Revenită în ţară din Insula Corfu, ca trezită prea brusc dintr‑un vis frumos, încerc să‑mi sedimentez gândurile şi sentimentele trăite pe acel pământ dintre două mări (Ionică şi Adriatică) şi străbătut, asemenea Grădinii Edenului, de patru râuri. Primul gând este că nu poţi să te simţi altfel decât binecuvântat dacă insula te primeşte şi‑ţi dezvăluie, rând pe rând, din tainele ei multimilenare. De la natură la cultură, tot ce e acolo te poate îmbogăţi şi‑ţi poate remodela portretul interior, dar numai cu condiţia să fii mai puţin turist şi cât mai mult pelerin sau, măcar, un explorator curios să afle cât mai multe din istoria acestui tărâm.
Găzduită de prieteni dragi într‑o căsuţă pierdută într‑o livadă de măslini, pe malul unui lac plini de păsări şi vieţuitoare acvatice mai tăcute sau mai zgomotoase, am urmat drumul firesc, de la natură către cultură. În clipele de relaxare la umbră, în după‑amiezile călduroase ori în serile pline de tihnă, după ce păsările de noapte începeau să‑şi facă simţită prezenţa, am citit cu încântare romanul lui Gerald Durrell, Familia mea şi alte animale, carte scrisă în urma mai multor ani petrecuţi de faimosul biolog în Corfu, alături de exotica sa familie, refugiată din Marea Britanie pe o insulă grecească pentru a scăpa de iernile friguroase şi de vremea umedă, pe întreg parcursul anului, climă ce‑i sensibilizase extrem pe protagoniştii romanului lui Durrell.
Zi după zi, citind cartea şi familiarizându‑mă cu insula, aveam să descopăr pe viu câte ceva din minunile „lumii care nu cuvântă”, o lume de o bogăţie luxuriantă, pe care Gerald Durrell o descrie în detaliu, cu talent şi umor. De fapt, închideam cartea şi ieşeam din umbra casei pentru a mă întâlni cu câte una dintre făpturile descrise în roman: şerpi, şopârle Gecko, brotăcei de un verde-smarald, păsări de baltă, fluturi multicolori, licurici, gândăcei viu coloraţi, ca nişte mici cioburi din sticlă, arici şi câte altele.
Mai apoi, am pornit împreună cu Cristina Andrei la explorarea oraşului‑capitală, Kerkyra. Acesta a fost chiar numele vechi al insulei, în legătură cu care există o legendă şi un fapt istoric, din primul secol creştin. Se spune că Poseidon, zeul mării, se îndrăgostise de nimfa Korkyra, fiica lui Asopus şi a nimfei Metope. Răpind‑o pe frumoasa Korkyra, zeul a dus‑o pe această insulă ce i‑a preluat numele, transformat mai apoi în Kerkyra. Dar Kerkyra se numea şi fiica fecioară a regelui insulei din secolul I d. Hr., când Sfinţii Apostoli Iason şi Sosipatru descindeau aici, în călătoria lor misionară, spre a‑i creştina pe locuitorii tărâmului dintre mări. Păgânul ei tată, aflând că cei doi apostoli predicau Evanghelia în regatul său, i‑a închis împreună cu şapte tâlhari. În timpul petrecut în temniţă, tâlharii aveau să se creştineze, iar regele, aflând de miraculoasa lor convertire, i‑a osândit la moarte. Aceeaşi soartă avea să o aibă şi propria sa fiică, fecioara Kerkyra, care se mărturisea la rândul ei creştină, după ce privise cu uimire felul vitejesc în care foştii tâlhari suportau martiriul. Regele însuşi, după felul plin de cruzime în care îşi ucisese fiica, avea să piară pe mare, în timp ce Sfinţii Iason şi Sosipatru, scăpaţi de la moarte, se stabileau pe insulă, ridicând aici o primă biserică, după ce noul rege se convertise la creştinism, la rândul său.
În anul 968, când pentru prima dată insula era numită Korypho, derivat din numele Korphy, într‑o scrisoare către împăratul bizantin Nicephoros Phocas, un puternic cutremur de pământ, dintre cele care la lungi răstimpuri zguduie ostroavele din Marea Ionică, distrugea biserica cea dintâi, a Sfinţilor Apostoli Iason şi Sosipatru. Dar, la scurt timp, lăcaşul avea să fie reconstruit.
Am găsit vechea biserică, cea mai veche, în picioare, în momentul de faţă, împreună cu Cristina, rătăcind pe străduţele sinuoase şi aglomerate ale capitalei Kerkyra. Un vestigiu bizantin, din al zecelea veac, unde se păstrează şi sfintele moaşte ale ctitorilor, dar şi fragmente din vechea pictură. Mai apoi, am aflat şi locul unde, într‑un sit arheologic închis publicului, dar vizibil de la mică distanţă, se află o altă veche biserică, ridicată peste un templu păgân.
În capitala Kerkyra, un splendid muzeu de artă bizantină, aflat chiar în interiorul unei vechi biserici, ne‑a adus bucuria contemplării unor icoane foarte vechi, din secolele al XV‑lea şi al XVI‑lea, dar şi din secolele următoare, mărturii ale mai multor şcoli de pictură răsăriteană reprezentative, printre care şi Şcoala Cretană. Şi, la mică distanţă, Muzeul de Arheologie organizat după cele mai moderne standarde, ne‑a deschis pagini întregi din istoria insulei Corfu, din cele mai vechi timpuri şi până în epoca medievală.
Aflat sub dominaţie latină, în special veneţiană, de la 1204 şi până în 1797, oraşul‑capitală Kerkyra îmbină în arhitectura sa elemente italieneşti şi greceşti într‑o sinteză unică, originală şi plină de farmec. Oraşul e viu, colorat, într‑o continuă forfotă. Credinţa, cultura şi mult mai prozaicul comerţ cu de toate şi‑au găsit un numitor comun în fascinaţia străinului care descinde aici pentru unul dintre aceste motive sau pentru toate la un loc. Viaţa Kerkyrei îşi urmează cursul între cele două mari fortăreţe medievale ce sunt emblema oraşului: fortul vechi şi fortul nou, ambele cu statut de muzeu în aer liber.
De la cultură înapoi la natură, am străbătut insula de la est la vest şi de la nord la sud, descoperind golfuri sălbatice, deloc prietenoase cu turiştii, dar de o frumuseţe genuină ce te copleşeşte. Am poposit chiar şi la Marea Adriatică, foarte aproape de graniţa cu Albania, pentru o baie în apele ei cristaline.
M‑am despărţit de Insula Corfu cu convingerea că pe măsură ce o cunoşti te îndrăgosteşti tot mai mult de serile şi nopţile ei pline de pace, de dimineţile tihnite, de locurile unde istoria a lăsat urme de neşters, de natura luxuriantă, de toate vietăţile şi vestigiile ei străvechi. Te îndrăgosteşti şi îţi doreşti să revii, pentru că simţi că mereu vei descoperi ceva nou, fascinant, care să‑ţi redea bucuria vieţii şi speranţa într‑o continuă, de neoprit primenire a firii.
■ Scriitor, istoric al artelor, publicist
Luiza Barcan
