Eseu - Publicistică

Ștefan Aug. Doinaș. Poezia suprafirescului

Detestând jurnalul intim, Doinaş prefera, în schimb, ca singură biografie a poetului, doar „biografia spiritului său”. Poezia în sine, mărturisea poetul, este „oxigenul unei categorii de spirite sensibilizate prin estetic”. Confesiunea, târzie, din 1996, arată crezul neschimbat, de homo aestheticus (cum îl numise Aurel Martin), după şase decenii de activitate. Indiferent de atitudine sau ataşament pentru o etapă sau alta, Doinaş îşi vedea de sistemul său poetic, cu resurse limitate ideologic. Merită amintit că, spre deosebire de mulţi poeţi majori, el avea de partea lui stabilitatea emoţională: partenera de viaţă asigura echilibrul pentru ca goetheanul Ştefan Aug. Doinaş să experimenteze versiunile lui Paul Valéry în ipotezele barbiene sau blagiene. Liturghia neagră universală, observată de I. Negoiţescu, venea firesc, dezvoltând, cu uimitoare naturaleţe prozodică, imaginarul său poetic. Dincolo de toate, conştiinţa „instrumentală”, cum o numea poetul, ataca şi juca modele poetice în care necesitatea existenţială rezona în imaginaţia activă.

Farsa destinului i se arăta devreme. Coordonat de Lucian Blaga, studentul definitiva teza de licenţă despre Tragic şi demonic. Istoria îl arunca cu cinism tocmai în realizarea concretă, socială, a conceptelor analizate. Privind înapoi, biografiile socială şi artistică se închid – deviate de cenzură şi autocenzură, de politic şi disidenţă – într‑o concentricitate ce seamănă cu arhitectura propriilor creaţii. Fiul de ţăran ajuns intelectual trăieşte gloria devreme, pentru a fi, la fel de rapid, aruncat, asemenea unui personaj tragic, împotriva propriului destin. Dialogul său cu lumea se rezumă la traduceri şi redactări, la semnături sub pseudonime. Când se întredeschid posibilităţi, oricât de mărunte, Doinaş le acumulează, lărgind fisura într‑atât cât să poată avea loc, între dependenţe şi interdicţii, chiar de disidenţă. În acelaşi fel, poemele lui se construiau cu utopia unui chip inedit al lumii.

Cea mai simplă definiţie a poemului, dintre cele notate de Doinaş de‑a lungul timpului, aceasta este: trăire autentică ce încorporează în structura sa un mic cosmos. Poemul – un mic cosmos? De bună seamă, numai că realitatea poetică trebuie să fie totuna cu adevărul poetic. Asistăm în poezia lui Doinaş la o centralitate utopică. Ea lua forma gnoseologică, ontologică, epistemologică, de orice fel, pentru ca raţiunea să alimenteze subiectivitatea poetului. La urmă, inexprimabilul din sinele adânc respinge inspiraţia, sacralizând.

Primul Doinaş nu prea ştie ce să facă cu surplusul de sensibilitate: îl descompune în retorica melodramaticului, semnalând calea ermetică câştigată prin livresc, imaginaţie şi limbaj. Deocamdată, problema lui este minoră: cum să valorizeze cantitatea de luciditate în asemenea împrejurări? Baladele şi baladescul de la începuturi flanchează mituri şi simboluri cu entuziasmul menestrelului trezit în secolul tehnic, atent la public, sigur pe arta sa şi, mai ales, pe impactul asupra cititorului. Doinaş intra ca un star pe scena poeziei. Cu extraordinară vocaţie a misterului, el schimba forma, vestimentaţia, decorurile, histrionismul Creatorului şi naraţiunile mitice, atacând limbajul din zone decadente, însă reinvestite cu viaţă ideatică. Cine ştie dacă nu cumva, în alte condiţii, Doinaş ar fi început direct să scrie romane poliţiste sau de suspans mitic? Fuziunea de clasic şi romantic evocă nostalgia pentru ordinea sentimentală, glorificarea proporţiilor în care mitul contestă corespondenţele materiei.

