Revanşa lui Marx. Originea corectitudinii politice în gândirea Şcolii de la Frankfurt

Prin Max Horkheimer şi Georg Lukács Şcoala de la Frankfurt a dat un curs nou marxismului, o schimbare de perspectivă suficient de mare, încât să fondeze un curent derivat din marxism, cu identitate proprie, neomarxismul, numit apoi în practica politică Noua Stângă. Noutatea adusă de Şcoala de la Frankfurt a constat în mutarea accentului tradiţional al marxismului de pe economie pe cultură. Omul este supus în societatea occidentală unei permanente represiuni culturale care îi inhibă autenticitatea; ceea ce trebuie făcut este demolarea acestei „suprastructuri culturale” (Horkheimer) şi eliberarea individului. Pentru aceasta este nevoie de o mişcare masivă, de nivel „revoluţionar”, dar nu violent, ci subversiv, care să ducă la o civilizaţie non‑represivă. „Revoluţia culturală” (Herbert Marcuse) trebuie să aibă ambiţia de a transforma total întreaga „cultură tradiţională” (Marcuse dă sintagmei o evidentă tentă peiorativă).

Capitolul Artă şi Revoluţie din volumul Contrarevoluţie şi revoltă al lui Herbert Marcuse este un adevărat Manifest al Partidului Comunist, o elaborată teorie revoluţionară în domeniul cultural. Premisa este baza unui război total, de tip bolşevic, împotriva întregii acumulări culturale şi spirituale a omenirii de până în secolul XX: „Revoluţia culturală trebuie să înlocuiască întreaga cultura tradiţională”. Nonconformismul radical, negarea, protestul, acţiunea subversivă sunt modalităţile de acţiune recomandate pentru a dărâma „cultura superioară a perioadei burgheze”, cultura unei „minorităţi privilegiate”. Combătând ideea artei ca „iluzie armonizantă şi transfigurare idealistă”, Marcuse solicită „desublimarea artei” şi întoarcerea ei la „nouă realitate”. Marcuse acuză separarea culturii intelectuale de cea materială, acuzând că izolarea estetică a culturii „burgheze” s‑a făcut dinadins pentru a evita realitatea, pe care o contrazice. „Cultura clasică” este o alteritate a realităţii care trebuie suprimată, o deviere manipulantă a gândului de la realitatea burgheză; în locul ei trebuie instaurată o nouă cultură, socialistă.

Constatând că premiza marxistă cu privire la internaţionalizarea revoluţiei nu se îndeplinea, Horkheimer trage concluzia că pătura, mai exact clasa muncitoare din ţările occidentale nu are capacitate revoluţionară, nu este o forţă combatantă capabilă să pornească şi să câştige o revoluţie politică. Schimbarea culturală (civilizaţională) trebuie, deci, obţinută printr‑un nou antagonism oprimat‑opresor. În marxismul ortodox, victima era clasa muncitoare; în neomarxism, au fost identificate categorii de victime care să preia rolul de luptă împotriva establishmentului. Trebuia găsită o nouă forţă combatantă care să lupte cu suprastructura culturii tradiţionale; aceste grupuri au fost create în mod artificial şi li s‑au furnizat identităţi ideologice: minorităţi sexuale contra heterosexuali, femei contra bărbaţi, negri contra albi, generaţia tânără contra generaţiei în vârstă, atei contra creştini, artişti independenţi versus uniuni de creaţie, studenţi contra profesori, într‑un război subversiv, de uzură, care să ducă la anihilarea structurii civilizaţionale a Occidentului. Forma de luptă recomandată este „protestul” (Marcuse), adică negarea.

Dar dacă aceste grupuri „minoritare” victimizate sunt victimele, cine sunt opresorii? Şi aici neomarxismul schimbă radical perspectiva marxistă. Opresorii nu mai sunt burghezii (proprietarii „mijloacelor de producţie”) şi instituţiile capitalismului, ci fiecare individ în parte care, amprentat de societatea burgheză şi de cultură acesteia, are automat potenţialul unui opresor: „Faptul că în prezent noi nu putem indica drept forţă revoluţionară o anumită clasă sau un anumit grup nu ne scuteşte de obligaţia de a folosi toate procedeele şi posibilităţile pentru a neutraliza mecanismele represiunii la fiecare individ în parte. Extinderea opoziţiei potenţiale la întreaga populaţie de bază corespunde întru totul caracterului totalitar al societăţii capitaliste avansate”. Orice individ format în cultura tradiţională este un potenţial opresor pentru toate grupurile „defavorizate”. Neomarxismul pune astfel în funcţiune o nouă antagonizare (depăşind‑o pe cea veche, marxistă, între clasa muncitoare şi proletariat). Noul antagonism este, de fapt, cetăţean contra cetăţean, presupunându‑se că fiecare cetăţean are un potenţial opresiv sau disciminator asupra altuia. Celebra frază a lui Marx „cultura clasei dominante este cultura dominantă în întreaga societate” este extrem de des citată de neomarxişti. Cultura dominantă nu aparţine acum unei clase, ci unor majorităţi de cetăţeni cu potenţial opresiv. Caracterul acesta opresiv este valid chiar dacă este doar unul pasiv; un alb este ipso facto opresiv la adresa unui non‑european, prin însuşi faptul că este alb. În plus, dacă el este bărbat, are potenţial opresiv la adresa unei femei, dacă este heterosexual are potenţial opresiv la adresa unui minoritar, dacă este profesor este susceptibil să fie perceput de un student de pe poziţii de putere etc. Şi asta fără ca subiectul să‑şi expună activ aceste identităţi, pentru a pune în inferioritate alte identităţi.

Membri ai Şcolii de la Frankfurt au fundamentat cele mai importante idei din arsenalul corectitudinii politice, o formă radicalizată a neomarxismului. Eric Fromm, marxist radical, a fost pionierul teoriei eliberării sexuale, al politicii de gen; el considera că masculinitatea şi feminitatea nu sunt date naturale, ci construcţii sociale. Theodor Adorno a promovat eliberarea artei de restricţii, de „formele tradiţionale”, de estetica tradiţională; în acelaşi sens militează şi Marcuse pentru anihilarea esteticii burgheze, cultura „elitelor”, şi trecerea la constituirea unei estetici postburgheze (socialiste), o negare a vechilor forme. Marcuse considera clasicismul egalul tiraniei politice. Identităţile etnice/ naţionale, privite din perspectivă istorică, sunt încărcate cu semnificaţii de dominaţie/ supunere încă de actualitate şi trebuie depăşite; acestea trebuie înlocuite cu multiculturalismul (în fapt, teoria eliminării identităţilor naţionale). Istoria este rejudecată după norme contemporane. Religia trebuie eliminată. Meritocraţia este înlocuită cu discriminarea pozitivă. Sistemul oficial de educaţie este un sistem de înrobire. (Marcuse)

■ Romancier, eseist

Mirel Taloș