Contemporanul » Eseu - Publicistică » Omul – măsura tuturor lucrurilor

Omul – măsura tuturor lucrurilor

Teodor Baconschi – teologul – nu vrea biserici, tradiţie, folclor. E o tăiere de rădăcini asta…

Domnule Nicolae Şt. Noica,

N‑am crezut că‑mi pot permite un tip de relaţie cu opera dvs., limbajul ştiinţei construcţiei fiindu‑mi complet străin. M‑am înşelat. Am găsit destule căi de acces printre corniere, buloane de ancoraj, var hidraulic, marne‑marnocalcare, mortar. Urăsc pichamerele, dar şi betoanele armate (de microfoane Secu, aşa cum râdeam a plânge în „iepocă”). Să rezonez cu ministrul unui domeniu complet străin mi s‑a părut imposibil, deşi aş fi vrut să ştiu mai multe despre lianţii geto‑dacici. Am vrut să dau deoparte cartea‑omagiu la 70 de ani (Profesioniştii‑14, Ediţie îngrijită de Corneliu‑Mihai Lungu şi Ioan Lăcătuşu, apărută în 2014 la Editura Eurocarpatica Sfântul Gheorghe şi trimisă mie în 28 ianuarie 2019). Totuşi, m‑a atras. Presimţi când o carte te va interesa, dar faptul că împlineaţi 70 de ani, ca şi mine, în 2013, cel mai nefast an din viaţa mea, m‑a reţinut. Ca vârstă, ne desparte o vară care n‑a fost vară, numai un potop şi‑o pară, cum doineşte cântecul basarabean.

Trebuia să fie ceva coincident în (t)existenţele noastre, un traiect şcolar comun, deşi eu sunt complet atehnică. Ia să vedem! Bunica dvs. poartă o rochie la fel ca bunica Zoe a mea şi, pe deasupra, mă cheamă în buletin Maria‑Magdalena, ca pe soţia dvs. Am fost şi eu „element nesănătos”. Am reuşit la filologia ieşeană în 1962, după ce s‑au desfiinţat aşa‑numitele burse de stat, când un candidat cu 5 avea loc asigurat, trecând înaintea celui cu 8‑9, declarat „reuşit fără loc”. Am intrat prima, cu nota cea mai mare, am avut diplomă de merit, dar nu mi‑a folosit la nimic, ca omului din Tecuci motorul. Ruptura de 13 ani din trecutul meu literar (cauzată de redactorul-şef al revistei „Cronica”, L. Leonte, pentru „abatere” de la doctrină şi greşeală de tipar considerată politică) a făcut ca dreptul la semnătură să‑l recuperez abia în 1989. Ne‑reuşita socială a continuat după „evenimente”, în Târgul Ieşilor, dulcele, unde politrucii au fost repuşi în scaune de preş. Ion Iliescu, conform sentinţei funcţionând sub Ceauşescu: „Omul potrivit la locul potrivit altuia”.

Comparaison n’est pas raison, se ştie, comparaţia nu poate face oficiu de probă, având limitele ei. Dvs. aţi fost ministru în trei guverne (sub Ciorbea, Radu Vasile, Mugur Isărescu) şi aţi făcut ce trebuia să faceţi. Chit că Ciorbea a fost inventatorul „reformei pe pâine” şi al subdialectului ciorbea‑lentă, Radu Vasile s‑a vrut mai mult poet decât ministeriabil, iar Mugur (alb şi roz şi pur) ţine aurul României în UK, de parcă n‑ar şti ce s‑a întâmplat cu tezaurul neîntors de la sovietici. „Rusia – ce minunat cuvânt şi ce înfricoşător” e un vers de Esenin, dintr‑o poezie despre Lenin. Am avut dinspre ruşi 11 invazii, după numărătoarea mea, începând cu 1711; a 12‑a, la 23 august ’44. De ce am mai păstra aurul peste hotare, la „perfidul Albion”, după Brexit?

Cartea grea, greu de ţinut în mâini (am citit din ea pe verticală, ca Hemingway scriind) e, în fapt, despre măsura deprinsă de un inginer constructor: în carieră, în ministeriat şi‑n celelaltele unde aţi construit sau aţi reparat, deşi în politica dâmboviţeană, de bune/ rele decenii, funcţionează de‑construcţia. De aceea l‑aţi ales ca model pe omul măsurii, aţi traversat tranziţia la braţ cu Ionel Brătianu. (v. Ion I.C. Brătianu inginer constructor şi om de stat, Vremea, 2017. Ediţie îngrijită de Silvia Colfescu)

Buna mea prietenă, arhitect Eugenia Greceanu, în nopţile de după pierderea lui Petru, când mă introducea deliberat în arta monumentelor medievale şi‑n tehnica lor de construcţie ca să mai uit de ale mele, mi‑a vorbit despre dvs. Mi‑a spus că sunteţi rudă cu Noica, nepot de văr. Noica v‑a fost unchi.V‑am văzut la Profesioniştii Eugeniei Vodă, tot la miezonoptică: un regal al unui aristos, aşa cum vă prezintă şi recomandările prietenilor Ana Blandiana, Al. Zub, Sorin Lavric, Petre Mihai Băcanu, Romulus Rusan, Ioan Scurtu…

Zice în prefaţa cărţii‑omagiu IPS Ioan, Arhiepiscopul Covasnei şi Harghitei, că vi s‑a dat ascultare: „De a sfârteca acea cortină de păianjen ţesută peste marile valori ale artei şi arhitecturii româneşti”. Eu spun că pânza asta e altă cortină de fier. Că uitarea e un pumn în gură. „Leacul”? Leacul la îndemână e istoria. De unde preţuirea arhivelor. Prin arhive v‑aţi apropiat de Gh. Duca, ctitor al Şcolii de Poduri şi Şosele, de Anghel Saligny, Elie Radu, Emil Prager, Liviu Ciulley… România fost cu adevărat ţara lucrului bine făcut. Istorisiţi cum a verificat rezistenţa podului de la Cernavodă Saligny: a urcat într‑o barcă, a dat drumul la tren şi a aşteptat sub pod. Dacă se prăbuşea, se prăbuşea peste el. A rezistat. Dvs., inginerul Nicolae Şt. Noica, mergeţi pe principiul solidităţii. Dacă temelie nu e, nimic nu e. Şi pentru pod, şi pentru om, măsură, după Protagoras, a tuturor lucrurilor.

Tot atât de adevărat e faptul că în „veacul cu copite de drac”, spre a‑i spune ca Vintilă Horia, lucrul bine făcut a fost răsplătit cu necazuri, cu chin, cu puşcărizări. Tatăl dvs. era directorul spitalului din Roşiorii de Vede. Organizase şi o secţie Z.I. (Zonă interzisă), pentru îngrijirea răniţilor de război. La o vizită neanunţată, Ion Antonescu a fost surprins de ordinea, de curăţenia din spital. Mareşalul l‑a citat „pe naţiune”, în ’43, cum obişnuia, motiv ca doctorul să fie dat afară în ’49 din spitalul pe care îl crease şi să fie arestat în ’52. Ca avocat în baroul din Bucureşti şi membru PNŢ, tatăl meu a fost aruncat într‑o judecătorie de ocol din Pârscovul lui Vasile Voiculescu. De temniţă a scăpat ca prin minune. „Cine uită tirania comunistă o ajută să renască”. Iată spusele dvs., conferenţiind la Sighet.

PNŢ‑ul s‑a stins în 2000, cum se stinsese şi „Golaniada”, cum s‑a stins şi Alianţa Civică, devenită partid. Cu câtă speranţă intrasem, eu şi Petru, în sediul de la Iaşi şi de la Bucureşti, scrisesem în „Dreptatea” lui Carandino… Cu mai multă responsabilitate şi prin aplicarea Punctului 8, nu s‑ar fi întâmplat toate astea şi nu ne‑am fi ales cu un car de exasperanţe. Corupţie şi libertate pentru jaf sunt mărcile celor „30 de ani degeaba”. La Profesioniştii, i‑aţi descris Eugeniei Vodă o mostră de corupţie: autostrada Bechtel, licitată la două miliarde de euro, a atins şapte miliarde. Politica face diferenţa! Unde‑i restul? În sponsorizări pentru partide, în vilele miniştrilor… Binele social? Poveste! E vreun organism care verifică lucrările publice, tehnica de lucru, preţurile? Ca ministru, aţi încercat înfiinţarea Consiliului Tehnic Superior. Am în urechi hăhăiala Băsescului: „Aici sunt banii dvs.” În gropi.

