În atelierul ideologic în care s‑au preparat, sub denumirea de iluminism, bazele teoretice ale marii revoluţii franceze, ideea de progres a avut de împlinit un rol decisiv. De fapt, cele două, revoluţia şi progresul, sunt dificil de despărţit. Pentru a configura o istorie de mare stil, omenirea are nevoie de credinţe ferme, călăuzitoare, care s‑o împingă înainte, dintre care s‑a impus cu maxim de putere cea de Dumnezeu. Mai sunt, desigur, şi altele ca, bunăoară, fericire generală, prosperitate, consum şi proprietate, socialism şi comunitarism, şi între ele, în prim-plan, progresul. O revoluţie îşi găseşte legitimarea istorică numai prin progresul pe care promite că îl aduce noua stare de lucruri superioară care urmează să fie instaurată prin victoria sa. În fluxul transformărilor istoriei, o revoluţie figurează ca o certificare a progresului social.
În locul rămas gol, în urma constatării făcute de Nietzsche, a decesului divin s‑au grăbit să se înghesuie noile divinităţi ale conştiinţei europene. Cea mai insistentă pentru secolul al XIX‑lea a fost ideea de progres, alimentată puternic de multe din curentele filosofice ale vremii, în frunte cu pozitivismul comteian. „În această credinţă – referindu‑se la progres, Jose Ortega y Gasset scrie – a fost educată toată generaţia mea” („Europa şi ideea de naţiune”). Desigur, rădăcinile credinţei în progres se întind până departe în trecutul gândirii europene. Deja anticii, stoici, Lucreţius etc. au făcut constatarea obiectivă a înaintării omenirii spre ţinte de cultură şi civilizaţie tot mai înalte. Rolul excepţional al ideii de progres în economia de ansamblu a conştiinţei europene a fost recunoscut de teologi şi filosofi deopotrivă. Rudolf Bultmann, marele teolog, remarcă procesul prin care conceptul de providenţă vine înlocuit de promisiunile ştiinţifice ale progresului susţinut pe cunoaştere, „ideea unei împliniri escatologice se transformă în credinţa optimistă într‑o stare de fericire mereu mai perfectă a omenirii (in den optimistischen Glauben an der immer grösswerdende Glückstand der Menschheit)” (Rudolf Bultmann, Geschichte und Escatologie, Tübingen, J.C.B. Mohr (Paul Siebeck), 1979). Cu menţiunea că iluminismul acordă istoriei un sens militant de confruntare cu religia, care duce în cele din urmă la ateism (Feuerbach, Marx, pozitivismul etc). Din partea filosofilor, Karl Löwith a subliniat înalta cotă de participare a ideii de progres la imaginea despre lume a secolului al XVIII-lea – ea a stăpânit mentalitatea europeană până la Primul Război Mondial, când se produce falimentul a ceea ce în altă parte am numit
umanismul valorilor universale. „Până atunci progresul a constituit orgoliul şi speranţa omenirii civilizate” (Karl Löwith, La fatalita del progresso în Storia e fede, Roma, Bari Laterza, 2000). Dar deja în plin iluminism, gânditorii cei mai lucizi ai acestuia, cum a fost şi Rousseau, au susţinut dubla faţă a progresului, contradicţiile sale – progres pe o latură, regres pe alta. Omenirea a fost însoţită mereu pe parcursul istoriei sale de conştiinţa că se află într‑o criză, orice noutate pe care istoria o scoate la suprafaţă este soluţia unei crize ce a fost învinsă.
Unul din cele mai cunoscute documente de conştiinţă care au mobilizat energiile epocii pentru ceea ce se întâmpla este celebra „Schiţă pentru un tablou istoric al progreselor minţii omeneşti. (Esquisse d`un tableau historique des progres de l`esprit humaine)” din 1795, apărută recent în traducere românească la Editura Herald, Bucureşti, 2021. Dintr‑o convingere raţională ideea de progres devine un articol de credinţă, ceea ce este prin excelenţă de domeniul religiei – religia progresului. „Cum această idee a părut a se confirma cu asupra de măsură de‑a lungul întregului secol al XIX-lea, e de înţeles că în adâncul sufletelor s‑a statornicit cu temeinicie credinţa în ea. Credinţa, cu alte cuvinte, convingerea absolută, e întotdeauna oarbă. Nu este o idee, ci o încredinţare fermă nestrămutată şi indiscutabilă” (Ortega y Gasset).
