Contemporanul » Eseu - Publicistică » Un joc intelectual rafinat

Un joc intelectual rafinat

„… Science fiction‑ul e o narcoză ale cărei esenţe converg înspre alchimii intelectuale sofisticate, proprii unui univers în interiorul căruia realul şi virtualul îşi schimbă rolurile pe neobservate” – notează Ştefan Borbély în finalul postfeţei care acompaniază fabulosul joc ficţional orchestrat de către prodigiosul octogenar Gheorghe Săsărman în Alfabetul distopiilor, volum apărut în 2021 la Editura Şcoala Ardeleană din Cluj‑Napoca. Construită pe o armătură teoretică serioasă şi pe un acut instinct critic, seria discursurilor distopice din paginile acestui roman în esenţă conservator justifică din plin natura adictivă a unei arte combinatorii ce angajează atât codurile unui gen literar provocator, cât şi energia unei scriituri rafinate.

Stabilit şi relativizat încă din paragraful introductiv – „Ştiu bine că întâmplările pe care vi le voi povesti sunt greu de crezut şi nici nu mă aştept să le luaţi drept fapte autentice; dar nu‑i oare realitatea însăşi atât de stranie, încât te întrebi uneori dacă nu cumva visezi şi dacă ceea ce vezi cu propriii tăi ochi este chiar adevărul adevărat?” –, pactul ficţional deblochează suita de scenarii speculative, plecând de la premisa potrivit căreia de la realitatea ficţiunii la ficţiunea realităţii toate interpretările sau dezvoltările civilizaţionale sunt posibile. Germenele polemic al scenariilor îl reprezintă opoziţia dintre ştiinţa post‑materialistă, pluralistă, aprioric dispusă să accepte faptul că înspre adevăr conduc mai multe evoluţii simultane, şi exclusivitatea pozitivismului preponderent uniliniar, pivotul civilizaţiei actuale. Cea dintâi perspectivă îşi consolidează aglutinant poziţia teoretică, mai întâi graţie unui argument oferit de către Arthur C. Clarke, figură emblematică în SF‑ul de secol XX, potrivit căruia „o tehnologie suficient de avansată nu poate fi deosebită de magie”, apoi prin inserţia unei ipotetice memorii universale, în care totul rămâne înregistrat, de la evenimente la conştiinţă, o memorie corespunzătoare inconştientului colectiv postulat de Jung şi proximă Dumnezeului biblic, entitatea metafizică ce precede universul.

Încercând să împace perspectiva gândirii pluraliste cu scepticismul pozitivist, naratorul apelează la conceptul de emergenţă, a cărui formulare lapidară, atribuită lui Aristotel, spune că întregul reprezintă întotdeauna mai mult decât simpla sumă matematică a părţilor sale componente, ceea ce înseamnă că un sistem anume poate exhiba şi proprietăţi inexistente la nivelul entităţilor care îl compun. În logica ficţiunii lui Gheorghe Săsărman, emergenţa – cu un substanţial ajutor din partea inconştientului colectiv jungian – explică secvenţele distopice dezvoltate în roman, din moment ce, potrivit raţionamentului expus în Prolog, „Existenţa omenirii, […] ar fi favorizat de‑a lungul istoriei formarea de structuri şi mai complexe, cu proprietăţi noi, pe care abia ni le putem imagina”, iar „în condiţii prielnice, pe treptele succesive ale grupurilor ar putea lua naştere entităţi colective, depozitare ale zestrei informaţionale comune, care ar transcende limitele conştiinţei individuale – la fel cum într‑un aşa‑numit botnet mii şi mii de calculatoare sunt puse să lucreze împreună fără ştirea posesorilor”.

Pe modelul acestei reţele plurale, protagonistul‑narator al romanului experimentează o suită de decorporalizări simultane, petrecute întotdeauna la ora 1.12 noaptea, urmate de reveniri în real la exact aceeaşi oră, dar cu un upload substanţial, asigurat de o memorie simultaneizată, căreia i se adaugă zeci de amănunte distincte, consumate paralel. Decorporalizarea onirică reprezintă în acest caz expedientul literar al unei structuri mitice fundamentale – călătoria –, care asigură în mod tradiţional legătura dintre lumea reală şi ceea ce numim generic „cetatea utopică”. Interesantă este şi selecţia livrescă a istoriilor tipologice, dintre zecile asimilate într‑o ubicuitate onirică fiind încredinţate hârtiei doar cinci, organizate pe logica acrostihului. Mai precis, fiecărei litere din cuvântul UTOPIA îi este alocată câte o versiune distopică a civilizaţiei umane actuale, generată de discursuri ideologice multiculturale, existente în prezentul noastru hiper‑globalizat. Pe rând – însă în realitate simultan, aşa cum am precizat – călătorul oniric se trezeşte în Universalism, Transumanism, Oicumenă, Postumanism şi Amazonia, o ultimă pagină, intercalată în volum cu litera I, fiind alocată în principiu Nihilismului, ea fiind lăsată la dispoziţia şi imaginaţia cititorului, invitat să o completeze cu versiunea proprie, deoarece, mărturiseşte naratorul în Epilog, „despre o vreme în care omenirea s‑a lăsat literalmente dizolvată în nihilism, oricât m‑am străduit, n‑am găsit a spune nimic inteligent sau cât de cât cu tâlc, şi atunci mi‑am zis că lucrul cel mai înţelept ar fi să mă rezum la titlu, lăsându‑i fiecăruia libertatea de a‑şi plăsmui naraţiunea aferentă cum va crede el de cuviinţă”.

