Contemporanul » Eseu - Publicistică » Prietenul meu, Conte

Prietenul meu, Conte

Arde; grăbeşte‑te să arzi. Să nu faci economie de tine însuţi: oferă tot ce poţi, oferă totul, totul, totul; restul aproape că nu contează. Când eşti obosit, retrage‑te printre ruinele templului care ai fost: fă‑te colăcel şi respiră, respiră, respiră. Ai grijă să rămâi viu, să conservi viul din tine. Răsfaţă‑te

Adunând membrii familiei mele în jurul lui, prietenul nostru, Conte, după o suferinţă atroce, a plecat în ţara îngerilor. Am ales să onorăm prietenia de circa un deceniu cu acest suflet minunat, reproducând fragmente din volumul meu Coasta lui Apollo, unde este invocat cu recunoştinţă şi dragoste pentru tonele, megatonele de frumuseţe şi căldură dăruite necondiţionat.

Prietena noastră, Raluca (Dumitru), ne‑a dăruit un rottweiler. Conte l‑am numit. O splendoare. Maică‑sa, un câine‑lup german, este imensă; m‑a lins pe faţă când a văzut că i‑am luat, din cei trei pui, unul; am asigurat‑o că voi fi o mamă bună şi blândă pentru copilul ei. Taică‑său e un rottweiler imens; m‑a lătrat cumplit când a văzut că‑i iau unul dintre copii. Ciudat şi nostim: lui Oscar, tatăl lui Conte, îi plac, atenţie, rozele! Pe mama lui Conte o cheamă Nichita.

Octombrie 2010. O existenţă incredibilă. E un miracol că uneori eşti la nivelul ei.

Copiii lui Apollo. Da, suntem copiii lui Apollo.

Aceleaşi priviri dogoritoare ale lui Conte. Mă agăţ de funiile lor de nevăzut, ca să reînvăţ iubirea, seninătatea şi, în clipe de vârf, pofta de a mă juca de‑a să fii tu însuţi când nu mai poţi fi.

Să înveţi tot timpul, să‑ţi hrăneşti setea de viaţă pretutindeni. Lecţiile lui Conte, rottweilerul meu scump, scump foc, dăruit acum mai bine de un an şi jumătate de prietena mea, Raluca Dumitru. Conte este crescut şi format de mine de la o lună şi jumătate – vârstă până la care a fost crescut de Maya/ Maria, fiica Ralucăi, „mama” lui Conte: o aşchie de fată de vreo cinci ani, extrem de vie, inteligentă, inventivă şi caldă. Urmărind‑o câteva ore, am învăţat cum să mă joc cu Conte. Câinele care urma să devină al meu avea doi fraţi. Elegantă şi fină, Raluca m‑a îndemnat să aleg eu însămi puiul care urma să‑mi devină prieten. Erau toţi trei frumoşi, îngrijiţi, grăsuni, nostimi, haioşi şi neastâmpăraţi. I‑am cuprins cu privirea; ce şerpăraie, dom΄le, puii nu stăteau o secundă locului, îşi făcuseră o meserie din a o tachina pe Maya.

M‑am auzit exclamând Conte. Din acel cuibar rottweileresc, puiul care urma să devină al meu a ridicat privirile, m‑a fixat şi, vesel, copilăros, a venit spre mine şi m‑a lins pe mâini, apoi pe faţă. Conte m‑a ales pe mine. El era alesul.

Acum Conte are un an şi cinci luni. În timp ce îl învăţam comenzile şi mă ocupam de el, eu însămi am învăţat o sumedenie de lucruri de la prietenul meu de mai bine de un an.

Bucură‑te de tot ce îţi iese în cale. Nu rata nici o ocazie să te bucuri şi să‑ţi exprimi bucuria. Fii deschis până la transparenţă. Aleargă spre cei dragi, desfăcându‑ţi larg braţele. Lasă‑te atins, mângâiat. Nu fii sălbatic. Joacă‑te, nu uita să te joci. Nu rata nici o ocazie să tragi un pui de somn. Întinde‑te pe iarba moale; pământul şi iarba deasă, de un verde încins, îţi vor da viaţă şi te vor redărui întreg şi curat vieţii tale. Fii fidel vocaţiei tale de stăpân. Culege vântul în obraji. Fii curat ca zorii de zi din acest octombrie dat în pârg. Iubeşte şi spune atunci când iubeşti. Minunează‑te de fiecare clipă – poate fi ultima! Dăruieşte căldură.

Arde; grăbeşte‑te să arzi. Să nu faci economie de tine însuţi: oferă tot ce poţi, oferă totul, totul, totul; restul aproape că nu contează. Când eşti obosit, retrage‑te printre ruinele templului care ai fost: fă‑te colăcel şi respiră, respiră, respiră. Ai grijă să rămâi viu, să conservi viul din tine. Răsfaţă‑te; nu te sfii să fii copilăros.

Când nu ai cu cine să te joci şi vrei musai să te relaxezi, învârteşte‑te, ha, ha, în jurul cozii. Dacă poţi pune lucrurile la punct cu un mârâit, nu te grăbi să latri. Dacă altfel nu se poate, latră ca la carte; fă‑o însă rar, apăsat. Cea mai bună apărare rămâne a fi atacul.

Când ai nevoie să fii singur, fă‑te colăcel, adânceşte‑te în subterana ta, unde vei descoperi lucruri greu de imaginat. Coboară înlăuntru încet, milimetric: e o lume fantastică acolo, jos, foarte‑foarte jos.

Apără‑ţi terenul, vocaţia, cu unghiile şi cu dinţii; şi neapărat singurătatea – gura de aer curat a poetului.

Azi am parcurs o vale dură de tot. Conte m‑a simţit: m‑a ocolit toată ziua, ocolindu‑mi şi privirile. A stat cu botul aşezat meditativ pe labe.

Conte. Ce bucurie explozivă la revenirea acasă, după o absenţă de o zi! Cum să nu‑mi iubesc rottweilerul? Nimeni din lume, când mă vede, nu explodează aşa!

L‑am învăţat pe Conte câteva, nu multe, comenzi: şezi, culcat, aşteaptă, mănâncă, dă laba, la picior, lasă, nu‑i voie; cea din urmă nu‑i place, protestează, mă latră. Le execută cu plăcere şi cu bucurie, mai ales că îi ofer mici premii: nişte biscuiţi de ciocolată pe care îi adoră, sau covrigei, sau bucăţi de piersică sau struguri. Uneori însă încurcă – nu des, dar se întâmplă totuşi – comenzile, aşteptând recompensa şi încercând să mă tragă pe sfoară în special atunci când îşi pierde răbdarea ori atunci când şedinţele de dresaj durează mai mult de zece minute şi, în chip firesc pentru rasa lui, îi scade capacitatea de a se concentra. Citesc pe internet că rottweilerii sunt ultrainteligenţi, rapizi, extrem de încăpăţânaţi, dornici să‑şi impună superioritatea şi că uneori se cred capabili de a şmecheri stăpânul. Mda, asta era. Faptul că vrea să mă tragă pe sfoară l‑am remarcat de mai multe ori. Inteligenţa lui este sclipitoare; Conte e viu, rapid, dulce, scump, prinde foarte repede totul din zbor, vrea să înveţe, este ultracurios, vrea să pipăie, să miroasă, să ia în dinţi tot ce mişcă. Serile ne jucăm frumos. Ceea ce nu mă împiedică să remarc faptul că între mine şi Conte există o luptă pentru dominare: el vrea să se impună şi se loveşte de autoritatea mea, îi este ciudă când vede că îl domin şi atunci muşcă. (M‑a rănit şi pe mine, şi pe Mama, şi pe Andy. Ştiu că nu‑şi dă seama de gravitatea rănilor, de faptul că provoacă durere. Conte cunoaşte lumea din jur mirosind‑o şi încercându‑i gusturile. E nevoie de răbdare ca să‑l faci să înţeleagă că nu e voie să muşte, că, spre deosebire de fraţii lui cu care se juca şi se muşca, noi, oamenii, nu avem blană, prin urmare, suntem descoperiţi şi fragili etc. Este straniu că găsesc resurse de răbdare. E drept că apelez câteodată la trucuri atipice în comunicarea cu soarele meu: neştiind cum să‑l fac să înţeleagă că nu e bine să‑mi roadă mâna când îl dor dinţii în creştere, odată l‑am lătrat şi l‑am muşcat de ureche, ceea ce l‑a făcut să mă fixeze stupefiat, provocând hohotele de râs ale celor dragi mie.)

Nu‑l bat. Nu sunt genul. (E drept că l‑am lovit de câteva ori când a întrecut orice măsură.) Am văzut pe internet suficiente filme, care să mă lase cu gura căscată şi să mă facă să iau decizia de a nu‑mi da câinele la dresat. Nu vreau să cresc o maşină de ucis, la care se urlă şi se zbiară, care este bătută ca să i se provoace agresivitatea, cum am văzut că se face în unele filme care circulă pe internet. Îmi doresc un prieten la bine şi la rău. Un prieten căruia să‑i ofer căldură, blândeţe, timp şi protecţie, şi care să‑mi răspundă cu aceeaşi monedă. Ceea ce este de fapt Conte cel pornit uneori pe rele. Cel care are o mare doză de agresivitate nativă, remarcată în câteva circumstanţe; de pildă, atunci când joaca plăcută şi nostimă cu fratele lui, Roth, s‑a transformat într‑o încăierare cumplită. Abia am reuşit să‑i despart, alegându‑mă cu o rană şi o baltă de sânge. De atunci îi las să se joace, despărţindu‑i la primele semne de vagă agresivitate, după care devin de două ori mai blândă cu Conte.

L‑am fixat până şi‑a coborât privirile; i‑am adus mâncarea, i‑am spus să mănânce, apoi am ridicat farfuria, dându‑i comanda şezi, apoi aşteaptă. Iar după câteva zeci de secunde: mănâncă. Conte începe să accepte calitatea mea de stăpân. E drept, împotriva firii sale.

Citesc pe internet că noua familie pentru un rottweiler este, ha, ha, noua lui haită. Le spun celor dragi mie: Conte şi‑a schimbat haita. Se râde în hohote. Conte nu ascultă tot timpul, fiindcă n‑a priceput deocamdată ierarhia din noua haită. Apoi, nu e decât un copil. Şi aşa va rămâne până la vârsta de 1,5‑2 ani. Deci, e nevoie de răbdare. De fapt, acolo unde există iubire, răbdarea creşte ca ciupercile după ploaie.

E limpede că nu e pregătit să‑l las singur: Conte mi‑a devastat aproape complet camera. Bine că a rămas întreg laptopul. Sunt intacţi şi ochelarii. N‑a reuşit să ajungă nici la cărţile de la capul patului: Proust, Nietzsche (Dincolo de bine şi rău), Ion Ianoşi (Autori şi opere), Breban (Jiquidi), Ştefan Borbély (Pornind de la Nietzsche, căreia trebuie să‑i dau bunul de tipar). De faptul că mi‑a fost devastată camera sunt vinovată eu: am lăsat câinele nesupravegheat; el nu e pregătit să fie lăsat de capul lui în casă.

Îţi facem cuşcă, ţarc, şi te mutăm în curte, boierule. În casă vei fi invitat, când vei fi pregătit.

Un sfert de oră de joacă, şi, uimitor, trece aproape totul; praf şi pulbere se fac necazurile, cerul lăuntric se înseninează, devin calmă, luminoasă şi dornică de lucru. Conte e un scump. Un scump de zile mari. Ce diversiune! Acum înţeleg de ce oamenii fac copii; bine, în afară de imboldul dat de foamea de nemurire, ca să mă sprijin un pic de iubitul Unamuno şi să nu mă fac de râs chiar de tot cu asemenea declaraţii.

Nu te mai frământa măcar uneori ce eşti. Eşti iarbă, lut, vânt, eşti creanga pomului care va fi sădit în dreptul ferestrei. Eşti mâna maicii Domnului, care dă flori cu miros de crini mici, imperiali. Eşti buburuza dulce care împunge stângaci aerul. Eşti fluture. Da, înainte de toate, barem câteodată, nimic mai mult decât un fluture. Şi copilul din vecini, un copilaş bălai, de trei ani, care susură spre bunică‑sa:
– Albina, nu‑i aşa că Liuba este bunica lui Conte?

Apoi, după o pauză:
– Nu‑i aşa că Aura e mama lui Conte?

Surâzând cu expresia unei fete de şaisprezece ani, care a descoperit o şmecherie candidă, Albina răspunde:
– Da. Aşa e. Aşa.

Dintre comenzi, lui Conte nu‑i place una singură: nu‑i voie. Recunosc că nici eu nu mă omor după ea!

Totul este atât de simplu, transparent şi supus imposibilului.

Irinel, draga mea Irinel, căreia i‑am trimis câteva poeme: „Inima mea îţi mulţumeşte pentru lumină. Mă salvezi când nu mai pot, când nu mai aflu nicăieri ancore. Cum pot eu să mulţumesc pentru că exişti, pentru că eşti atât de bună? Cui pot eu să mulţumesc? Dacă voi reuşi vreodată să termin lucrurile începute, teza, articolele, toate ţi se datorează. Atât de multă lumină îmi dai… Fără să înţeleg cum, dar mă umpli de viaţă. Când citesc din cărţile tale, când mi te imaginez scriind, aşa, făptură mică, adunată în faţa unui laptop, cu uriaşul Conte la picioare, iubesc viaţa. Şi sunt recunoscătoare lui Dumnezeu că a avut grijă de mine şi mi‑a dat un dascăl care să‑mi amintească exact atunci când am nevoie de ce sunt vie”.

Rozele mele au explodat; dimineţile alerg la ele, ca să văd cât au crescut. Le miros. Conte mă fixează şi îmi urmăreşte, savant‑copilăros, gesturile, pe urmă mă maimuţăreşte copilărindu‑se: se întinde graţios spre cupele roşii, albe, roz, roşii, roşii, apoi, de la capăt: roşii, roz… Le miroase, mă priveşte din nou şi sare fericit din loc, bucuros că a reuşit să deprindă arta de a mirosi o roză, arta de a‑i sorbi cu ochii duhul plin de contradicţii, deci, nesperat de viu.

O sete de viaţă enormă. Mă miră că o poate adăposti un singur trup.

Absenţa mea de câteva zile, cât au durat pregătirile pentru Premiile Conte(mporanul), l‑a făcut să sufere pe Conte, expertul meu în domeniul contradicţiilor iscate de roze şi fluturi. Reînvăţ de la Conte bucuria de a fi. Bucuria de a mă reduce la hotarele unei roze de un roşu înfocat, din care muşcă un soare apune, moştenit de la cine ştie care zeu. Locuitori ai unei planete cât unghia celui mai mare zeu dintre zei suntem. Poate sufletul acelei planete a fost cândva „contimporan cu fluturii, cu Dumnezeu”.

Trebuie să mă grăbesc să fiu. Valul se apropie.

Azi, dimineaţa, Conte m‑a fixat cu nişte priviri devastatoare. Ce ştie bunul meu prieten şi mie îmi scapă?

După o pauză, spre seară, ne‑am jucat şi ne‑am tăvălit în zăpadă. Conte adoră felul în care, trântită la pământ, mă prefac învinsă de tot. Când mă prefac că am murit de tot, cedează. Urmăresc cum iubitul de mine Conte devine de o tandreţe emoţionantă.

Se aude Conte lătrând. Sunt în siguranţă. Sunt acasă. Bunule Dumnezeu, de când oare n‑am mai spus sunt acasă? Îţi mulţumesc, Domine, pentru tot ce am, pentru tot ce îmi oferi. Senzaţia de plinătate, simţită emoţionant.

Se aude din nou… acelaşi uruit. De unde vine şi ce împliniri anunţă? Împlinirile atrag alte împliniri, merg pe urmele proaspete ale celor date în pârg. Totul e binecuvântare. Miroase a început rostogolit spre această amiază înaltă, coaptă şi atât de curată. Şi pentru ea, Doamne, îţi mulţumesc.

Aura Christi

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Aura Christi

Aura Christi, poet, romancier, eseist și traducător român. S-a născut la Chişinău (Republica Moldova), la 12 ianuarie 1967. Este absolventă a Liceului teoretic român-francez „Gh. Asachi” din Chişinău (1984) şi a Facultăţii de Jurnalism a Universităţii de Stat (1990). Debut [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest

Subscribe To Our Newsletter
Get the latest business resources on the market delivered to your inbox.
Subscribe Now