Probabil că nimic, nici chiar prezentul, nu solicită omul atât de presant ca grija pentru viitor, preocuparea pentru ziua de mâine. Din această perspectivă omenirea este condamnată la progres, obligată să înainteze cu fiecare mare mişcare a istoriei sale. Umanitatea în unitatea sa este ca un punct mobil aşezat pe o linie de mişcare pe care, inevitabil, este împinsă înainte, fără întoarceri – fatalitatea progresului – către un scop care nu este formulat în termeni clari şi fără să fie nici măcar convinsă că un asemenea scop există cu adevărat. „Aceasta era evanghelia unei noi credinţe, credinţa în progres. Ideea de progres fusese riguros formulată de Turgot, maestru a lui Condorcet, la 1750. Este marea idee de pe urma căreia au trăit două veacuri. Potrivit ei, înaintarea Omenirii către forme de viaţă tot mai satisfăcătoare şi mai desăvârşite este inevitabilă. Niciodată, aşadar, o mare parte a umanităţii, adică întregul Occident, nu s‑a simţit cu un viitor atât de sigur în faţă” (Ortega y Gasset).
În celebra sa carte, Condorcet avansează o viziune de ansamblu asupra istoriei omenirii ca totalitate – trăsătură a viitoarei filosofii a istoriei aflată în statu nascendi – care să confirme existenţa unei linii progresive a capacităţii de a se perfecţiona pe sine a omului. Tabloul istoric al progreselor minţii omeneşti, virtual este unul de dimensiuni infinite – „natura nu a trasat vreun termen limită pentru perfecţionarea facultăţilor umane; că perfectibilitatea omului este cu adevărat infinită” (Condorcet, op. cit. p. 28). Este vorba aici de concepţia clasică iluministă a progresului infinit într‑un timp liniar unidirecţional, infinit, care îşi primeşte aici una din formulările sale cele mai caracteristice. Scopul istoriei, ca omenirea să devină pas cu pas mai fericită, se poate realiza numai ca o luptă permanentă împotriva numeroaselor prejudecăţi care întunecă gândirea omenească, victorie pe care Condorcet o anunţă ca una „dintre marile revoluţii ale speciei umane”.
După ce trece festiv în revistă progresele obţinute, datorate strădaniilor perseverente al căror instrument este raţiunea omenească, Condorcet încheie apoteotic tabloul său istoric într‑o tonalitate optimistă cât priveşte viitorul. „Acestea sunt chestiunile a căror examinare trebuie să închidă această ultimă epocă (a noua – N.B.). Cât de mult acest tablou al speciei umane, eliberată din toate lanţurile, sustrasă de sub dominaţia hazardului, dar şi sub cea a duşmanilor progresului, şi mergând ferm pe drumul către adevăr, virtute şi fericire, îi înfăţişează filosofului un spectacol care îl consolează în ce priveşte erorile, crimele, nedreptăţile cu care pământul este încă pătat şi ale căror victimă este deseori chiar el. În contemplarea acestui tablou, el îşi află răsplata pentru eforturile pe care le‑a făcut întru progresul raţiunii, întru apărarea libertăţii”.
Creştinismul ca religie universală dominantă s‑a conformat imediat şi cu abilitate situaţiei create de impunerea noului idol al progresului, căutând un modus vivendi. În schiţa sa de filosofie a istoriei elaborată din perspectivă filosofică neotomistă (lucrare tradusă recent şi în româneşte sub titlul Pentru o filosofie a istoriei, Oradea, Raţio et Revelaţio, 2020). Jacques Maritain formulează „legea îndoitului progres contrastant” care anunţă că „istoria progresează atât în direcţia binelui, cât şi în direcţia răului”, „în istoria umană binele nu este despărţit de rău – ele cresc împreună”. Progresul cunoaşte două direcţii opuse, înspre bine şi rău. Faptul a fost semnalat încă din plin iluminism, de Rousseau. Progresul general nu este însoţit întotdeauna, în mod corespunzător, de realizările progresului din alte domenii. Ceea ce a însemnat un progres, uneori îndoielnic în alte planuri, în mod sigur, a constituit stagnare sau chiar regres în cele ale moralităţii. În fond, este vorba de cele două căi ale lui Heraclit din Efes – calea în sus (ano hodos) şi calea în jos (katho hodos), despre care cu profunzimea sa specifică gânditorul antic adaugă că sunt una (to auto estin). În felul acesta concepţia creştină despre progres şi‑a asimilat şi regresul, fiind mai nuanţat decât concepţia simplistă şi simplificatoare a progresului liniar infinit, necesar, scutit de surprize catastrofice, propovăduit de iluminism. Progresul conceput în manieră creştină se defineşte ca înaintare pas cu pas către scopul ultim al istoriei, ieşirea din timp, prin învierea tuturor morţilor. „Creştinul ştie că – scrie Jacques Maritain –, deşi permanent zădărnicită şi permanent camuflată, lucrarea Duhului se realizează în ciuda tuturor opreliştilor, pe măsură ce istoria avansează (progresează – N.B.) şi că astfel, din cădere în cădere, dar şi din câştig obscur în câştig obscur, timpul înaintează către înviere”. Conform doctrinei creştine, istoria nu îşi trădează menirea ca înaintare spre binele final nici în cazul mult aşteptatului moment al învierii, când se reface unitatea dintre trup şi suflet.