Să luăm ipostazierile pe rând.

U de la Universalism reprezintă versiunea radicală, nuanţat eschatologică, a unei civilizaţii occidentale care a căzut victimă propriilor sale politici universaliste. Teleportat în Marienplatz, cândva după 2041 (pieţele se convertesc în perfecte locuri de aterizare distopică în mai toate scenariile explorate în volum), naratorul se trezeşte într‑un München familiar, dar părăginit şi pustiu, cu biserici şi biblioteci distruse, împânzit de violenţe şi de scene macabre, cu gunoaie şi cadavre zăcând pe caldarâm, rămăşiţa citadină a unui război civil hibrid şi asimetric, în care sunt angrenate zeci de facţiuni beligerante care încheie alianţe instabile. Acceptat cu mefienţă de o comunitate care a izbutit să‑şi contureze un soi de normalitate de substitut, naratorul înţelege că decăderea civilizaţiei occidentale reprezintă rezultatul Pactul pentru migraţie de la Marrakesh (din decembrie 2018, eveniment real), prefigurat de hotărârea Angelei Merkel, redusă identitar la „cancelara de atunci”, din septembrie 2015, de a deschide graniţele Germaniei în faţa imigranţilor, decizie „care se bizuia, în mod neîntemeiat şi fără a le fi consultat, pe solidaritatea celorlalte ţări membre ale Uniunii Europene”.

Următoarea călătorie onirică se consumă în T de la Transumanism. Punctul de aterizare îi reprezintă, din nou, o piaţă, de data aceasta supraaglomerată, dominată de o reclamă incitantă – „Nu rata o ocazie unică, decide‑te pe loc pentru nemurire!” –, acompaniată de imaginea unui bodybuilder ipostaziat ca Terminator şi de un citat din Nietzsche, „Am venit să vă vestesc Supraomul!”, adnotat publicitar cu: „Noi vă aducem Supraomul în casă, pe măsura fiecăruia, pentru orice pungă!”. Departe de originea lui filosofică, Supraomul distopic se dovedeşte a fi o entitate variabilă, o funcţie a pieţei şi a posibilităţilor financiare ale aspirantului la nemurirea oferită de realitatea virtuală. Civilizaţia transumană aminteşte de geografia virtuală din Matrix – o planetă cu miriade de alveole diseminate, funcţiile primare şi secundare ale fiinţelor din recipiente fiind asigurate prin conectivitate. În acelaşi timp, sistemul generează nestingherit o nouă specie umană, o elită alcătuită din indivizi supradotaţi, ultrarezistenţi sau foarte bogaţi şi influenţi politic, remodelaţi prin inginerie genetică, psiho‑farmacologie şi nanotehnologie, potenţial nemuritori. Logica funcţională este aceea a elitelor care se auto‑perpetuează, consfinţind astfel o inegalitate milenară, care va duce, în ultimă instanţă, la scindarea speciei între o rasă subumană, atrofiată, şi una similară statutului divin.

Excesele distopice ale transumanismului lasă apoi locul radicalismului ecumenic în O de la Oicumenă. Dacă, în distopia universalistă, fanatismul religios alimentează conflictul identitar, în această distopie theocratică, succesivă conflictelor religioase, fuziunea şi compromisul exclusivist al religiilor Cărţii (creştinism, iudaism, islam) generează o regresie civilizaţională într‑o paradigmă medievală extremă, bigotă, guvernată de un iconoclasm furibund, demn de Savonarola (menţionat, de altfel, în text), căruia îi cad pradă toate operele de artă cu subiect religios. Instaurarea Credinţei ca principiu unic de tip aglutinant şi sincretic se numeşte superbism, liderul ei religios şi politic fiind Sanctitatea Sa Superbissimul, ambele creaţii lingvistice fiind o replică ironică, dată peste timp, Superbiei cântate de Minnesänger sau de renascentişti. Fireşte, noua religie nu operează doar asupra cunoaşterii, ci ea intervine şi la palierul biologic: identificând în factorul demografic practicat liber sursa tuturor relelor, noua ordine religioasă limitează radical suprapopularea şi impune un nou tip de familie, definit prin dominaţia absolută a bărbatului, prin interdictul vieţii sexuale şi al plăcerii, perpetuarea speciei fiind asigurată prin fecundarea in vitro a câte doi copii, un băiat şi o fată. Este o societate în care doar bărbaţii au dreptul de a participa la viaţa publică, în condiţiile unei uniformizări regresive şi a reducţiei identitare la un cod fizionomic bine precizat, femeile, asimilate instinctelor, tentaţiei şi Necuratului, fiind relocate în perimetrul privat, ascunse privirii în spatele veşmintelor.

Construită în siajul civilizaţiei transumane, lumea vizitată în P de la Postumanism se configurează într‑o postistorie în care raiul şi iadul oikumenei au devenit valori superflue, ca de altfel binele, răul, morala sau tot ceea ce ţine de umanism. Oamenii subzistă doar ca entităţi digitale, activate sau întrupate prin rotaţie, pentru a nu supraîncărca Sistemul. Tranziţia de la existenţa binară la cea biologică se petrece în tiparul aceleiaşi creaturi imuabile, arhivate în memoria virtuală, tot ceea ce ţine de universul subiectiv şi de modificările experienţiale fiind şters la inactivare, semn că „uitarea este condiţia primă a veşniciei”. Există însă şi un crâmpei de umanitate reziduală aici: ascunşi în subteranele megalopolisului, urmaşii celor care refuzaseră nemurirea şi încapsularea, adică transformarea în entităţi algoritmice stocate în memoria digitală globală, operează în cadrele unui mit fondator clasic, cu nuanţe mesianice, în care opţiunea pentru normalitatea unei vieţi biologice finite şi unice se profilează ca replică validă la colecţia statică, suspendată într‑o desăvârşire sterilă, a societăţii postumane.

Dacă civilizaţia teocratic‑misogină a Oicumenei declanşează în narator un soi de androfobie, civilizaţia androfobă din A de la Amazonia îl transformă într‑o revoltată instanţă providenţială, în „mesagerul unei lumi nu neapărat mai bune, dar ceva mai echilibrate totuşi, iar misiunea mea, de care nici măcar nu eram cu totul conştient, o misiune istorică din perspectiva acelui tărâm, era să legitimez pe deplin aspiraţiile subversive ale fiicelor rebeliunii”. Motivul unei asemenea ipostazieri nu ţine de radicalismul feminist asociat cu mitica civilizaţie a amazoanelor, din moment ce oricum nu avem de a face cu regatul legendar evocat de Homer, Herodot, Diodor sau Strabon, ci cu extrema exercitare a puterii la palierul corpurilor şi la cel al cunoaşterii. „Ştiam – notează naratorul – […] că ideea unei lumi fără bărbaţi le preocupă de mult timp pe corifeele feminismului militant şi că revine periodic în dezbaterile din medii”, teza crucială invocată în favoarea unei societăţi exclusiv feminine atribuind bărbaţilor toate relele – violenţa, fanatismul, corupţia etc. Acest tip de discurs aglutinează în scenariul distopic şi argumente care îşi dovedesc vulnerabilitatea pe măsură ce culisele noii civilizaţii se deschid, unul dintre ele fiind posibilitatea partenogenezei.

Că toate aceste dezvoltări extreme nu sunt singurele stadii virtuale ale civilizaţiei noastre e evident şi recunoscut în Epilog, lor putându‑li‑se adăuga oricând scenarii construite pe multe alte dis­cursuri prezente pe diferite paliere ale societăţii noastre (coincident, toate reprezintă catastrofe planetare): explozia demografică şi secătuirea resurselor, încălzirea globală, deşertificarea şi posibilitatea locuirii subterane, civilizaţia postnucleară, exodul cosmic sau invazia extraterestră. Sunt provocări la care cititorul este invitat să participe, scriind capitolul lipsă, chiar dacă (sau mai ales dacă) imaginaţia lui este deja narcotizată de seducătorul exerciţiu speculativ al inegalabilului Gheorghe Săsărman.

■ Scriitor, critic şi istoric literar, cercetător ştiinţific

Constantina Raveca Buleu

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Constantina Raveca Buleu

Constantina Raveca Buleu s-a nascut la 16 martie 1979 la Bistrita. A absolvit Facultatea de Litere a Universitatii “Babes-Bolyai” din Cluj-Napoca, specializarea limba si literatura româna – limba si literatura germana (2002), apoi masteratul Istoria imaginilor – istoria ideilor din cadrul [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest