Contemporanul » Eseu - Publicistică » Între arta de a fi Om şi arta de a fi actor

Între arta de a fi Om şi arta de a fi actor

Arta de a fi actor şi arta de a fi Om? Cum se definesc? Arta de a fi tu însuţi? Unde începe şi unde sfârşeşte, dacă, de bună seamă, are un capăt? Cum să te mişti? Cum să respiri? Ce este farmecul? De unde vine talentul şi la ce foloseşte harul? Cum gândeşti? Cum reacţionezi la o vale existenţială, transformându‑ţi vibraţiile şi urcând în spirit? Cum să accezi la naturaleţe? Ce este graţia? Şi expresivitatea cu ce se mănâncă? Cum devii credibil? Farmecul se poate dobândi, strunji, educa sau e nectarul moştenit de la zei? Cum să te mişti printre oameni, artişti, poeţi şi copii? De ce oare maurul din oastea veneţiană, Othello, nu o ucide la propriu, pe scenă, pe credincioasa şi puternica Desdemona?

E, aici, doar o parte din tornada de întrebări regăsite – direct sau indirect – între copertele acestei cărţi neobişnuite, intitulate sugestiv Actorie sau magie. Drumul spre tine însuţi. Întrebări ce bântuie – aidoma unor fantome vii, extrem de prezente – filele acestui tom, precum şi arta dramatică în general de mai bine de două mii de ani. Care este meritul acestui tom, scris cu sufletul la gură de un mare actor, al cărui nume e cunoscut, urmărit, silabisit şi iubit de zeci, sute, mii şi mii de iubitori de teatru şi film? Tocmai curajul intelectual şi moral de a readuce în actualitatea spiritului interogaţii ultimative şi de a reconstrui o realitate superioară exact aşa cum ai construi un palat regal, un castel, un oraş… Tot timpul cu gâtul sucit după maeştrii de neegalat, invocaţi cu asupra de măsură. Odată puse întrebările, citind şi recitind această carte din doască în doască, vei căuta, previzibil, răspunsurile tot în paginile ei. Ei, tocmai la temelia previzibilului se pun tone de dinamită în aceste rânduri, care te fac să arzi ca o torţă, să te aduni din cenuşă şi să te pregăteşti sufleteşte să arzi, ca focul, iarăşi. Şi iarăşi. Menirea artei e la planete distanţă de a‑ţi oferi răspunsuri, afirmă Excelenţa Sa, Autorul. Şi din acest punct, el, scribul ales între aleşi, care exersează smerenia, lunecă, încet, uşor, treptat, sub mantaua demiurgului, creându‑ţi condiţii să cauţi tu însuţi răspunsurile prin recursul la exerciţiile spirituale, în al căror miez e adus şi, culmea, întunericul, care se transformă, sub ochii noştri uimiţi şi bucuroşi, în cea mai frumoasă şi promiţătoare matcă a luminii. După ce taci o săptămână, o lună, un an şi apoi te mai afunzi încă o zi în apele liniştit‑învolburate ale nevorbirii. Redu la tăcere larma iscată înlăuntrul tău. Uită‑te fix în oglinda carnivoră a soarelui răsare. Dăsfă‑ţi larg aripile în timp ce priveşti, într‑o muţenie de început de lume, albatroşii desenaţi pe harta cerului înstelat încă, şi bucură‑te de anvergura – regăsită ca o de mult uitată şi lăsată în urmă patrie – inclusiv în lucrurile ce abia deprind un alt tip de respiraţie, moştenită, poate, din timpuri străvechi, când aveam acces la muzica sferelor… În lacrimile bucuriei, iscate din matca iubirii necondiţionate, te vei recunoaşte. Te vei regăsi, depăşind spaimele de tot soiul inclusiv atunci când „intervine inconştientul atins, tuşat”; şi vei simţi din rărunchii inimii că „se poate ajunge oriunde, se poate orice, se poate experimenta”. Important e un singur lucru: „Nu te opri, lasă‑te, du‑te sau vino, bucură‑te şi înmagazinează!”. Viaţa e vis trăit, când şi când, cu ochii deschişi; important e să visezi în trena curajului şi să nu te mai opreşti din visare aşa încât totul vine la locul menit, ca piesele într‑un puzzle magic, făcându‑te să te trezeşti cu o puzderie de miracole în braţele sufletului frumos, pentru care mulţumeşti, niciodată cât s‑ar cuveni, tu, întârziatule în matricea recunoştinţei. Şi apoi…

Curajul intelectual, uman şi moral îi aparţine, aşadar, actorului Florin Zamfirescu, cel extrem de viu, dezarmant de prezent, dăruit cu o umanitate ce se reinventează, clipă de clipă, creând neobosit. Arta de a fi om e aşezată în proximitatea caldă, vie, a artei de a fi actor. Arta de a juca de la excelent în sus devine, astfel, oglinda evoluţiei spirituale a autorului acestui joc magic „de‑a teatrul”, care, urcând în intensitate, se confundă, de la o limită încolo, cu viaţa, viaţa vie. Până la un punct. Înainte de a fi un manual indirect pentru actorii în devenire, această carte unică, extrem de vie, densă, erudită, este un omagiu făcut umanităţii într‑o lume în derivă, cu o busolă morală ce funcţionează, uneori‑adeseori, sincopat. Este exact ca roua în care se oglindeşte cerul, ca apa limpede în care vezi lumea, o parte din ea, da, lumea aceasta fabuloasă, vie, contradictorie, măruntă, înaltă, monumentală, odihnindu‑se, când şi când, în mediocritatea necesară, vie, pentru a trage aer adânc în piept, deci, pentru a exista mai departe. Ca şi poezia – deşi, e adevărat, vorbim, în acest caz, de paliere diferite, care se confundă până la identificare în albia intensităţii mistice –, credinţa e cordonul ombilical care te leagă de lumea nevăzută şi simţită pretutindeni, făcându‑te să vezi, să simţi, să percepi şi să gândeşti totul dintr‑un unghi diferit; „credinţa este legătura cu ceea ce, deşi nevăzut, există”, afirmă autorul, dăruindu‑ne astfel una dintre cele mai exacte definiţii.

Oferindu‑ne o seamă de pendulări între actorie şi magie, Artistul (da, exact aşa, cu majusculă!) ne îndeamnă să facem exerciţii spirituale şi ne dă un pinten spre „lumea‑magmă din care venim şi de care suntem legaţi ombilical, cu atât mai mult cu cât suntem mai puţin conştienţi de ea”. E adevărat, uneori‑adeseori, inclusiv în această ordine de idei spiritualizate până în vârful unghiilor, se recurge la sprijin, la ghidare şi se trage cu ochiul la Sfânta Scriptură, la trezoreriile acashice, la înţelepciunea călugărilor tibetani şi, inevitabil, spre maeştri de referinţă ca, bunăoară, Stanislavski, Artaud, Meyerhold, Brecht, Grotowski, Strasberg ş.a. Incursiunile făcute transformă acest manual indirect de actorie într‑o descindere în micro‑cosmosul – dotat cu inteligenţă, duh, inimă şi corp viu – care este omul, văzut, în primul rând, adică aşa cum se cuvine, ca spirit dotat cu trup. Cu atât mai mult, cu cât ni se vorbeşte cu o delicateţe perspicace îndelung exersată despre omul care e un soi de iceberg uriaş, din care ni se îngăduie privilegiul de a cunoaşte exclusiv suprafeţele, oricât de adânc ar plonja în adâncuri unii dintre noi. De aici, necesara smerenie şi curajul de a ne asuma limitele cunoaşterii, fără a ceda ispitei de a ne descuraja. Cunoaşterea impune o luptă necontenită pentru tine, prin tine – bobul de rouă în care se oglindeşte cerul şi care conţine o părticică de cer. Născându‑ne perfecţi, evident că, în circumstanţele date, a vorbi despre progres, evoluţie şi toate celelalte sinonime agreate şi cultivate, în ultimul deceniu mai cu seamă, de ciracii politicii corecte se transformă într‑un soi de balast zornăitor: „Nu există evoluţie, există revelaţie”. Întors spre foru‑i lăuntric, tratat ca un labirint binecuvântat, luminos, artistul îşi scrutează curajos umbrele şi face plonjeuri în realitatea de dincolo de realitate, invocată de Constantin Brâncuşi, revenind la scopul existenţei şi tratându‑l firesc, cu naturaleţe, adică exact aşa cum se mişcă în arealul existenţei după ce constată, bucuros şi temerar, că niciodată nu rămâne singur, că până şi întunericul scrutător îi hrăneşte, la rădăcini, forţa, retopind‑o în lumină, că fericirea e o stare intrinsecă, e ca aerul, ca roua, ca iarba, ca arborele de smirnă, plantat şi îngrijit în imperiul său, în vecinătatea celor câţiva îngeri însoţitori, între care Roza, minunea de câine lup, neastâmpăratul labrador Goldy, numit cu tandreţe dezlănţuită şi Poldy, broasca-ţestoasă Marin, rebotezată după un consult medical Marina din considerente… biologice. Un imperiu construit cu atenţie şi iubire, la treisprezece kilometri de kilometrul 0, şi vegheat, zi de zi, împreună cu o vestală cu nume de zeiţă şi ochi mari, flagrant de albaştri: Daciana.

Scriind la această carte în imperiul mogoşoian, inimitabilul Florin Zamfirescu era convins de faptul că lucrează la temelia unei case – metaforă sugestivă, încărcată de polisemantism, ce revine obsesiv – şi ne‑a dăruit, în realitate, un palat regal. Intrăm într‑o cameră, întârziem îndelung, studiem, contemplăm zidurile, tablourile, mobilele, marmora, statuile, uşile sau tavanele cu savante basoreliefuri incrustate parcimonios etc., apoi curgem în altă încăpere, pe urmă – în cealaltă… Pereţii înalţi şi impunători sunt, pe porţiuni ample, acoperiţi cu oglinzi. Şi, la un moment dat, în vârful pelerinajului, constatăm surprinşi uneori, alte dăţi copleşiţi frumos, că mereu, clipă de clipă, pretutindeni, îl regăsim pe creator, fără îndoială, după ce revenim la text şi tragem cu ochiul la inspiratele‑i experciţii spirituale şi la modul în care Domnia Sa, Actorul, exersează Arta de a fi tu însuţi faţă în faţă cu imposibilul. Contrarierea e una dintre uneltele folosite pentru a ne urni din albia obişnuinţei. În proximitatea acesteia se află alte instrumente ca, bunăoară, uimirea, revelaţia, iluminarea, folosite toate laolaltă în retortele vrăjite din atelierul zamfirian, unde imposibilul însuşi se transformă în treaptă a fericiţilor pentru care limitele devin, de la un punct încolo, un privilegiu, iar clişeele pulverizate cât ai clipi – şanse de a accede la o realitate superioară: „Prietene care dai târcoale atelierului nostru de gândire şi experimentare, vrei să te pierzi ca să te poţi regăsi, precum aurul strecurat din miriadele de fire ale unui nisip mişcător? Pierde‑te!”. Odată cu rătăcirea sau pelerinajul iniţiatic prin universul care începi să devii tu pentru tine însuţi începe ceva cu totul neaşteptat, ceva… unic, iremediabil, neobişnuit, care include şi arta de a te „adăpa din energiile subtile”, precum şi…

Florin Zamfirescu – un amfitrion desăvârşit, de altfel, după cum se vede şi se simte şi în această exemplară carte – ne face să credem până în rărunchii rărunchilor că imposibilul e o uşă mare, deschisă vraişte. În ce fel anume? Ne ia de mână cu o enormă blândeţe, ne însoţeşte în linişte, ne vorbeşte despre cele patru ramuri ale iubirii, citite în absolut de vechii greci –έρως (eros), φιλία (philia), στοργή (storge) şi αγάπη (agape) – şi ne ghidează cu o pricepere şiret‑perspicace printr‑un univers care se transformă şi devine fascinant pe măsură ce‑l creează şi recreează magul care ne conduce în timp ce ne ţine, în continuare, de mână, şi ne arată că totul, în definitiv, se află în noi înşine şi, în chip firesc, se impune imperios efortul de a ne întoarce privirile spre forurile lăuntrice, pentru a ajunge la centrul de aur al labirintului dintre coaste, unde avem şansa de a găsi totul, inclusiv iubirea, sănătatea, bunăstarea, harul, bogăţia, belşugul şi succesul, adică viaţa redusă la esenţă, care se poate – vorba poetului Nichita Stănescu – o foarte singură dată.

■ Poet, romancier, eseist şi editor

Aura Christi

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Aura Christi

Aura Christi, poet, romancier, eseist și traducător român. S-a născut la Chişinău (Republica Moldova), la 12 ianuarie 1967. Este absolventă a Liceului teoretic român-francez „Gh. Asachi” din Chişinău (1984) şi a Facultăţii de Jurnalism a Universităţii de Stat (1990). Debut [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest