Borz s‑a ţinut de acest program de‑a lungul întregii sale vieţi, generând miracole personale în colivia cenuşie a cotidianului. Provoca, la modul histrionic uneori, dar zâmbitor‑melancolic de fiecare dată, enigme paradoxale…
Motto: „mă simt curat ca un trandafir alb în care a poposit liniştea”
În prima zi a anului în curs, o veste năprasnică ne‑a adus ştirea că s‑a stins din viaţă delicatul poet Teodor Borz, născut pe data de 14 martie 1952 în Grebeniş‑Band, membru al „chintei royale” târgumureşene, din care mai făceau parte Kocsis Francisko, Soril Miavoe, Ioan Dumbravă şi Eugeniu Nistor. Jurist şi avocat în orele de serviciu, era poet autentic în structura sa lăuntrică, şi un om atent coregrafiat ca retorică şi apariţie cotidiană, ca şi cum ar aparţine altor vremi, mai stilate, în care norma fiecărei zile era dată de ceremonial. Citea cărţile sapienţiale ale Orientului, din care culegea parabole, decantate adeseori în propriile sale versuri. Îi era teamă că zgomotul prejudiciază echilibrul seren, cosmic al lumii („să scriu un poem cât mai scurt…”) şi, de fiecare dată când am stat în preajma lui, am avut impresia că o fac folosind prea multe cuvinte. Era un înţelept adesea histrionic, suspendat în paradoxuri („ce chestie hilară să te imaginezi Sisif/ şi drumul tău să ducă la piaţă/ ca să cumperi o lebeniţă”), şi‑i plăceau întorsăturile cu miez, prin intermediul cărora crugul lumii se răsturna subit, dând la iveală sensuri divinatorii („vezi, draga mea, plimbarea noastră poate fi/ chiar o fertilă eroare”.
Teodor Borz a declarat într‑un interviu că şi‑ar dori să publice cinci volume de versuri (de ce neapărat cinci se înţelege din arta combinatorie de tip sapienţial a poeziilor sale), dar n‑a izbutit decât trei (Peisaje interioare, 1989; Balada închisorii din sânge, 2003; Colivii, 2011), ele fiind precedate de trei poeme publicate în Caietele debutanţilor de la Ed. Albatros pe anul 1982 (Poet şi ţară; Moment, respectiv Lîngă un dreptunghi verde), cel de‑al doilea poem reprezentând o anticipată artă poetică: „Te aşteptam să vii surâzând/ îmbrăcată în albastru,/ chemându‑mă pe numele de taină şi să‑mi spui/ suntem nişte oameni formidabili, extraordinarii căutători. Putem deschide/ orice scoici cu iarba/ cea mai verde iarbă pe care ploaia a putut‑o creşte./ Neştiutor al vederii/ te aşteptam să vii/ să mă speli de tristeţe./ Poate pentru că era o după‑amiază strict calendaristică/ poate pentru că străzile erau cât se poate de autentice/ poate pentru că trebuia cineva să surâdă/ şi să strige lumii: suntem nişte oameni formidabili.”
Borz s‑a ţinut de acest program de‑a lungul întregii sale vieţi, generând miracole personale în colivia cenuşie a cotidianului. Provoca, la modul histrionic uneori, dar zâmbitor‑melancolic de fiecare dată, enigme paradoxale, parabole surprinzătoare sau „imagini” neverosimile („nu pentru tine/ liniştea mea nestatornică/ am creat această imagine”) prin care rama fiecărei zile se dilata înspre sensuri arhaice, universale, atemporale. Avea darul de a te face să surâzi sau să te luminezi integral, forţând subit, prin intuiţii formidabile, limitele ca atare ale verosimilului („precum au constatat savanţii din Evul Mediu, doctori în toate/ există serafimi”). Retroactivările îi erau, în general, livreşti, frizând adesea enigmistica paradoxală a absurdului. A scris un ciclu dedicat lui Robinson Crusoe, s‑a imaginat în atelierul lui Cervantes sau rătăcitor pe străzile Imperiului Roman şi a tălmăcit, în finalul volumului Colivii, un Poem într‑o limbă pierdută. Citea enciclopedii, Viaţa animalelor a lui Brehm, sau Ciocnirea civilizaţiilor a lui Huntington, şi se mira, retoric fireşte, că asemenea „breşe neverosimile” pot inciza pe neaşteptate textura uniformă a existenţei. Parcurgându‑i acum, concluziv, cele trei volume de poeme şi versurile diseminate prin volume colective sau prin reviste, îţi poţi da uşor seama că suportul existenţei sale l‑a reprezentat revelaţia: nu doar aceea care ţi se oferă, ci, cu precădere, aceea pe care o generezi.
Atunci când mi‑a dat, spre sfârşitul anului 1989 şi totodată al dictaturii, volumul Peisaje interioare, l‑am primit gata corectat, cu eliminarea scrupuloasă a tuturor ingerinţelor operate de cenzură. Am avut atunci o intuiţie, pe care evoluţia ulterioară a lui Teodor Borz mi‑a confirmat‑o: el scria, de fapt, despre captivitate. „Peisajul interior” este cel pe care se cuvine să‑l dai la iveală prin îndepărtarea exteriorităţii care îl ascunde. Tulburător de consecvent, cele două titluri ale volumelor care vor urma redau, şi ele, o psihoză de captivitate: Balada închisorii de sânge reproduce, printr‑o minoră corecţie, titlul faimosului poem concentraţionar al lui Oscar Wilde (The Ballad of the Reading Gaol), în vreme ce Coliviile se bazează, ca sens, pe un artificiu baroc‑manierist, propriu celor care „ştiu să vadă” (îl obseda această privire secundă, intuitiv‑lăuntrică), fiindcă dacă desfaci cuvântul, Coliviile devin „coli vii”, pentru a deschide calea către interioritatea sangvină a poemului. De altfel, lui Borz îi plăcea atât calmul seren, luminos dintre cuvinte („mă iubea precum/ liniştea dintre consoane”), cât şi interioritatea sângerândă a lucrurilor: „să nu te mire, aşadar,/ draga mea, că uneori/ această pâine sângerează.”
Sub aspect religios, a fost un christic, interesându‑l cu precădere înălţarea, ridicarea la cer, dar n‑a făcut caz de fervoare, trăind‑o firesc, liniştit, aproape imperceptibil. Poate pentru a compensa inerentele restricţii de imaginar din volumul Peisaje interioare, care a fost pregătit pentru tipar în cursul anului 1989, deci într‑un climat dominat de suspiciune şi cenzură, Balada închisorii din sânge e un volum recuperativ, plin de identificări victimare: păsări în care a tras vânătorul, capete culcate pe butuc, corpuri încredinţate supliciului, prin intermediul arderii pe rug. Sunt numeroase ceremonii sepulclare în volum: poetul invocă, îndurerat, „indiferenta cale/ care te duce prin deşert”, cere „jocuri mai aspre”, inventariază, gânditor, „frunzele putrede” ivite în cale, izbăvirea reprezentând‑o, însă, acelaşi „calm înalt” pe care îl invocase şi în volumul anterior („ce seară molcomă, prietene…”).
N‑am discutat niciodată cu el despre „marea trecere”, şi asta nu fiindcă ni s‑ar fi părut morbid, ci fiindcă sfârşitul nu părea să fie aproape. Teodor Borz s‑a stins în mai puţin de trei luni, practic de pe o zi pe alta. „Ceaţa”, care l‑a obsedat în poemele sale, a pătruns fulgerător în corpul său şi structura a refuzat să‑l mai slujească. Cred că a devenit conştient abia la sfârşit de disoluţia perfidă din interiorul său, dar e sigur că a avut intuiţia stingerii în miez de iarnă: „Acuma e bine că ninge/ peste povesta asta fără rost/ şi până la cimitir/ se aşterne zăpada/ peste cel care sunt/ şi cel care am fost.”
Totul fiind închis de Sărbători, ne‑am văzut siliţi să ne ducem la înmormântare fără lucrul pe care l‑a cerut: „Aş vrea să am un prieten/ să‑i spun dacă mor mâine/ pune‑mi la cap o cruce de turtă dulce/ astfel că noaptea când mă voi trezi/ să mănânc din ea şi să mă satur.” Promit să ne întoarcem, ducând cu noi crucea de turtă dulce aşteptată.
Ştefan Borbély
