Nobelizatul Friedrich A. Hayek are un pasaj în Drumul către servitute ce explică deruta solidarităţii scriitoriceşti din preajma şi de după Revoluţie. Celebrul economist opina că cea mai eficientă metodă prin care‑i poţi convinge pe oameni să accepte ceea ce le impui este să‑i încredinţezi că valorile puse în joc sunt în realitate identice cu cele pe care ei le‑au exersat, dar nu le‑au înţeles sau nu le‑au apreciat la vremea potrivită. De asemenea, indivizii sunt făcuţi să‑şi transfere devoţiunea de la vechii zei la cei noi, pretextând că, faţă de cei vechi, ei aveau întotdeauna un sentiment de incompatibilitate – întărită de instinct –, şi n‑au reuşit să vadă clar în viitor. Dar acum, în faţa noului, vechile cuvinte cu sensuri schimbate au efecte înzecite. Iar cuvântul care suferă cel mai mult este, aţi ghicit!, libertate. Paradoxal, statele totalitare îl folosesc ca peste tot pentru a ne oferi – precizează acelaşi Hayek – libertăţi noi în locul celor vechi. Mai apare, să‑i zicem, un jucător, în toată această libertate colectivă: cea a planificatorului.
La noi, mitul planificatorului s‑a născut neverosimil şi rapid, creând ceea ce Karl Mannheim numea confuzia dintre libertate şi puterea dusă la extrem. Carevasăzică, o pervertire fără întoarcere. Ba, aş zice, îndeajuns de subtilă cât să nu fie resimţită de cei mai lucizi participanţi la reconstrucţia libertăţii. Aşa cum „libertate” şi alte cuvinte au fost transformate în reversul lor în totalitarisme, identic se manifestă şi în postcomunismul românesc. De cuvintele cu greutate, altădată confiscate, s‑au legat numeroase etichete. Şi‑atunci, cum a fost posibil? Pentru că, afirmă soţii Webb – citaţi de acelaşi Hayek – orice intervenţie într‑un proces în derulare nu poate avea şanse de izbândă.
Degeaba, cu alte cuvinte, au strigat unii sau alţii împotrivă, în zadar au curs demisiile de onoare şi protestele scriitorilor, rezistenţele s‑au pierdut în eter. Iar procesele revoluţiei şi trecerea la
democraţie au vascularizat societatea în aşa fel încât opoziţiile să n‑apuce să prindă rădăcini în mentalul colectiv. Iar când, în sfârşit, trenul tranziţiei a deraiat spre normalitate, în calmul aproximativ, vocea opozanţilor s‑a pierdut din nou în ceea ce se numea, încă din anii şaptezeci ai secolului trecut, informaţie controlată. Odată ce‑au înţeles că protestele lor nu se aud şi nici nu vor fi ascultate, scriitorii români fie s‑au solidarizat cu resemnarea, fie, pe de altă parte, s‑au lăsat ispitiţi de libertatea publicisticii. Foarte puţini i‑au rezistat. Şi mai puţini s‑au aşezat la masa de scris literatură. Dar mai e o problemă aici; anume, se întreabă Boris Buden, cum este posibil să devii postcomunist înainte de prăbuşirea efectivă a comunismului, fără a fi deja anticomunist? Sigur că nimeni nu ştia în România ce fel de prezent se întindea ca un covor roşu pentru imaginarul fiecăruia.
Scriitorul român încerca la Revoluţie să preia prestigiul imens al intelectualului din comunism. Fără să ştie că, afară de mentalul colectiv, ei erau pentru noua ordine ceea ce O`Brian îi arunca lui Winston, în celebrul 1984: „Eşti ca o greşeală de tipar, ca o pată care trebuie scoasă. Nu ţi‑am explicat chiar acum că noi suntem altfel decât călăii din trecut? Nouă nu ne ajunge ascultarea negativă, nici chiar cu cea mai abjectă supunere. când, în ele din urmă, te vei preda, trebuie să te predai prin liberul tău arbitru”. Fără să existe un asemenea recurs, scriitorul român aflat euforic în prima linie a libertăţii trebuie să înveţe, curând, foarte curând, că e mai bine să renunţe. Să se retragă prin liberul său arbitru. Voinţa implicării se răsucea în contrariul ei.
Îmi amintesc cum, în urmă cu, deja, mulţi ani, îl întrebasem pe Augustin Buzura ce impresie i‑a lăsat, după distanţare, Revoluţia? Ce‑ar trebui să reţin eu? Eram derutat mai ales pentru că scenariul antilustraţiei se căsca deopotrivă ameninţător şi inautentic asupra destinelor de altădată din lumea scriitoricească. Mi‑a spus doar atât: să mă gândesc ce şanse de izbândă şi câtă credibilitate poate avea o Revoluţie condusă de un poet şi un actor… Desigur că verdictul n‑avea nimic revendicativ. Dimpotrivă, prozatorul era senin şi, nu mă îndoiesc, pe deplin lămurit de evenimentele decembriste.