Poezia primei etape de creaţie valorizează extaticul narativizat, calibrarea furiilor melodramatice în sisteme lucide. Chiar şi atunci când poemele par rezultatul spontaneităţii sentimentale, ele sunt exerciţii de luciditate şi urmează schema intelectualizării. Sigur că lirismul se desparte, teoretic, de intenţie. Numai că Doinaş reuşeşte unificarea pe termen lung. Mult timp după lectura versurilor lui persistă senzaţia de vitalitate angajată în sisteme raţionale, din care, chiar dacă ideea scapă neatinsă, imaginile rămân memorabile.

De unde atracţia pentru simboluri şi mituri, încă din anii patruzeci? Din două motive, ne spune chiar poetul: pentru că au forţa de iradiere, zice el, a unor sensuri „încorporate”, provenind din experienţa istorică a omenirii, şi, pe de altă parte, ele au rolul de paravane şi mostre de limbaj esopic capabile să deruteze vigilenţa cenzorilor în epoci dificile. De la Blaga, poetul respiră aerul tare al transcendentului, dar numai pentru o clipă. Dependenţa de rigoarea estetizantă îl confiscă pe Doinaş. Oricum şi de oriunde ar începe versurile, cosmologicul, figurativul, idealizarea sau deconstrucţia se reduc la idei mici cu forţă de reprezentare. La relectură, legenda şi balada, ca naraţiunile mitice, lasă loc ideii să modifice forma. Scenariul pare identic, reluat doar în faze diferite, cu teme atrăgătoare: contemplarea sau, mai bine zis, devoţiunea în faţa principiului metafizic ascuns în orice poveste, construcţie, fenomen sau idee.

Poezia lui Doinaş e, întâi de toate, disciplinarea lucidităţii şi măsura intelectualizării ei. Seamănă cu un artist care nu lasă nicio pată de vopsea fără sens, iar dacă se întâmplă să rămână ceva nejustificat, renunţă la întreg. Doinaş fuge de suspendarea sensului ca de‑o muncă neonestă. Adeseori, construcţia poemelor lui au forţa misterioasă emanată de nostalgia lucidă, căci nu altceva e poezia lui Doinaş. Până şi increatul este urmărit cu răbdarea celui stăpân pe raţiune, care face din ea, din raţiune, centrul evocărilor: „Toate se vor ivi/ crescând din întuneric, distincte şi curate” (Camera fără ferestre). Versurile, profetice şi testamentare deopotrivă, justifică un sistem al aşteptării lucide, al încrederii că orice enigmă ori nonsens pot fi îndreptate. Aşteptarea lucidă e totodată decriptare raţională. Deşi termenii par că se suprapun, ei trebuie asociaţi conceptului de adevăr poetic. Sintagma este înţeleasă de Doinaş ca rezultat al lumilor posibile şi desăvârşite prin coerenţă şi semnificaţie. Iar aici lucrurile se nuanţează. Poetul distruge absurdul prin prelucrarea sensului. Astfel, eul poetic se blindează prin mister şi abstract, utilizate în realitate ca forţe fabulatorii ale unei conştiinţe superioare. Mi‑e limpede că Doinaş încerca să ajungă de la supraeu la sine într‑o ordine subiectivă a realităţii. Se fereşte însă de adâncimea inconştientului, pentru că, astfel, distruge aura totalizatoare a sensului lucid.

Între marginile subiective ale realităţii, Doinaş activează asemenea unui fenomen care produce tâlcuri la suprafaţă şi le împrospătează semantic când dispare în adâncuri. Sigur că luciditatea sa funciară rămâne datoare principiului orfic. Însă producerea originalităţii e incitantă. Mai mult, reproducerea ei. De pildă, o precizare din Sonetele mâniei anunţă cititorul că suita lirică a fost pierdută şi „reconstituită cu totul aproximativ din memorie”, şi ea se dedică lui Ovidiu Cotruş, „singurul om care ar fi putut să‑i redea forma dintâi, graţie memoriei sale fenomenale”. Îmi pare că nu s‑a vorbit despre reconstituirea originală a poemelor din Sonetele mâniei. Pentru că, pe de o parte, ele nu doar aparţin altei perioade de creaţie, dar au fost rescrise din memorie de poet stabilind astfel un dialog cu propria creaţie/memorie. Pe de altă parte, alături de performanţa – şi tehnica incluse – în reconstituire, Doinaş apela, nostalgic, la Cotruş, sigur fiind că memoria prietenului înregistra fidel ceea ce el uitase. Sonetele cer altfel de disciplină şi invită la jocul matematic al desfătării. Sunt poeme pline de patos paradoxal, aproape‑incantatorii, de o verbialitate revoltată până aproape de anarhism. „În ura mea se‑aprinde cântec sfânt”, notează poetul, amintind de tânărul Arghezi. Sau, radical‑expresionist: „Ciuntiţi‑mă, şi‑o să‑mi vedeţi cotorul/ cum picură din umăr în izvorul/ de sânge tulburat de vârcolaci”.

Caracteristică poeziei lui Doinaş este că, dintre toţi poeţii postbelici, e cel mai dificil de recunoscut în actualitate. Fie şi numai versurile amintite mai devreme, dacă le‑am citi tinerilor de astăzi, ei ar paria, la fel ca profesorii lor, nu mă îndoiesc, că aparţin vreunui poet revoltat de astăzi, îndrăgostit, cine ştie, de personaje din universul DC sau desprinse din comediile negre. Versatilitatea lui Doinaş se remarcă fie şi numai citind poemele din Sonetele mâniei şi pe cele din Psalmi – aflaţi în cu totul altă mişcare interioară. Scenografia mâniei e remarcabilă, fiecare vers poate fi o lozincă sau un manifest, un strigăt anarhic sau concluzia celui gata de gesturi extreme. Poemele postdecembriste din Ad usum delphini sintetizează resemnarea, dar şi melancolia burlescă. Suntem captivi, spune poetul în volumul Zaruri (1995), „într‑o tumoare/ de vid, în care însuşi timpul moare” (Captivii). Tulburătoare şi alienantă, afirmaţia caută reacţia exactă în cititor. Neliniştea, dezgustul şi sentimentul apocaliptic se găsesc într‑o combinatorie inedită. Poetul e profetul apocalipsei, vocea oracolului ce declară atârnarea de cer într‑o lume eşuată. Imaginarul se însufleţeşte în aceleaşi tonuri expresioniste. Citim versuri asemenea unor tablouri de Schnabel, imposibil de ignorat prin acribia compoziţională. Cum să nu rămână în minte imagini precum „Hemoragie veştedă de fluturi/ nocturni” sau „Ochioase urne, bufniţele‑n văi/ păstrează miezul şi aruncă restul/ luminilor ce cântă‑n porii tăi” (din vol. Peste obcine)? Citit de la cele din urmă poeme spre cele dintâi, Ştefan Aug. Doinaş arată că anvergura lui circulase printr‑un tunel de energie, cu un mic ocol, o ramificare, printr‑unul al timpului.

■ Critic, teoretician şi istoric literar, profesor

Marius Miheț

Total 1 Votes
0

Marius Miheț

Marius Miheț, critic și istoric literar.
Din 2016 este lector la Universitatea „Comenius” din Bratislava, Slovacia. Doctor al Universității „Babeș-Bolyai”.
Cronicar literar la revistele România literară, Contemporanul, Suplimentul de Cultură și Familia.
A publicat peste 600 de studii și articole în țară și străinătate. Prezent în 30 de volume colective, între care Istoriile literaturii române (2020), Echinox 50 (2018), Cenaclul de Luni (2017) The Child in European Culture (2016). Cea mai recentă carte publicată este 21 Romanian Contemporary Writers (translated by Vanina Bozikova, Фондация за българска литература Publishing House, Sofia, Bulgaria, 2017; în colaborare). A îngrijit și prefațat ediții din Constantin Țoiu (Căderea în lume, Editura Art, 2007; Cartea Românească, 2019; Vrăjeli de buzunar, Editura Art, 2007); Constantin Virgil Gheorghiu (Ora 25 – Editura Ratio et Revelatio, 2017; Editura Sens, 2020), Radu Țuculescu (Degetele lui Marsias, Editura TipoMoldova, 2013). În prezent îngrijește ediția de Opere de Mircea Ciobanu.

Articole similare

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Back to top button