Unul din marile merite ale gândirii hegeliene constă în elaborarea unei viziuni solid articulate metafizic asupra istoriei. Cu aceasta a devenit adevăratul părinte al noii discipline a filosofiei istoriei.
Ea anexează masa în aparenţă atât de haotică de oameni şi fapte individuale a istoriei, succesiunea lor din care pare să se fi şters orice idee de necesitate, orice ordonare raţională după modelul dezvăluit de cunoaşterea ştiinţifică în natură. Ideea de necesitate este trecută din domeniul naturii în cel al istoriei. Aici faptele se urmează unele pe altele, dar nu doar vin unele după altele, ci şi provin unele din altele, după o logică proprie la fel de obiectivă şi necesară ca cea din natură. Hegel a desemnat acest caracter al mişcării istorice prin expresia „viclenie a raţiunii” (List der Vernunft). Ea este o extindere a relaţiei cauzale – relaţia cauză‑efect – din cunoaşterea ştiinţifică a naturii în cea a istoriei. Şi aici ceea ce se întâmplă trebuie conceput ca efect al unei cauze, chiar dacă aceasta nu se arată la prima vedere. Impunerea cu rol de poziţie dominantă, prin iluminism, a ideii de progres, în viziunea omului despre realitate, a schimbat şi percepţia omenirii privind esenţa mişcării istorice. Afirmarea ideii de progres determină şi un proces de laicizare a gândirii. După creştinism, istoria ca atare se petrece „in Reich Gottes”; pentru iluminism, această istorie trebuie realizată prin eforturile omenirii nu în ceruri, ci aici pe pământ. „Aceasta se înfăptuieşte prin iniţiativele aşa-numiţilor oameni mari – mandatari ai spiritului universal” (Hegel) pe care istoria îi sacrifică subjugându‑i proprilor sale interese, lăsându‑i pe aceştia să creadă, înşelându‑i, că acţionează pe cont propriu. „Oamenii mari ai istoriei sunt aceia ale căror scopuri particulare proprii cuprind acea substanţialitate care este voinţa spiritului universal” (Hegel, Prelegeri de istoria filosofiei, trad. Petru Drăghici, Radu Stoichiţă, Bucureşti, Editura Academiei Române, 1968). Acest gen de situaţie istorică s‑a făcut cunoscut prin celebra expresie hegeliană „vicleniile raţiunii”. „Nu ideea generală este aceea care, prin contradicţie şi luptă, se expune unui pericol, ea se păstrează neatacată, în fundalul scenei. În aceasta constă ceea ce numim viclenia raţiunii, în faptul că lasă pasiunile să lucreze pentru ea, cu care prilej tocmai elementul prin care raţiunea ia fiinţă suferă pierderi şi vătămări, căci înăuntrul fenomenului o parte este sortită pieirii, când cealaltă se afirmă. Particularul este de cele mai multe ori prea neputincios faţă de general. Indivizii sunt jertfiţi, abandonaţi. Ideea plăteşte tribut existenţei şi instabilităţii nu din sine, ci folosind pasiunile indivizilor” (Hegel). Capcanele pe care de‑a lungul istoriei „vicleniile raţiunii” le‑au întins omenirii, în care aceasta a căzut aproape inconştient, nu sunt abandonate de noul idol al progresului. Ele sunt înlocuite cu altele mult mai perfide şi mai periculoase, pe care le‑am putea boteza cu îndreptăţire „vicleniile progresului”. Ele vor fi în continuare marele pericol al omenirii actuale.
■ Scriitor, eseist, profesor universitar
Vasile Muscă