Citiţi cu atenţie toate tratatele istoriei decembriste. Veţi observa două intervale ce par a se fi conceptualizat: „în primii ani” şi „în primele zile” ale Revoluţiei. În timpul din urmă au rămas doar anii. La fel, istoriile literaturii şi dicţionarele reţin intervalul larg, cum e şi firesc, poate, după depărtarea de evenimentul istoric. Însă, pentru scriitori, toată introducerea din prima jumătate a articolului meu explică ce s‑a întâmplat, de fapt, şi la noi, în nici patru săptămâni de la izbucnirea protestelor. Ce fac în tot acest timp scriitorii? Cei care nu participă direct, scriu, aşteaptă, alţii fac planuri de întoarcere etc. Limpede este astăzi că se întocmesc liste. Se propun lideri. Conduceri intermediare sau provizorii. Toată lumea acceptă termenul de provizorat fără ezitare. Vocal şi vizibil, Mircea Dinescu este ales, fără probleme, Preşedinte al Uniunii Scriitorilor. Revistele publică avalanşe de reabilitări, de spovedanii şi mărturii, recuperări şi reabilitări… Revistele devin alternativa Pieţei Universităţii, unde fiecare se spăla de păcate şi‑şi revendică disidenţa. Suntem încă pe vremea când resemnarea era expulzată din vocabularul scriitorilor. În orice caz, tot ce se scrie mizează pe utopica ieşire din coma istorică.
Dar să zăbovim mai mult la mişcările din revistele scriitorilor. Înainte de‑a vă reaminti câteva amănunte cronologice, trebuie să‑mi permiteţi nişte mirări oneste. De pildă, nici în ruptul capului n‑am priceput de ce scriitorii îl aleg preşedinte pe Mircea Dinescu. Nu, n‑am nimic cu poetul, cu disidentul. Dar el era, ca toţi ceilalţi, din interiorul labirintului, crescuse în bezna generală. Cum să lumineze, pardon, reformeze el o instituţie? Cu ce experienţă? Mi se va reproşa că a creat pentru scriitori o sumă de avantaje, multe valabile şi astăzi. Desigur. Foarte bine. Dar nu la asta mă refer. Ce nu pricep este de ce n‑au ales scriitorii un reprezentant care să vină „din viitor”, adică din Occident, un exilat care pricepe exact tabla de şah. Nu doar politică şi socială, cât economică, editorială, instituţională etc. N‑a fost timp? Ghinion? Nu s‑a gândit nimeni? Trebuiau răsplătite victimele de lângă noi? Nu şi cele de departe? Cert este că Octavian Paler îl propune pe Dinescu. Total dezinteresat? Nicidecum. Întâmplător sau nu, în primele numere din România literară, Paler publică pagini de jurnal din timpul comunismului. Cu texte interzise sau periculoase altădată, eseistul nu ezită să afişeze un chip neştiut din anii şaizeci.
Chestiunile esenţiale trec în secundar – dacă se poate vorbi despre aşa ceva în primele săptămâni postrevoluţionare. Brusc, totul devenea datat. Noul sufoca. Excedentul de Nou era noua normalitate. Prin ea se strecoară analiştii, strategii, teoreticienii scriitorilor. Aşadar, total dezinteresat, Paler îl propune pe Dinescu preşedinte al USR (întâi, provizoriu, apoi, deplin). Imediat, desigur, o simplă potrivire în destin, îşi publică jurnalul din comunism în revista care tocmai sărise de 50.000 de exemplare… După care – fireşte, cu totul întâmplător – face parte din comitetul provizoriu de conducere al României literare. Pentru ca, iarăşi, pură coincidenţă, să ia un interviu proaspătului ministru al Culturii, Andrei Pleşu. Miza era conducerea României literare, având o susţinere – ipotetică sau iluzorie, nu ştiu – dinspre noul preşedinte al scriitorilor (propus, reamintesc, de el) şi acordul ministrului Culturii. Dacă nu făţiş, cel puţin simbolic, în acele zile postrevoluţionare, un interviu nici că ducea în derizoriu pe cel ce întreabă. Ca exerciţiu de imagine, era asimilat intervievatului. Subliminal, mesajul electoral era străveziu: vorbesc cu tine în văzul lumii, sunt cu tine‑eşti cu mine.
Am zăbovit asupra opţiunilor lui Octavian Paler pentru a sublinia o psihologie intenţională care îmi pare grăitoare în epocă. Mitul planificatorului se strecura în conştiinţele nou‑născute. Omul nu mai devine om numai prin oameni, cum zice Fichte, ci prin elaborarea unei subiectivităţi practice. Şi suntem, vă reamintesc, în primele săptămâni post‑revoluţionare. Unde era, în tot acest timp, diaspora?
Cum observ astăzi, exilaţii pur şi simplu nu se vedeau de marea migraţie spre maculare a scriitorilor autohtoni. Care erau hiperactivi. Alexandru Paleologu înalţă la fileu probleme noi, ivite din vrejul zilei, iar ca o conştiinţă vie, veghează experimentat şi critică. Apar poeme de ieri şi de azi împotriva regimului. Eseurile publicistice ale lui Mihai Şora stau laolaltă cu o sumedenie de înălbitoare chimice aruncate în maşina de spălat a istoriei vii. Dan Petrescu teoretizează intelectualul, Brucan e reabilitat dincolo de Ocean… Ai zice că toată lumea dădea examen de trecere în procesul Celuilalt.
Tot subliminal, scriitorimea se implica în unicul joc necesar: cine a fost (mai) disident? Cine (mai) nedreptăţit? Cine (mai) dezavantajat politic şi social? Ce fii risipitori acceptăm şi pe cine aruncăm în groapa cu lei? Cine organizează autoritatea scriitoricească? Ce revistă merită să dea tonul puterii simbolice în presa culturală? Toate au programe noi, comunicate, manifeste. Exasperat, Buzura cerea scriitorilor să coboare în stradă şi să informeze cu perspective corecte; nu de alta, dar carieriştii şi profesioniştii oportunismului pot confisca libertatea abia scoasă din maternitatea istoriei. Alarma venea la nici o săptămână de la Revoluţie…
■ Scriitor, critic şi istoric literar, profesor universitar
Marius Miheţ
