Contemporanul » Eseu - Publicistică » În aburul miracolului

În aburul miracolului

Există oameni, e adevărat, foarte puţini, pe care de cum îi întâlneşti şi abia de schimbi cu ei câteva vorbe, eşti locuit de senzaţia – devenită certitudine pe măsură ce trece timpul şi adânceşte, prin curgerea‑i înceată, asemănările şi diferenţele, în egală măsură – că îi cunoşti de milenii. Oriîncotro i‑ar duce sufletul, orice ar face, de cum îi revezi, le vorbeşti şi, mai cu seamă, taci alături de ei şi‑i asculţi, simţi o boare ciudată, de nedescris, aproape, venind dinspre ei: o boare extrem de vie, ca o aură, ca o adiere dinspre o altă lume, care rămâne a fi lumea noastră, totuşi. Poate că aceşti semeni sunt aduşi în matricea existenţei tale în calitate de rude spirituale, sau probabil e vorba de suflete cioplite din aceeaşi stâncă de marmoră; suflete‑pereche se spune în asemenea cazuri. Platon afirmă că asemenea suflete, pe vremuri, au stârnit gelozia zeilor.

Cert e că o venatură sufletească arborescentă, intuită, simţită în adâncurile fiinţei, te leagă de ei, de felul lor de a fi; şi chiar dacă îi revezi peste săptămâni, luni, ani sau decenii, de cum reapar în albia existenţei tale, cert e că mişcă ceva abia sesizabil în blocul icebergurilor dinlăuntrul tău: îi recunoşti, îi cauţi, te surprinzi urmărindu‑i de la distanţă şi te bucuri ori de câte ori Dumnezeu te readuce faţă în faţă cu ei, faţă în faţă cu ţările de frumuseţe aşezate în firea lor. Aceşti oameni, puţini, din ce în ce mai puţini, răspândesc în jurul lor frumuseţe, lumină, generozitate, un soi de blândeţe fermă şi poartă cu ei pretutindeni trena unei stranietăţi ce‑atinge lucrurile, urnindu‑le parcă din loc şi dându‑le un surplus de viaţă. Se simte de la planete distanţă că peisajele citadine le sunt străine, tăcerea e văzduhul primenitor în care trăiesc mai tot timpul, iar rugăciunea e ca aerul respirat de ei. Ceva nelumesc parcă îi însoţeşte, îi apără şi‑i desprinde de tot ce‑i înconjoară. Un aer ca de călugări albi, cum le spun mereu, fără a avea curajul de a coborî în politeţea sofisticată şi atât de simplă, în egală măsură, a inimii şi de a le sugera aceste realităţi presimţite. Pentru că ai păşit în intimitatea fiinţei lor, pe terenurile demnităţii lor simple, discrete, tăcute.

Cred că ţinea deja rubrica de arte plastice în paginile revistei Contemporanul. Ideea Europeană de ani de zile până s‑o cunosc pe viu. E adevărat, pe Luiza Barcan – despre care e vorba în aceste însemnări, aşezate sub semnul amintirii şi al reculegerii, în intenţia de a ne apropia cât de cât de o realitate, pentru noi, importantă – tânăra frumoasă ca o zeiţă, suplă şi înaltă, cu o pregătire temeinică în domeniul artelor plastice (şi nu numai!), care semna, număr de număr, în paginile acestei reviste de cultură, politică şi ştiinţă, o vedeam mai des fie la emisiunile Via sacra, fie urmărind filmul documentar Artişti plastici creştini, realizat sub auspiciile rubricii TV Cartea miracolelor, fie altundeva, inclusiv, sau mai cu seamă, la Seratele muzicale ale lui Iosif Sava, unde ţinea un soi de cronică plastică, adaptată platourilor televiziunii publice, având câte un invitat ea însăşi, fie pictor, fie ilustrator de carte, fie sculptor, pe care îi aducea în luminile reflectoarelor şi vorbea, cu lecturile la zi, despre fiecare. Cu atenţie, răbdare şi inspiraţie, le punea în valoare, ca la carte, viaţa, opera şi personalitatea, în chip firesc, sfidând zgomotul excesiv şi haosul provocate într‑o lume clătinată la rădăcini de o revoluţie, ulterior contestată, apoi de schimbări succesive, dislocări de terenuri valorice, sociale, politice şi culturale, accentuate în timp şi aduse în pragul unei epoci de reevaluare, în care atât valorilor fondatoare, cât şi – sau mai ales – nouă tuturor, laolaltă, ni se încearcă tăria.

Mai târziu, Luiza a trecut, însoţită de Alexandru Nancu, pe la sediul revistei Contemporanul. Ideea Europeană, pe atunci, în Piaţa Amzei. Apoi, Luiza neînsoţită, de astă dată, a venit la Casa Academiei. Ori de câte ori veneau în vizită la colegii lor de revistă, Luiza şi Alexandru – căutătorii pasionaţi de vestigii creştine şi de alte inestimabile comori – păreau în trecere, mereu atenţi şi binevoitori, deschişi până la transparenţă, puşi pe răsturnat munţii, cu capul vuind de proiecte culturale. Apoi, divinitatea i‑a unit, adunându‑i laolaltă, sudându‑i, pentru a rezista împreună. Programele Fundaţiei HAR, răstimp de circa cincisprezece ani, le‑au gândit şi realizat împreună, cultul muncii fiind la ordinea zilei. Expoziţii, tabere de creaţie, biserici din lemn reconstruite, mutate, conservate sau înălţate din temelii, nordul Olteniei devenindu‑le un fel de a doua casă. Păreau de neoprit amândoi. Noi, cei din tribul Conte, îi urmăream de la distanţă, împărtăşind acelaşi cult al muncii şi ceea ce Marina Ţvetaieva numea „legea mâinii întinse şi a sufletului deschis”, care te face să te livrezi celuilalt fără rest, fără rezerve, mânat de voinţa de a construi, de a dărui şi de a lăsa urme pe pământ, de a‑ţi duce la capăt misia. Misia de a dărui frumuseţe şi lumină, exprimând semnul pentru care ai fost trimis aici. Publicam ritmic eseurile Luizei şi‑i urmăream, aşadar, pe amândoi, pe uriaşul şi zâna lui, de la distanţă, întâlnindu‑ne, când şi când, la expoziţii, lansări, la redacţie sau altundeva. Îi priveam cu drag, încercând să văd, să simt, să găsesc ce anume îi uneşte dincolo de iubire. Răspunsul scurt şi exact e vocaţia, dragostea şi respectul faţă de patrimoniul românesc, tradiţia, cultura de vârf, valorile fondatoare, identitatea românească. Şi o demnitate simţită până în vârful degetelor. Demnitate caracteristică unora dintre creştinii practicanţi (evident, fără să fie habotnici), creştini extrem de vii, luminoşi, care poartă conştiinţa regalităţii lor ca pe o mantie împărătească. Ca pe un blazon. Cu sentimentul de a fi împărat te naşti. Şi lui Sandu, şi Luizei nu le e străină această realitate. Cei doi prieteni fac parte din categoria celor extrem de puţini care sfinţesc locurile pe unde trec. Le sfinţesc prin frumuseţea lor sufletească şi prin încă ceva, venit din Cer. „Frumuseţea sufletului – scrie Luiza despre o evreică, Medi, devenită frumoasă la senectute (ca şi cum frumuseţea sufletească a avut nevoie de timp să ajungă într‑un vârf şi abia pe urmă să irumpă) – iradiază pe un chip oricât de bătrân, dându‑i o strălucire aproape imaterială.”

Cred că şi în ziua de azi i‑aş fi urmărit, în continuare, de la distanţă, pendulând între vechi biserici, expoziţii, lansări, tabere de creaţie, doctorate, şantiere de conservare sau restaurare a unor biserici gata să se prăbuşească sub teascul nepăsării şi ore cu studenţii, pelerinaje în iubita de noi la nebunie Grecie sau în Turcia (cu tot cu cetăţile şi urbele ei antice care par aduse de pe o altă planetă) şi, mai cu seamă, pe insulele ce dezvelesc comori şi vestigii ale creştinismului timpuriu, dacă… Sandu cel mare n‑ar fi fost luat, subit, la Drepţii Domnului, lăsând pe seama Luizei sarcina de a duce la bun sfârşit tot ce au început împreună. Ceea ce a şi continuat să facă această vestală neobosită, care îşi continuă existenţa în lumina celui plecat în lumea îngerilor, în aburul miracolelor dăruite, având norocul de a se afla în posesia acelei calităţi tot mai rare, numită simplu şi firesc: fidelitate. Apoi consecvenţa cu propriile idealuri şi ambiţia revărsată în datoria de a duce la capăt un lucru început şi de a‑l face de la excelent în sus.

Sunt acestea câteva dintre motivele pentru care intenţia Luizei de a oferi o carte, încă una, Editurii Ideea Europeană e cât se poate de firească şi, recunosc, presimţită. Surpriza e cartea însăşi. Intitulată sugestiv şi simplu Răsărit · Ανατολή, acest volum scris în loc de piatră tombală pentru Alexandru Nancu reuneşte o serie de proze scurte, cu un pronunţat accent biografic, şi vine în siajul celuilalt volum, intitulat simplu şi frumos: Spre răsărit, cu Alexandru, ambele titluri alcătuind, de fapt, o carte a miracolelor, descrise cu simplitate şi naturaleţe. Cartea e construită, în timp, şi e un dublu dialog: un dialog cu Dumnezeu şi cu jumătatea plecată într‑o viaţă nouă. Dacă divinitatea e stâlp, punct de reper, sprijin, liman, alinare, aer respirat în împărăţia iubirii, temelie întemeietoare, Alexandru cel adormit revine, şi el, extrem de viu, ca proiecţie a trecutului, ca om de cultură, sculptor, om‑instituţie care lansează, girează şi construieşte proiecte de anvergură, restaurează biserici, înalţă lăcaşuri de cult, ancorat în trecut şi în prezent, în egală măsură. Revine şi ca stâlp de familie iubitor, îndrăgostit şi blând, alinându‑şi perechea în atelierul său împânzit de lucrări aflate în şantier atunci când aceasta îi mărturiseşte, plângând, că e îndrăgostită definitiv. În aceeaşi măsură Alexandru rămâne a fi o oglindă vie, în al cărui dreptunghi cu marginile tivite de bronz, Luiza cea îndrăgostită definitiv uneori se regăseşte, alte dăţi se caută, se adună, marcată de o experienţă la limită, în ale cărei resorturi dramatice îşi descoperă forţa de a fi ea însăşi şi, mai cu seamă, puterea de a redeveni ea însăşi inclusiv sau, în primul rând, atunci când circumstanţele sunt potrivnice unui asemenea demers, fără îndoială, esenţial, ca să nu zicem vital. Suita de portrete, peisaje cu biserici şi călugări, preoţi şi profesori, situri arheologice şi grote cu sfinţi împăraţi, cetăţi antice şi biserici cvasidistruse sau transformate în moschei, colegi şi rude ale lui Alexandru şi ale Luizei, devin, în primul rând, contexte de reafirmare şi strunjire neostenită a unei umanităţi ce se reinventează, se lucrează în adâncuri, fără odihnă, clipă de clipă, în aceste proze cu un pronunţat caracter, spuneam, autobiografic, care aduc faţă în faţă realităţi, oameni, proiecte, vise, fantasme, arhive al căror mister e dezlegat încetul cu încetul, păstrându‑se intacte unghiurile ascuţite ale unor destine: destine împlinite, destine frânte din motive care ne scapă sau sunt întrevăzute pe jumătate ori pe sfert. Paliere reale descrise cu măiestrie, într‑un văzduh rarefiat, ca trepte ce conduc spre miracole de durata unor milenii. Sunt fragmente de realitate descrise, parcă, de un om aflat în posesia harului intermitent de a vedea ca albinele şi de a descrie în filigran tot ce vede, cunoaşte, admiră, gândeşte pe cont propriu, contemplă şi simte, cu certitudinea, răbdarea, încetineala deliberată şi atenţia bijutierului aplecat cu fiinţa‑i toată peste diamantul cântărit, descris, încercat, şlefuit şi contemplat în amănunţime, o dată, şi încă o dată, apoi, iarăşi… E o realitate din când în când dilatată, ca să spun aşa, o realitate profundă, cu un ritm specific, de departe recognoscibil, în care simţi cum o mână ştiutoare, învinsă de iubire, îndoaie cu o nesfârşită blândeţe fermă coloana obişnuinţelor, şterge cu infinită delicateţe primul strat aşternut pe suprafeţe şi face exerciţii spirituale ce‑l ajută să vadă în adâncuri şi să se adâncească astfel din ce în ce mai mult în profunzimile propriei fiinţe, pentru că se află în posesia adevărului conform căruia pe măsură ce te cunoşti pe tine, cunoşti lumea, pe măsură ce te strunjeşti pe tine însuţi, te şlefuieşti şi te lucrezi – lucrezi, şlefuieşti, înnobilezi – era cât pe ce să scriu îndumnezeieşti!; şi m‑am oprit la timp – lumea din afară, îi dăruieşti strălucire din strălucirea ta, care ea însăşi e un dar şi ai o datorie morală să‑l valorifici, molipsindu‑i şi pe ceilalţi de bucuria luxuriantă de a trăi cu motoarele vieţii turate la maximum şi de a simţi astfel fericirea aceea profundă, dând peste margini, în care se revarsă ca două râuri mari şi neastâmpărate în marea albastră: maturitatea întoarsă spre înţelepciunea de a fi de tot învinsă de simplitate şi naturaleţe, cu rădăcinile înfipte în lecţiile date de suferinţă, şi un soi de a fi iremediabil copilăros, diafan şi curat, aidoma grecilor din Antichitatea adusă mereu alături, tot mai aproape, între coaste. Şi când mă gândesc la grecii antichităţii eline, primul reflex cultural al cărui impuls îl resimt e cel ce‑mi întoarce ochii inimii spre presocratici şi spre Goethe, în egală măsură, mai exact spre acea exclamaţie luminos exasperată a marelui neamţ: „Fiecare să fie în felul lui un grec, dar să fie!”.

Lumea, şi în ziua de azi, e lucrată secundă de secundă, firesc, discret şi, secundă de secundă, temeinic. Când ai parte de semne ale marii lucrări, experienţe spirituale, care te fac să te regăseşti oarecum între lumi, te deschizi de tot spre cei aidoma ţie: prieteni, călugări, preoţi, poeţi, artişti şi copii dispuşi să asculte cu atenţie întâmplările ieşite din matca normalităţii – ca peştii coloraţi sărind veseli din apele cristaline ale unui lac aflat în coasta muntelui, la răsărit (sau ca Leo ce sare în sus de bucurie când simte mirosul apropiat al mării, labradorul golden retriever care‑i însoţeşte laolaltă pe stăpânul său, părintele Hristodoulos, şi pe cei doi artişti, Luiza şi Sandu, ahtiaţi după vestigii, huzururi spirituale şi huzururi marine, disputaţi între datorie şi hârjoană în apele albastre, când, adesea, tocmai Leo dă tonul zbenguielilor urmărite de la distanţă de călugăr!) – istorii inefabile, desprinse din universul nevăzut, de care te bucuri, copleşit de tot, bulversat de‑a dreptul sau abia atunci adus, în sfârşit, în matca fiinţei, întâmplări aşezate în ordinea departe de a fi obişnuită a lucrurilor. Eşti ascultat cu atenţie, cu atenţia aceea politicoasă şi senină a inimii, dispuse să înţeleagă şi să trateze totul prin ocheanul iubirii. Spre ceilalţi, mai puţin sau deloc pregătiţi să asculte istorii spirituale, segmente din cartea miracolelor, eşti deschis pe trei sferturi sau nici atât, nicicând cu totul, parcă; una dintre pricinile reticenţei e şi graba unora de a râde sau de a împroşca cu sarcasme tot ce le scapă, tot ce e aşezat pe seama neînţelegerii; Rilke are un vers scris în prima‑i tinereţe în care se referă la râs ca formă a neînţelegerii sau, mai grav, a refuzului de a înţelege. Nici vorbă să te mai deranjeze râsul lor; ai învăţat să înţelegi şi să tratezi cu o vie compasiune şi un asemenea gen de râset; râsul ca limită, ca poticnire în faţa unui prag, a unei limite. În sfârşit… La mijloc e, mai degrabă, dorinţa de a arăta diamante exclusiv cunoscătorilor sau cel puţin celor ce ştiu să admire, să se bucure, să iubească şi să asculte fără să emită, prea grăbit, judecăţi, aprecieri sau opinii ce n‑au nici o legătură cu întâmplarea povestită. Important e să fii prezent, menţinându‑te în ipostaza de martor deştept, adică treaz, şi lector cât se poate de atent şi priceput al cărţii miracolelor: viaţa.

