Contemporanul » Educație » Realismul socialist

Realismul socialist

Impresii şi amintiri dintr‑o epocă ce n‑a existat

 

Realismul socialist, în principiu, nu ne interesează, fie ne‑am născut convenabil după ’89, fie ne‑am curăţat rapid de rămăşiţele comunismului, arzând dovezile. Am o bunică, fată de ilegalist intrat ulterior în graţii, care a strâns cu rigurozitate o grămăjoară de toată frumuseţea de diverse artefacte comuniste, le‑a mutat în curte şi le‑a dat foc, fără nici cel mai mic regret sau dubiu. Nu neapărat că ar fi incomodat‑o fizic cu ceva, ci pur şi simplu pentru că existau, probabil aducându‑i aminte, lucru insuportabil pentru o persoană care schimbase deja două regimuri politice şi mai multe variante ale istoriei, atât naţionale, cât şi personale. 

Aşa s‑au dus cărţile tehnice şi colecţiile de timbre ale lui tataia, lecturile maică‑mii din mai marii comunismului, atlasele şi manualele de şcoală; într‑un cuvânt, a rezolvat‑o. A pregătit familia pentru democraţie şi capitalism. Şi‑au cumpărat romane americăneşti siropoase, Sf‑uri cu nemiluita, şi‑au pus la punct noua geografie şi au plecat în noua lume liberă: din câte am înţeles s‑au oprit destul de repede, la sârbi, de unde s‑au întors victorioşi cu banane. Ce s‑a întâmplat în familia mea este doar o adaptare a unui scenariu naţional, în care trecutul trebuia să dispară rapid şi convenabil. Într‑o ţară în care timpul tocmai ce reîncepuse să curgă, nimeni nu mai avea chef de selecţie, de arhivare şi de conservare. Cum arta regimului anterior este prima care are de suferit în orice revoluţie, nici de data asta nu s‑a făcut o excepţie, cu atât mai mult cu cât nici nu îi fusese identificată valoarea, în cele mai multe cazuri nefiind de interes pentru oamenii de cultură ai vremii. Sculpturile au fost date jos, întoarse cu fundul în sus, tapiseriile arse, pictura distrusă, uneori chiar cu mare inventivitate.

Timp de douăzeci de ani a fost tăcere. Comunismul a fost tradus în discuţii interminabile despre privatizări, retrocedări, politici vechi şi partide noi, ornamente suficiente pentru transformarea acestuia în date seci din noile manuale de istorie pentru liceeni. La un moment dat, la lecţia despre comunism, profesorul ne‑a spus că pentru întrebări suplimentare să ne adresăm bunicilor sau părinţilor – o idee nu tocmai grozavă. Şi aşa s‑a terminat atât pentru mine, cât şi pentru majoritatea celor din generaţia mea subiectul Epocii de aur. The end… oarecum, căci încep să reapară prin varii locuri, de la cele mai precare talciocuri până la cele mai pretenţioase case de licitaţii, dovezi ale unei estetici stranii, care a lipsit cu perseverenţă eroică atâţia ani din istoria artei româneşti, şi anume realismul socialist.

Înlăturat într‑o bună parte chiar şi din programele universitare, realismul socialist a rămas la un nivel secundar de percepţie[1], în special perioada 1948‑1964 fiind văzută prin prisma operelor artiştilor care fie au lucrat departe de scena publică, într‑un exil autoimpus, fie au încercat o adaptare convenţională la noile cerinţe, dar pentru care reprezentativă este opera realizată fie anterior, fie posterior încercării de aliniere. O altă categorie de artişti care au fost asimilitaţi curentului realist‑socialist sunt cei care prin abordarea plastică şi prin subiectele alese se încadrau în direcţiile oficiale ale Partidului Comunist al Uniunii Sovietice[2], fără ca temele şi interesele lor de cercetare să se fi schimbat în urma impunerii noii politici, exemple fiind Camil Ressu sau Corneliu Baba.

După revoluţie, istoria artei a suprimat aproape în integralitate categoria artiştilor care au lucrat în cadrul sistemului, prezenţi în saloanele comuniste, eliminând astfel pe lângă multele mediocrităţi plastice şi adevăraţi cercetători de forme şi de expresii noi, căci, paradoxal, în cadrul aceluiaşi sistem care impunea subiectul, abordarea plastică devine la un moment dat liberă, curente ca postimpresionismul, constructivismul, expresionism fovismul sau futurismul fiind adaptate noilor teme. Realism‑socialismul a fost paradigma în cadrul căreia s‑a dezvoltat întreg ansamblul artelor vizuale româneşti timp de decenii, la început cu un puternic mesaj propagandistic comunist, şi mai târziu, odată cu slăbirea zgardei politice a primelor decenii, cu tendinţe spre experiment şi inovaţie.

Fără îndoială, în afara artei plastice, s‑au dezvoltat eficient şi alte domenii ale vizualului, şi anume artele decorative şi designul (publicitar sau politic). În ceea ce‑l priveşte pe acesta din urmă, designul românesc a fost aliniat la tendinţele din lumea occidentală, capitalistă, raporturile dintre vânzător şi cumpărător rămânând aceleaşi (în loc de vânzători multipli pe o piaţă liberă aveam unul singur, Statul), ideea fiind fundamental aceeaşi: vânzătorul trebuia să‑şi vândă produsele cât mai eficient şi mai convingător, cu atât mai mult cu cât acestea erau de cele mai multe ori de natură politic‑propagandistică. Dacă sculptura şi pictura erau încorsetate de contururile rigide ale chipului lui Lenin, artele decorative cunoşteau o adevărată perioadă de glorie, ieşind din domeniul utilului şi ajungând la performanţe şi expresii nicicând bănuite. Experimentul în sculptură s‑a mutat în ceramică şi în textile, iar cel din pictură, în scenografie şi design industrial.

Povestea asta lungă, pe care nici n‑am apucat să o introduc, nu are happy‑end. Ascunzând mizeria sub preş pentru atât de mult timp şi deformând sistematic istoria, fie din oportunism, fie din incompetenţă, am ajuns într‑un moment de analfabetism profund. Degeaba ne uităm acum la relicvele culturale ale comunismului, amuzându‑ne deseori dintr‑o poziţie de superioritate deloc legitimă, dacă eşuăm invariabil în faţa lecţiei profunde pe care acestea ne‑o oferă dincolo de aparenţe: riscul supunerii în faţa tentaţiei utopiei, care în termeni concreţi se numeşte de fiecare dată dictatură.

■ Artist şi critic de artă

 

Note:
[1] O excepţie remarcabilă fiind studiul realizat de Monica Enache, Arta şi metamorfozele politicului, materializat şi într‑o expoziţie la Muzeul Naţional de Artă al României, Artă pentru popor (2016)
[2] Lucrând într‑o manieră realistă, figurativă, similară esteticiii lui Ilya Repin.

Dalina Bădescu

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Conte

Revista Contemporanul, înființată în 1881, este o publicație națională de cultură, politică și știință, în paginile căreia se găsesc cele mai proaspete știri privind evenimentele culturale, sociale și politice din România și din străinătate. De asemenea, veți fi la curent [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest