prima. Cele două sfere care alcătuiesc existenţa, raţionalul şi iraţionalul, sunt astfel dispuse încât, aşa cum am văzut deja, le desparte o graniţă mobilă care, urmărită pe porţiuni istorice mai întinse, se deplasează totuşi, în principal, de la iraţional către raţional. „În teză generală – scrie D.D. Roşca – e fapt de experienţă că în timp ce neobosita inteligenţă omenească a întreprins raţionalizarea unor porţiuni iniţial prezentându-se ca iraţionale şi a reuşit în această întreprindere – s-a întâmplat că, adâncită în continuare, tocmai porţiunea de realitate astfel raţionalizată, deschizând noi perspective de comprehensiune, a făcut posibilă descoperirea unor iraţionale nelămurite până acum. Inteligenţa, urcată pe noile puncte de perspectivă, a descoperit iraţionale în domenii pe care le credea complet raţionalizate şi asimilate.”
Constatarea care s-ar impune este că şansa unei depline eradicări a iraţionalului din cuprinsul existenţei, teoretic nu ne este dată nici măcar într-un punct oarecare îndepărtat al viitorului. Iraţionalele desfiinţate întemeiază, la rândul lor, noi iraţionale, astfel, cele două, raţionalul şi iraţionalul, există şi au sens doar unul prin celălalt. Ştergerea deplină a iraţionalului, o existenţă în totalitate raţională indică doar o stare ideală, în sens normativ kantian. Altfel zis, mişcarea de înaintare a raţiunii – marşul triumfător al raţiunii prin istorie, cum spune Hegel – prin care se câştigă noi teritorii pe seama raţionalului nu este una care se consumă doar în plan orizontal. Ea se lasă însoţită şi de o mişcare la fel de reală, dar şi la fel de importantă şi în plan vertical. Astfel se explică împrejurarea că raţiunea nu va putea smulge din rădăcini iraţionalul implantat în conţinutul existenţei, pentru că orice iraţional odată desfiinţat, înfiinţează la rândul său noi iraţionale pe trepte de profunzime mai pronunţate. Prin provocările lor adresate raţiunii, aceste iraţionale sunt cele care de fiecare dată duc cu un pas mai departe cunoaşterea omenească. Dar să-l lăsăm chiar pe D.D. Roşca să ne enunţe toate aceste idei. „Din experienţa trecută şi actuală scoatem învăţături şi mai tulburătoare decât ceea ce tocmai am amintit. Anume: linia de frontieră dintre cele două mari porţiuni ale existenţei, între porţiunea raţionalizată şi cea iraţională, este de o mobilitate deconcertantă, căci nu se deplasează numai într-un singur sens. Experienţa mai nouă ne arată că punctele de vedere înmulţindu-se, porţiuni de realitate crezute raţionalizate complet, pot să ne descopere, pe neaşteptate, aspecte de-ale lor pătate intens de iraţionale nelămurite până aici”. Cu aceasta, în ciuda tuturor paşilor înainte pe care raţiunea i-a înregistrat şi-i va înregistra şi în viitor pe calea cunoaşterii existenţei, în structura sa de bază, aceasta va rămâne neschimbată. Conştiinţa omenească acreditează teza că existenţa este şi va fi raţională şi iraţională în acelaşi timp, şi niciodată nu doar raţională sau doar iraţională. De fapt, şi D.D. Roşca insistă asupra acestui argument fundamental, cuplul dialectic în discuţie funcţionează numai cu condiţia ca cei doi termeni, presupunându-se reciproc, ei nu pot exista fără a coexista. „Formula pe scurt: pentru ca raţionalul să aibă sens şi să existe, e necesar să existe iraţionalul”. Aşadar, independent de cele care se întâmplă în planul cunoaşterii, metafizic vorbind, existenţa rămâne în eternitate aceeaşi, potrivit cu formula, şi raţională şi iraţională. Ea nu va deveni niciodată sau raţională sau iraţională, în întregime. Propoziţia aceasta de natură teoretică se prelungeşte prin implicaţii importante în plan practic: ea pretinde din partea omului un anumit tip de atitudine în faţa realităţii şi, mai ales, consecvenţa în timp a acestei atitudini. Ea reprezintă ceea ce D. D. Roşca numeşte „existenţa tragică”, având în miezul ei contradicţia eternă dintre raţional şi iraţional.
În ceea ce priveşte spinoasa problemă privind existenţa unor iraţionale definitive, intrată ca o temă centrală, importantă în disputele filosofice interbelice, în contextul de atunci al gândirii româneşti, poziţia lui D. D. Roşca apare ca una subtilă, plină de fine nuanţe, ascunse la prima vedere. În progresul infinit al cunoaşterii omeneşti, susţinut de un obiect al cunoaşterii infinit şi el, iraţionale mai vechi sunt desfiinţate pentru a fi înfiinţate iraţionale noi. În urma acestui dublu proces, iraţionalul se conservă pe sine, este luat în sine etern, fiind parte necesară în plămădeala dialectică a existenţei ca atare. Problema aceasta va fi dezbătută pe larg în importantul eseu „Raţional şi iraţional” din volumul Linii şi figuri, care îl va opune pe D. D. Roşca lui L. Blaga şi îl va indispune întrucâtva pe acesta din urmă, tensionând pentru un moment relaţia dintre ei. Într-un interviu din 1979, „Eu îmi trăiesc ideile”, D. D. Roşca îşi aminteşte – „într-adevăr, Blaga era extrem de sensibil, nu suporta nici cea mai mică rezervă critică, atunci când era vorba de opera sa. În 1934 sau 1935, îmi trimisese de la Berna (unde era consilier de legaţie) manuscrisul Eonului dogmatic, propunându-mi să scriu ceva despre carte înainte ca aceasta să vadă lumina tiparului. Dintr-o scrisoare trimisă mie din Elveţia, am înţeles că critica Eonului dogmatic, fireşte, îl supărase, şi tot dintr-o scrisoare am văzut că îi trecuse repede supărarea, încât am rămas prieteni buni până la moartea marelui poet”. Pentru celălalt mare gânditor al Clujului, care a fost Lucian Blaga, există iraţionale definitive, lumea este împodobită de „miracole”, „taine”, „mistere” care alcătuiesc ceea ce poetul va numi „corola de minuni a lumii”. Omului îi este interzis, dar, pe de altă parte, nu poate distruge şi nici pune în pericol, datorită statutului său metafizic, existenţa acestei „corole”, pentru că tocmai tentativele de a revela prin operele sale de cultură misterele existenţei îi motivează omului destinul său unic creator, în lume. Există, însă, şi un final fericit al disputei. Coincidenţa dintre D.D. Roşca şi Lucian Blaga de a motiva caracterul creator al fiinţei omeneşti prin provocările „misterului”, ale „iraţionalului” lumii.
Interesul pentru această problemă, comună gândirii lui Lucian Blaga şi D. D. Roşca, provine, mai degrabă, din intensificarea preocupării faţă de tema raţionalului şi a iraţionalului şi a relaţiei dintre ele, care s-a petrecut în gândirea europeană a secolului trecut. După ce mişcarea romantică a reuşit să aducă iraţionalul sub diverse forme ale sale în atenţia filosofiei, acţiunea de compromitere a raţiunii ia avânt, mai ales în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, sub forma unei reacţii împotriva raţionalismului hegelian. Fenomenul va fi înregistrat, atunci, ca o revoltă a raţiunii şi a raţionalului – „Raţionalitatea” împotriva instinctului. „Raţionalitatea” cu orice preţ văzută ca forţă primejdioasă, ca forţă ostilă vieţii, distrugătoare de viaţă” – va nota şi Nietzsche. Dar, mai cu seamă, istoria tragică a primului război mondial a diversificat formele de manifestare ale iraţionalului în lume şi părea să lărgească în mod considerabil formele de manifestare ale iraţionalului în dauna raţionalului. Situaţia de gândire creată constrânge raţiunea să treacă la ofensivă prin revizuirea conţinutului ei şi a metodelor sale de a proceda, prin reconsiderarea poziţiilor sale. Desigur, rădăcinile iraţionalismului modern se întind mai departe înapoi în timp şi pot fi coborâte, în principiu, până la proiectul de raţionalizare integrală a lumii, susţinut de iluminism. Se poate astfel ca iraţionalismul să se fi născut, de fapt, profitând de eşecurile istorice înregistrate de raţiune. „Geneza iraţionalismului modern – scrie Tudor Vianu în epocă, în 1934 – nu trebuie căutată într-un sistem de gândire, unde ar fi apărut mai întâi, ci în forme mai timide, pentru a dobândi treptat o conştiinţă de sine mai limpede şi mai hotărâtă. Pentru ca iraţionalismul modern să se nască, au fost necesare, în primul rând, transformări adânci în viaţa oamenilor, o prefacere esenţială în poziţia lor faţă de realitate”. Este ceea ce în planul conştiinţei europene s-a petrecut mai cu seamă după înfrângerea revoluţiilor de la 1848 cu promisiunile lor optimiste. Această împrejurare explică, de altfel, ascensiunea filosofică a lui Schopenhauer cu pesimismul său iraţionalist şi voluntarist. Şi după această dată procesul a crescut treptat în intensitate. În cultura noastră filosofică, în campania de consolidare a raţiunii, ca răspuns la excesele iraţionalismului ce începea să bântuie şi la noi, s-au aliniat numeroşi gânditori, printre alţii şi D. D. Roşca, Tudor Vianu şi Mircea Florian, creând cu toţii unitatea de vederi din care s-a născut în gândirea românească „preocuparea filosofică pentru raţional şi iraţional”. Rezultatul este unul pozitiv: o întărire a raţiunii care îşi lărgeşte cadrele, devine mai sigură pe sine, dar şi mai suplă, angajându-se în ofensiva contra iraţionalismului de pe poziţii ferme, dar mai puţin rigide.
***
B) A doua consecinţă în plan teoretic, dar şi în plan practic, deosebit de importantă şi aceasta, priveşte chiar raţiunea ca principal instrument care stă la dispoziţia omului în procesul cunoaşterii realităţii.