Fragmentele de realitate clarobscure, descrise cu luare‑aminte, crescute din dorinţa de a întârzia o fiinţă plecată printre drepţii Domnului, sau modele cum e, de pildă, profesoara de română alcătuiesc toate laolaltă o seamă de lecţii de viaţă, simple şi profunde, neostentative şi calde în mesajul lor luminos şi atunci când dai de unghiuri departe de a fi senine, vesele sau smulse din magmele perfecţiunii, devenite, din timp în timp, melancolice. De cei dragi inimii luaţi prea devreme, în realitate, nu te desparţi; ei rămân aici, cu noi, printre noi, pendulează între realităţi, şi ne veghează, ne însoţesc, ne dau putere şi ne alină în lumina conştientizării unui adevăr esenţial: moartea cuiva drag inimii rămâne a fi o rană vie, adâncă; totul e să tratezi cu atenţie şi iubire acea rană, să te îngrijeşti de memoria celui care a ales să se retragă din demnitatea de a fi viu altfel decât cei din preajmă, transformându‑se într‑un fel de înger însoţitor, care aşteaptă, iubeşte şi speră altfel, într‑o altă ordine a lucrurilor, şi te face să crezi, în continuare, că trecerea pe aici, pe pământ, e o pribegire de scurtă durată, o punte între lumi fabuloase, simţite, văzute şi contemplate în lumina veşnic vie, cu ochii inimii. Şi cu încă ceva…

Şi cu încă ceva, care ne opreşte din alergare, viteză, grabă prostească, şi ne întoarce cu sufletul întreg spre ţările inefabilului întemeietor, în aburul miracolului de a fi viu, de a fi unic şi de a avea norocul de a fi însoţit de oameni rari. Când mă gândesc la Sandu şi Luiza, mi‑i imaginez pe amândoi lucrând în tăcere, unul lângă altul, umăr la umăr, inimă în inimă, suflet în suflet, duh în Duh, „contemplând lumea văzută şi simţind adierea lină şi înmiresmată a celei nevăzute”, la poalele unei mânăstiri din lemn, într‑o pădure din creierul munţilor româneşti, invadată de luminile contradictorii ale răsăritului şi de umbrele generoase ale unor smochini uriaşi, ca cei din preajma Cetăţii Efesului sau a Grotei celor şapte adormiţi, sau ca cel în creştere, plantat de nea Georgică, vecinul Luizei. E o tăcere de început sau de sfârşit de lume, îngânată de cântecul scurs, în sincope dulci‑inegale, al guguştiucilor sălbatici şi de vuietul mecanic de zbor al rândunelelor descinse din copilăria mea din nordul extrem al Moldovei de dincolo de Prut, deschisă spre pământurile Bucovinei. În acea tăcere vrăjită de răsărit căzut pe gânduri, vorbesc exclusiv mâinile; vorbesc şi ascultă, din când în când oprite din lucru de o boare venită dinspre o altă lume, parcă; şi totuşi, e lumea noastră, murmur. Şi totuşi, e lumea noastră, murmur.

Mâinile ştiu totul…

■ Poet, romancier, eseist şi editor

Aura Christi

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Aura Christi

Aura Christi, poet, romancier, eseist și traducător român. S-a născut la Chişinău (Republica Moldova), la 12 ianuarie 1967. Este absolventă a Liceului teoretic român-francez „Gh. Asachi” din Chişinău (1984) şi a Facultăţii de Jurnalism a Universităţii de Stat (1990). Debut [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest