Din ultimul număr:
Contemporanul » Polemice » „Urâciunea pustiirii”

„Urâciunea pustiirii”

Căzuţi în cea mai flagrantă formă de negare a realităţii lui Dumnezeu, propagandiştii noii „religii” n‑au nici măcar minima inteligenţă să‑şi dea seama că dorinţa le‑a fost împlinită: ţara s‑a umplut de spitale!

În anul 167 î.H. regele grec Antiochus Epiphanies a aşezat un altar pentru Zeus peste altarul darurilor arderilor de tot, în templul din Ierusalim. Tot el a jertfit un porc, în acelaşi altar. Blasfemia a rămas consemnată în istorie ca „urâciunea pustiirii”. Sintagma apare şi în Cartea proorocului Daniel din Vechiul Testament (9.27). Evanghelia după Matei, prin cuvântul lui Hristos, face directă legătura dintre Antihrist şi urâciunea pustiirii, atunci când le vorbeşte Apostolilor despre sfârşitul lumii şi Cea de a Doua Venire: „Răspunzând, Iisus le‑a zis: Vedeţi să nu vă amăgească cineva. Căci mulţi vor veni în numele Meu zicând: Eu sunt Hristos, şi pe mulţi îi vor amăgi. Şi veţi auzi de războaie şi de zvonuri de războaie; luaţi seama să nu vă speriaţi, căci trebuie să fie toate, dar încă nu este sfârşitul. Căci se va ridica neam peste neam şi împărăţie peste împărăţie şi va fi foamete şi ciumă şi cutremure pe alocuri. Dar toate acestea sunt începutul durerilor. (…) Deci, când veţi vedea urâciunea pustiirii ce s‑a zis prin Daniel proorocul, stând în locul cel sfânt – cine citeşte să înţeleagă – Atunci cei din Iudeea să fugă în munţi. (…) Atunci de vă va zice cineva: Iată, Mesia este aici sau dincolo, să nu‑l credeţi. Căci se vor ridica hristoşi mincinoşi şi prooroci mincinoşi şi vor da semne mari şi chiar minuni ca să amăgească, de va fi cu putinţă, şi pe cei aleşi.” (24. 4‑24).

Sintagma biblică „urâciunea pustiirii” mă vizitează de când a început pandelia („corcitură” între pandemie şi pandalie). Pentru că, dintru început, armele omului de tip nou (ca şi virusul) au fost îndreptate împotriva bisericii. Diverşi liberi cugetători contemporani ori teoreticieni ai credinţei au reclamat, pe rând, spaţiul bisericii, rugăciunea colectivă, comuniunea creştină prin intermediul Sfintei Euharistii, ca fiind contagioase şi periculoase nu doar pentru creştinii practicanţi (oricum, ei, fiind nişte înapoiaţi, nu contează, treaba lor ce fac), dar, mai ales, pentru cei care ar avea ghinionul să intre în contact cu aceştia şi, astfel, să fie contaminaţi.

Mă vizitează această metaforă a Anticristului, pentru că i‑am simţit prezenţa de mai multe ori în cele aproape două luni de arest la domiciliu. M‑a vizitat, mai întâi, când am aflat că bisericile vor fi închise pentru credincioşi, aceştia urmând să se transforme în public spectator al slujbelor bisericii, la televizor sau on line. Vizita a durat mai mult când mi‑am dat seama că ne vom petrece Paştile tot închişi în case, dar şi păziţi cu străşnicie, ca să nu ne infectăm de la Lumina Învierii ce urma să ne fie dată de…. poliţie. După aceea, s‑a renunţat la idee, că iarăşi s‑a pus problema contaminării şi ni s‑a arătat la televizor degetul prezidenţial ameninţător, în caz că ne‑ar fi trecut prin cap să ieşim din case. Apoi m‑a copleşit vizita urâciunii, când am vrut să merg la cimitir, în Săptămâna Mare, ca să le aprind lumânări la morminte plecaţilor mei şi am găsit porţile cimitirului legate cu lanţuri şi ferecate cu un lacăt care până în acel moment nici măcar în imaginaţia cuiva nu existase. I‑am găsit, cum ar veni, şi pe morţi arestaţi în gropile lor şi între gardurile cimitirelor. Ca să nu intre în contact cu noi şi să ne dea noua boală.

M‑a învăluit urâciunea pustiirii când am privit şi ascultat, cu stupefacţie, diverşi figuranţi (unii chiar preoţi) care încercau să mă lămurească cum că privitul slujbelor de acasă, din fotoliu, eventual cu masca pe figură şi mâinile bine dezinfectate, păstrând distanţarea socială faţă de oricine, chiar şi faţă de mine însămi, ar reprezenta o probă de responsabilitate şi o formă de aliniere a Bisericii la realităţile secolului XXI. Mai nou, am văzut şi un „happening” la o biserică din Bucureşti: în sala goală, pe scaune, erau aşezate fotografiile enoriaşilor, iar preotul slujea în faţa acestor fotografii. Mai târziu, la predică, respectivul prestator de servicii religioase, într‑un adevărat delir, se împăuna cu geniala idee de a‑i înlocui pe oamenii vii cu fotografiile lor (dacă nu mă înşel, aşa se obişnuieşte la înmormântări; lângă sicriu e pusă fotografia defunctului, pe când era el în viaţă şi ferice). Umor macabru involuntar. Prezenţa fotografiilor în locul creştinilor co‑slujitori ai Sfintei Liturghii era cât pe ce să‑i provoace respectivului o criză de extaz. Ce puteam face altceva decât ce făcea bunica atunci când îl simţea pe aproape pe Ucigă‑l toaca? Mi‑am scuipat în sân.

În fine, cel mai recent m‑a cuprins „urâciunea pustiirii” când mi‑am dat seama că am ocazia să scriu despre o „expoziţie” cu totul neaşteptată, vizibilă nicăieri altundeva decât pe panourile de publicitate închiriate de primăria capitalei şi de cea din Iaşi, în unele zone, diverselor firme de profil. Oroarea cu pretenţie de artă, fiind chiar „opera” unei artiste vizuale, a fost accesibilă unui „public” mult mai numeros decât celui care vizitează în mod obişnuit o galerie de artă sau un muzeu.

O firmă de publicitate (să‑i fie cât mai repede uitat numele!) s‑a gândit să le aducă un „omagiu” vizual medicilor care tratează bolnavii de covid. Intenţie, la o primă vedere lăudabilă, autoanulată de mesajul blasfemiator. Icoanele lui Hristos şi ale Maicii Domnului au fost maimuţărite. În locul personajelor sacre, dar folosindu‑se de tipul de reprezentare specific icoanei, au fost înfăţişaţi medici cu botniţă (aşa le zic oltenii din Vâlcea măştilor), stetoscop la gât şi aureole în jurul capului. E adevărat că „expoziţia” a durat puţin, fiindcă o parte dintre oameni şi‑au exprimat oripilarea, iar Biserica a respins şi ea insulta grosolană. Imaginile blasfemiatoare au fost retrase, dar amintirea lor n‑are cum să nu rămână. Ele nu sunt simple imagini, ci un mod perfid de a impune, în contextul special al unei epidemii sau ce o fi ea, cu oameni paralizaţi de frică, lesne manipulabili, noua „religie” (ca şi virusul) a sănătăţii cu forţa şi în numele unui aşa‑zis bine colectiv. Religia sănătăţii ca valoare absolută, dar nu ca un dar al lui Dumnezeu, ci ca un privilegiu acordat bieţilor muritori de zeii‑doctori. Nici unul dintre celebrii autori de distopii nu şi‑a imaginat aşa ceva. Mesajul bate de departe şi celebrul roman 1984 al lui George Orwell şi pe cel intitulat Minunata lume nouă al lui Aldous Huxley.

Nu poţi să nu asociezi aceste imagini horror – care pun în locul persoanei divine a Mântuitorului, ori în locul Maicii Domnului doctori mascaţi care te obligă să fii sănătos – cu sloganul „Vrem spitale, nu catedrale!” Căzuţi în cea mai flagrantă formă de negare a realităţii lui Dumnezeu, propagandiştii noii „religii” n‑au nici măcar minima inteligenţă să‑şi dea seama că dorinţa le‑a fost împlinită: ţara s‑a umplut de spitale! Nu contează că nu prea folosesc nimănui. Spitalul e noul (ca şi virusul) spaţiu „sacru”, unde zeii‑doctori fără chip, în costume de cosmonauţi, „mântuiesc” omenetul de singura boală care a mai rămas pe planetă: covidul.

Departe de mine gândul de a întina cu ceva nobila vocaţie a medicinei. Că nu despre o profesie e vorba. Medicul trebuie să aibă, exact ca şi preotul, har şi frică de Dumnezeu. Orice medic adevărat ştie, fie că recunoaşte, fie că nu, că nu el e cel care vindecă. Şi când ştie şi acceptă acest adevăr, când Îi recunoaşte lui Dumnezeu puterea şi întâietatea, atunci bolnavul are cele mai mari şanse să se tămăduiască.

Mi‑am amintit, văzând noua (ca şi virsul) sminteală de un film, al cărui nume l‑am uitat, dar care m‑a îngrozit în copilărie, asta însemnând undeva pe la începutul deceniului şapte. Era un serial SF la televizor şi într‑unul dintre episoade extratereştrii care invadaseră Terra făceau experimente medicale pe pământeni. Mi s‑a imprimat în memorie scena în care a fost prinsă prima victimă, pe care au imobilizat‑o şi au început să coboare peste ea un fel de cilindru uriaş, din sticlă, spre a o izola. În acel cilindru erau medicii‑extratereştri cu instrumentele lor de tortură. Ceva asemănător cu ceea ce se petrecea în acel film SF ni se întâmplă nouă acum, de fapt. Suntem cobaii unui experiment social planetar. Păpuşarii fără nume şi fără chip care‑l dirijează s‑au gândit că pot pune ei ceva în locul Dumnezeului Celui Atotputernic. Iar ceea ce încearcă să pună în loc e consemnat în Scriptură, anume „urâciunea pustiirii”. E cunoscut totul, încă de la Facerea Lumii. Tot ce avem de făcut este să nu ne dezicem de Hristos, să‑L mărturisim cu orice preţ şi să răbdăm, căci „cel ce va răbda până la sfârşit, acela se va mântui” (Matei, 24. 13).

Luiza Barcan

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Luiza Barcan

Luiza Barcan, critic și istoric de artă, doctor în arte vizuale, expert al Ministerului Culturii în domeniul: Bunuri cu semnificație culturală – artă medievală, secolele XVIII-XIX, jurnalist, expert al Casei de Licitații Vikart. Membră a Uniunii Artiștilor Plastici din România [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest