Se cuvine să fie remarcată, chiar de la început, civilitatea exemplară în spiritul căreia masiva colecţie de scrisori a fost pusă în circulaţie…
Masivul volum de corespondenţă (Scrisori. 1991‑2002; Dionysos Verlag, Boppard, Germania, 2019, 588 pagini!), publicat de către poetul şi medicul specializat în chirurgie maxilo‑facială Christian Wilhelm Schenk reprezintă, pentru mine, o fericită regăsire în timp, însoţită de completarea unor lacune biografice cărora nu le prea dădeam de cap. Scrisesem, prin anii 1993‑94, un lung şi documentat studiu analitic intitulat Umbra cuvintelor. Experienţa lui Christian W. Schenk, inclus în cele din urmă în sumarul volumului Xenograme (Ed. Cogito, 1997), la care, de altfel, câţiva corespondenţi ai lui Schenk fac referire, unii binevoitor, alţii sceptic sau chiar sarcastic (acuza principală fiind aceea a supralicitării), însă textul cu pricina fusese cerut de către autor pentru editura sa germană, „publicat” ca atare în colecţia de carte Phoenix şi considerat de către unele site‑uri de pe Internet ca fiind adevăratul meu debut editorial, înaintea Grădinii magistrului Thomas din 1995, deşi toate eforturile mele de a vedea lucrarea copertată s‑au soldat cu eşecuri.
Nu e singura „enigmă” pe care colecţia epistolară de acum o pune într‑o lumină favorabilă, fiindcă, indiferent de câţi corespondenţi ar fi avut Schenk în diferitele etape ale creaţiei sale (lista finală fiind impresionantă: Adrian Marino, Bartolomeu Anania, Mircea Zaciu, Ghe. Bulgăr, Emil Manu, Vasile Copilu‑Cheatră, Mircea Petean, Ana Blandiana, Nicholas Catanoy, Ştefan Baciu, Radu G. Ţeposu, Şt.‑Aug. Doinaş, George Vulturescu, Adrian Popescu, Gellu Dorian, Augustin Pop, Ioan Moldovan, George Astalos etc. etc.), niciunul dintre aceştia nu a cunoscut „dialogul” intrinsec care
se stabilea între scrisori în intimitatea „laboratorului alchimic” din Kastellaun, unde adresantul, braşovean de origine, născut în 1951, a locuit înainte de a se stabili la Boppard.
Se cuvine să fie remarcată, chiar de la început, civilitatea exemplară în spiritul căreia masiva colecţie de scrisori a fost pusă în circulaţie. Ele conţin, în mod inerent, şi detalii intime, personale, fiind în general „croşetate” de către editor, pentru a nu leza retroactiv sensibilităţi sau orgolii. Au rămas câteva, menite să puncteze culoarea locală: tiradele, uneori insuportabile, umorale, dificil de îngurgitat, ale lui Nicholas Catanoy la adresa „meleagurilor triste, cu becisnici amărâţi” ale „Neo Daciei” vizitate de către Schenk, populată, fără excepţie, de indivizi famelici, imorali, împotriva cărora N. Catanoy luptă cu „arma cea mai eficace”, adică „«lanţul WC‑ului», lanţul cu care «trag apa»” (!!), sau detaliile care vizează trecerea în eternitate a lui Vasile Copilu‑Cheatră (protectorul lui Schenk de la Astra braşoveană), furnizate de către Maria, soţia scriitorului. Din aceeaşi categorie de informaţii valorificabile de către istoricii literari mai fac parte detaliile de atelier ale lui Bartolomeu Anania, de pe vremea când lucra la diortorisirea Bibliei (însoţite de invitaţiile repetate de a‑i călca pragul, chiar şi fără preaviz, la Văratec şi, ulterior, Cluj sau Nicula), seria funestă a lui Mircea Zaciu din primăvara şi vara anului 1993 (fracturarea mâinii stângi la Cluj, în timp ce cobora pe Bisericii Ortodoxe, accidentul de maşină de la Timiş, concomitente cu un incendiu care mistuie subsolul casei de la Bonn, laolaltă cu cărţile adăpostite deja acolo), sau periplul basarabean, respectiv bucovinean (până la Vatra Dornei) al lui George Astalos din primăvara anului 1997, când scriitorul aruncă o – probabil – „ultimă” privire proprietăţilor pe care le avusese în zonă, fără să le revendice, desigur.
Imprecaţiile suburbane ale lui Catanoy, care aruncă cu fiere împotrivă „bazbuzucilor din jurul Carpaţilor” ori de câte ori apucă, proiectează o „lumină piezişă” şi asupra destinului exemplar al lui Christian W. Schenk, pe care unii au puterea să îl aprecieze. „Ceea ce faci tu pentru poezia românească în Germania este inestimabil” – îi scrie Madga Cârneci, în timp ce, în ianuarie 1996, Ion Cristofor conchide: „Ceea ce faceţi Dumneavoastră pentru cultura românească e un adevărat miracol.” Despre Schenk, aproape necunoscut până în 1990, când i se anulează oficial, de către Frontul Salvării Naţionale (!), stigmatul de „duşman al poporului” (publicase, în ’86, un manifest împotriva sistematizărilor ordonate de către N. Ceauşescu şi i se interzice intrarea în ţară), scriu studii lungi, chiar preţ de o carte, Ghe. Bulgăr şi Emil Manu (în 1993), Ov.S. Crohmălniceanu (în ’92) şi Eugen Simion (în ’93); antologia Streiflicht/Lumină piezişă, cu masive traduceri din poeţii români contemporani, e însoţită de o tabletă generoasă, quasi‑analitică scrisă de către M. Zaciu ‑ ceea nu e puţin.
Schenk e corespondentul pentru Germania al revistelor Poesis şi Zburătorul, publică, despre „limbajul poeziei şi bilingvism” în Caiete critice, dă o sumedenie de interviuri, frecventează reuniunile ştiinţifice ale Uniunii Scriitorilor (pe vremea când se mai organizau…), traduce, la editura familiei (fosta soţie, Doamna Simona Reicherts‑Schenk, s‑a specializat în cultura română, a lucrat cu Klaus Heitmann la Heidelberg şi cu Paul Miron la Freiburg, publicând, în 1994, o incitantă carte despre motivul Meşterului Manole în literatura română), o mulţime de poeţi români contemporani (George Vulturescu, Ana Blandiana, Ion Caraion, Dorin Popa, Cassian Maria Spiridon, Aura Christi, V. Vosganian etc.), alături de clasici (M. Eminescu, Bacovia etc.). E onorat, în ţară, cu distincţii importante (Cetăţean de onoare al municipiului Cluj‑Napoca, 2000; distincţie prezidenţială eminesciană în acelaşi an; Cavaler al Ordinului Danubian, Galaţi, 2006 etc., etc.), dar poate că nici o diplomă nu reflectă mai bine personalitatea sa ca distincţia Cum Amicitiae, primită de la Muzeul Literaturii Române din Iaşi, tot în 2006. Au avut dreptate amfitrionii de acolo: Schenk e, înainte de toate, un prieten. Altruist, dezinteresat, eficace, care se ţine de cuvânt. Să fim realişti şi obiectivi: a făcut, de unul singur, mai mult pentru cunoaşterea literaturii române în străinătate decât întregul Aktionsgruppe Banat la un loc!
Prima parte a scrisorilor (până în vara lui 1994) acoperă tribulaţiile pregătirii celei mai extinse antologii de poezie românească contemporană publicată vreodată în Germania, Streiflicht, în sumarul căreia au încăput 81 de autori. Corespondenţa reflectă fidel „chinurile facerii”: neasumându‑şi omniscienţa sau capcanele dintotdeauna prezente ale camarilismului, Schenk pune în circulaţie un vast set de scrisori, trimise de multe ori necunoscuţilor, cerând ajutor în selectarea grupajelor şi a autorilor. Unii îi răspund, alţii îl ignoră. Mulţi poeţi condiţionează intrarea în volum de epurarea unor proximităţi nedorite. Alţii bagă strâmbe, îşi „faultează” colegii de breaslă, sau „pun pile”, ca M. Zaciu, atunci când îl introduce în selecţie pe total necunoscutul (pe atunci, în ’94) Radu Afrim.
Atacurile colaterale nu întârzie să apară: Schenk e „scuturat” de A. Păunescu şi E. Barbu şi „fitilit” zgomotos de către Vadim Tudor în iunie ’95, deşi acesta se strecoară în câteva fotografii „oficiale” făcute la Cotroceni, pentru a le publica ulterior în România Mare. N. Manolescu îi „retrage stima”, Al. Cistelecan suspectează activitatea sa, în postfaţa la Semne, gratii şi simboluri (1995), de supralicitare, în timp ce germanistul Ioan Muşlea îl atacă în Vatra spre sfârşitul anului 1999, pe motive din rândul cărora frustrarea concurenţială nu este exclusă. „Colegii” din afara României aşteaptă „la cotitură” şi ei, denunţând ca inadecvată voinţa unui expatriat de a‑şi găsi o identitate în literatura română şi de a o servi altruist, cu toată generozitatea de care dispune (inclusiv de ordin financiar, Streiflicht fiind scoasă, ca şi celelalte volume, din banii familiei).
Om sincer, dar hipersensibil, Schenk suferă ca un câine pentru acuzele care i se aduc, încercând să‑şi oblojească rănile nemeritate prin diseminare, adică împărtăşindu‑le celorlalţi. Unele secţiuni ale volumului de corespondenţă sunt calme, aşezate, pe când altele (de pildă, cele legate de atacul lui Muşlea) sunt de un dramatism ieşit din comun. Ele probează, însă, caracterul de singularitate al operei de construcţie pe care i‑o datorăm lui Christian W. Schenk, fiindcă (să fim sinceri…), în afară de vocaţie şi de conştiinţa lucrului care trebuie să fie dus până la capăt, nimic nu‑l obligă pe poetul şi medicul strămutat în Germania să continue. E stabil, are notorietate profesională, o casă în care se perindă, rând pe rând, o sumedenie de nume mari (inclusiv actorul Radu Beligan), aşadar, el merită orice altceva decât să devină paratrăsnetul metehnelor şi tertipurilor autohtone, sau containerul în care se adună febril otrava anti‑românească a exilaţilor, care au plecat din ţară cu orgoliul semeţ de a se impune şi n‑au izbutit s‑o facă.
Volumul de corespondenţă al lui Schenk este aidoma hârtiei de turnesol: un test retroactiv al psihologiei oscilante cu care funcţionează un corp profesional în momentul în care i se oferă un stimul neechivoc, adică i se întinde o mână sinceră, generoasă. În mod instinctiv, majoritatea celor solicitaţi caută „dedesubturile”; devin suspicioşi, îl suspectează pe ofertant de cine ştie ce cabale oculte, activează subconştient prezumţia secretomaniei insidioase, a pericolului. Viaţa literară românească e funciar nevrotică; însă mai nevrotici decât cei din interior nu sunt decât „mlădiţele” plecate să crească în altă parte. Dacă – aşa cum spunea Ion Cristofor – există un „miracol” numit Chr. W. Schenk, acesta ar putea fi definit prin rezistenţa la levantinismul coroziv al celor din jur prin tenacitate. Scrisorile invită la o introspecţie personală şi colectivă: mă îndoiesc că unii o vor întreprinde, preferând să le ignore. Cealaltă faţă a lor e dată de prietenie: iată că mai există şi aşa ceva pe meleagurile noastre tulburi, carpato‑danubiano‑transilvănene…
Ştefan Borbély