În ce vă priveşte, aţi asfaltat drumul spre Nucşoara (n‑o să protesteze domnul Florian, director la „Elie Wiesel”, care mereu ne trage pe dreapta?). În numele a ce numim „existenţa pentru ceilalţi”, aţi luptat pentru Fondul Naţional de Locuinţe, aţi făcut drum şi la Râmeţi, aţi pus buline roşii pe o sută de clădiri cu risc de prăbuşire, deşi bulina trebuia pusă pe guvernul României, prea îngăduitor cu traficul de buline, ca să scadă preţul blocurilor (zice presa că s‑a juns la 300). Mă mir că mă mai mir? Arhivele Naţionale se află într‑o clădire de dinainte de 1940, cu risc grav (de două buline roşii, nu de una singură). La cutremurul din 2004 (6 grade Richter), plafonul de deasupra scării de onoare a căzut. Ce ne mai trebuie arhive? Trendul este ca trecutul să le rămână neînţeles tinerilor, ca să‑i ia în braţe neomarxiştii. Domnul Andrei Caramitru a găsit ajutor în coronavirus ca să ceară închiderea bisericilor. Teodor Baconschi – teologul – nu vrea biserici, tradiţie, folclor. E o tăiere de rădăcini asta. „Căutaţi tradiţia românească şi faceţi‑o să funcţioneze. Arătaţi lumii cine suntem noi”, cerea Ionel Brătianu (în 1927, vă rog!).

Dvs. v‑aţi opus clădirilor înalte. La Iaşi, peste biserici, se înalţă în voie hotelurile afaceriştilor termopanizanţi, se taie teii Copoului ca să mai apară un restaurant. Ca ministru al Lucrărilor publice şi Amenajării Teritoriale (1996‑2000), aţi luat destule măsuri de îndreptare, dar construcţiile ‑ simbol (sintagma dvs.) se degradează. România are o „tradiţie” în acest sens. Sub Groza, Arghezi a avut curaj să scrie despre dărâmarea abuzivă a Teatrului Naţional: „ E carnea noastră, Domnilor, băgaţi de seamă să nu ajungeţi la măduvă. Puneţi‑vă, rogu‑vă, târnacoapele jos” („Adevărul”, 29 dec. 1946). Istoricii ieşeni au pierdut bătălia pentru Academia Mihăileană. A căzut sub buldozere. Măcar Safta Brâncoveanu i‑a blestemat pe cei care vor intenţiona să‑i demoleze spitalul şi blestemul s‑a înfăptuit.

Aţi scris despre Neamul Noica. Mi‑a plăcut cuvântul neam din titlu, acum când naţiune şi neam au ajuns cuvinte istovite, de ocară sau de ocolit, iar cadoul premierului Roman a dus la confuzia romani‑români, care a şi prins: „Românii sunt ţigani”. Despre Grigore Noica (1880‑1946), tatăl filosofului, am scris şi eu. Centenarul Noica n‑a fost destul mediatizat. Cine să se ducă la Alexandria de la TV Cultural? Bine că l‑a mediatizat Iosif Sava prin Marino, strigând contra „căpitanului”. Cât îi datorează grupul de la Păltiniş, nu mai vorbesc. Norocul lui Dinu Noica: nu i‑a păsat de bunuri materiale. Sunt sigură că n‑a regretat averea pierdută (peste o mie de hectare de pământ), în 1946. Teatrul Odeon se numeşte Teatrul „Constantin Noica”. O bibliotecă centrală nu s‑a găsit? Ştirile nu sunt încurajatoare: la Biblioteca Naţională s‑a organizat petrecere contra cost. Filialele bibliotecilor orăşeneşti se închid (am văzut teancuri de cărţi cu siglă, aruncate la gunoi); cele săteşti sunt ca şi inexistente.

V‑aţi ocupat în altă carte grea de construirea Ateneului Român, între 1866‑1868. În timpurile noastre noi, cum se construieşte ceva, cum apar de‑constructorii. „Cazul” Catedralei Mântuirii Neamului. Câţi ştiu, dintre cei care se roagă în „spaţii mici”, că e sintagma propusă de Eminescu?

Închei cu afirmaţia că identitatea dvs. de ordin social, ca om politic, ar trebui să fie măsură (ca să nu‑i spun calapod) pentru halucinanţii guvernanţi, încrâncenaţi în dezbinare şi care au dus ţara în criză majoră.

Magda Ursache

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Magda Ursache

Magda Ursache s-a născut la Bucureşti, la 20 decembrie 1943. A absolvit Colegiul „B.P. Hasdeu” din Buzău şi Facultatea de filologie a Universităţii „Al.I. Cuza” din Iaşi, cu diplomă de merit, în 1967. A lucrat în redacţia revistei „Cronica” (redactor, [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest