Din ultimul număr:
Contemporanul » Eseu - Publicistică » Darul de a‑ţi aminti viitorul

Darul de a‑ţi aminti viitorul

Prin darul de a‑ţi aminti, proiectezi viitorul. Ori de câte ori mă gândesc la acest dar, devin de trei ori mai atentă şi mai selectivă cu aducerile aminte, căci am cunoscut puterea gândului de a construi realitatea, exerciţiul de decenii servindu‑mă fără reproş în acest sens. Şi ajutându‑mă, în această ordine de idei, firea luminoasă. Sunt departe de a împărtăşi opinia conform căreia pe parcursul vieţii avem parte de probleme, necazuri, încercări ş.a. Tot ce ni se întâmplă se circumscrie unei serii de lecţii şi situaţii ce impun, câteodată, imperios soluţii. Tot sau aproape tot ce ne‑am imaginat, aşadar, ni se întâmplă; hegeliana credinţă conform căreia un „concept odată exprimat, realitatea i se supune” îşi găseşte aplicare în viaţa de zi cu zi.

Şi dacă am ochiul inimii atent, observ – mai cu seamă în ultimii ani – cum gândurile îşi găsesc rădăcinile în pământurile realităţii, văzduhul prinzând ceva din aerul magiei şi al miracolelor. Suntem constructorii propriei vieţi, ai propriei realităţi, e adevărat, atunci când reuşim să fim noi înşine şi să aducem credinţa noastră „în puterea principiului divin care lucrează în noi înşine”, susţine medicul, filosoful şi alchimistul care s‑a autonumit Paracelsus, numele moştenit de la părintele său, medic el însuşi, fiind, e ştiut, Philippus Aureolus Theophrastus Bombastus von Hohenheim. De cum s‑au scris prin mine afirmaţiile de adineaori, brusc, m‑am trezit întrebându‑mă: aşa să fie oare? Şi mi‑am amintit de cineva care scria despre darul de a‑mi aminti, mai ales, lucrurile frumoase sau cele care ajută, sprijină şi hrănesc dorinţa de înzidire în frumuseţe, aspectele cu un fond malign, nefast, fiind aşezate în catastifele uitării. E o frumuseţe atât de însetată, încât dăruieşte fără efort clipe, zile, luni, în care te redescoperi exact aşa cum ai fost construit, prin tine murmurându‑se: sunt perfect, puternic, curajos, sănătos şi binecuvântat, toţi cei din jurul meu sunt perfecţi, puternici, curajoşi, sănătoşi şi binecuvântaţi. Trăiesc în belşug, bucurie şi împlinire. Toţi cei din preajmă trăiesc în belşug, bucurie şi împlinire. Totul e un dar urieşesc şi păstrăm, secundă de secundă, forţa de a‑l recunoaşte, de a mulţumi şi de a dărui în continuare, în raza iubirii atotputernice. Atotvăzătoare. Despre care scrie obsesiv contele de la Iasnaia în ultimii săi ani de viaţă; tot citesc şi, mai ales, recitesc din însemnările jurnaliere ale autorului romanului Război şi pace şi mă surprind că ridic privirile din pagini, uimită de mai tot ce găsesc acolo!

În siajul acestei credinţe mărturisite, discrepanţele, văile, incongruenţele, invidia, ura, răutatea şi alte limite umane, ale căror ecouri ajung la tine din cotidianitate – adică reversul bucuriei de a fi, de a ne regăsi în albia recunoştinţei de a fi puternici, sănătoşi, curajoşi şi binecuvântaţi – ignorate cu bună ştiinţă şi tratate, apoi, cu compasiune, se transformă, încet‑treptat, în altceva, oricât de târziu şi, de fiecare dată, la timp, scurs spre limanul bucuriei de a fi. Dacă vezi, simţi, percepi, cu toate celulele fiinţei, limitele enumerate în goana gândului adineaori detaşându‑te şi răspunzând, în continuare, cu bunăvoinţă, provocărilor cotidianităţii pestriţe, ca şi când nu le‑ai fi constatat existenţa, totul poate să se schimbe cât ai clipi. Parcă… E o lume în care ai învăţat să iubeşti uşor şi să ierţi aşijderea. În realitate, e un mod de a construi şi de a cunoaşte altfel acesta. Deşi ştiu că mulţi dintre cei care vor parcurge aceste însemnări le vor taxa drept naive, copilăroase, deplasate, neavenite sau, şi mai grav, stupide, fără să‑mi pese câtuşi de puţin de un asemenea tip de reacţii, voi continua să cred puternic – chiar dacă realitatea îmi va înfăţişa pilde aşezate la polul opus – voi considera, aşadar, că şi la bine, şi la rău se răspunde invariabil cu ceea ce numim bine nu numai fiindcă am fost educată în lumina acestei credinţe, ci şi pentru că, oricât, prin absurd, mi‑aş dori, n‑aş fi în stare să procedez altfel. Şi cred că nu puţini oameni gândesc la fel, cu toate că, în esenţă, suntem prin definiţie diferiţi. Şi e salutar, e îmbucurător, e minunat că lucrurile stau aşa.

Cum să intervii în modul în care funcţionează mecanismele lăuntrice atunci când balanţa înclină spre lucrurile nu tocmai senine, adică în perioadele subjugate lumii ecleziastice? Ce să faci şi cum să rarefiezi respiraţia, încetinind deliberat ritmurile, când urmăreşti stupefiat cum lucrurile pare, din timp în timp, că sunt supuse mecanismelor răului, iar unii semeni din vecinătatea imediată pare că nu mai discern cu precizie ce li se întâmplă? Fără să dispreţuieşti, nietzschean vorbind, întâmplările calificate drept negative, înjugate registrului nefast, cred că cel mai nimerit e să te opreşti locului, în primul rând, şi să nu judeci, păstrând inima activă, vie, atenţia trează şi punând mintea la lucru, intuiţia rămânând a fi, în asemenea circumstanţe, dacă nu un sfetnic bun, cel puţin un deschizător de drumuri liminar nebănuite. Eşti departe de a cunoaşte sensibilitatea, inteligenţa, sufletul, stilul, viaţa omului din faţa ta, în care nu se cuvine să intervii, căci fiecare îşi radiografiază traseul existenţial pe cont propriu şi, în funcţie de ceea ce găseşte în forul lăuntric, în funcţie de sorbona celor şapte ani de acasă, educaţie, experienţă, instinct, intuiţie, discernământ, prudenţă şi alte calităţi, îşi face alegerile. Ne cunoaştem pe noi înşine atât de puţin, încât mi se pare ades că a interveni în opţiunea cuiva este echivalentul unui scandal existenţial, ca să nu zic ontic sau metafizic. În plus, oricând un declic destinal – dacă te‑ai înstrăinat de esenţa firii, de cartea firii – poate schimba accentele, întorcându‑te cu faţa la tine însuţi.

Scriind aceste lucruri, gândul mi‑a revenit abrupt şi firesc, în egală măsură, la exerciţiile spirituale şi iluminările de o intensitate mistică, de care are parte tolstoianul Ivan Ilici. Odată intrat în experienţa devastatoare a unei suferinţe de ordin fizic, protagonistul nuvelei Moartea lui Ivan Ilici – cinovnicul exemplar, cu o carieră fără fisură şi o familie invidiată de o sumedenie de amici, cunoscuţi sau prieteni – lunecă dintr‑o durere în alta, dintr‑o mirare în alta, şi caută, într‑o singurătate agonizantă, devenită în scurt timp intens terapeutică, leacul pentru neliniştea de care e locuit. Remarcă, apoi, stupefiat, că boala lui de origine necunoscută îi răvăşeşte existenţa, trupul şi sufletul, îi înstrăinează pe cei apropiaţi, regăsiţi la ţări distanţă de agonia şi extazele lui, care‑l fac să penduleze între rai şi iad de câteva ori pe parcursul unei pagini, din vasul înţelegerii sale alegându‑se nişte splendide cioburi. Rămas pentru prima dată singur, faţă în faţă cu sine însuşi, eroul tolstoian, desprins de contele de la Iasnaia Poliana din tipologia fiilor risipitori, trece printr‑o suită de metamorfoze lăuntrice, descrise din subteranele fiinţei, care îl aduc în faţa unui adevăr crud şi, în primii timpi – previzibil – greu de acceptat. Părând un om împlinit, în urma unui scrupulos travaliu spiritual, Ivan Ilici realizează, bulversat, că e pentru prima dată când în apusul existenţei sale ajunge la ceea ce este sinele lui, neglijat şi rămas necunoscut pe parcursul vieţii. Cum să treci prin viaţă fără să fii tu însuţi? Cum să treci prin viaţă ca peştele prin apă, fără să te întrebi: Ce eşti? Care e sensul existenţei tale? Cum te autodefineşti? Încotro te îndrepţi?

Spaima cumplită de moarte, groaza simţită în faţa unei experienţe la limita suportabilităţii îi zguduie temeliile fiinţei şi‑l reîntoarce ca faţa la singurul lucru important, aşezat în vârful piramidei ontice: eul. În această nuvelă exemplară, Lev Tolstoi – care polemizează altundeva cu Friedrich Nietzsche fără să‑i ortografieze numele! – descrie detaliat modul în care se cuvine analizate, cântărite şi mai puţin dispreţuite lucrurile considerate în mod eronat mărunte, mai exact, lipsite de importanţă, precum şi aspectele negative, acoperite pripit de dispreţul unanim, dacă nu supuse oprobriului public: răul, patima, lăcomia, infidelitatea, şiretenia ş.a. Din ce motive aceste limite omeneşti, prea omeneşti, ar fi spus fiul de pastor luteran care a marcat filosofia culturii şi istoria secolelor al XIX‑lea şi al XX‑lea, e salutar să fie tratate cu luare‑aminte? Pentru că inclusiv din matricea lor disputată sau tratată fie cu nepăsare, fie din vârful buzelor, pot creşte adesea lucruri calificate, moral vorbind, drept pozitive, adică virtuţile admirate de milenii: bunătatea, frumuseţea, profunzimea etc. Dintr‑un individ la suprafaţă şters – exemplar din punctul de vedere al mediei statistice –, dintr‑un familist la suprafaţă acceptabil, dornic de câştiguri substanţiale şi de o poziţie socială superioară celei deţinute, dintr‑o persoană prinsă în chingile maligne ale invidiei şi spiritului concurenţei, supărării şi insatisfacţiei legate de locul său în societate, în urma unei aparent banale căzături în timp ce aranja locuinţa abia achiziţionată şi a suferinţei surde, afunde, apărute ca din senin, Ivan Ilici se transformă spectaculos sub ochii noştri, năpârleşte pe dinlăuntru, pagină de pagină, rând de rând, şi ajunge – cu respiraţia încetinită, profundă, încercat de un acces de fericire (înlăcrimată, culmea, în cazul eroului tolstoian, şi ea!) – să se gândească într‑o tensiune iisusiacă supraumană, radiografiată din adâncuri, la tot ce i‑a scăpat ca argintul viu printre degete, simţindu‑se pentru prima dată de când se ştie exasperant de viu, viu până la suferinţă. Viu până la geniu.

■ Poet, romancier, eseist şi editor

Aura Christi

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Aura Christi

Aura Christi, poet, romancier, eseist și traducător român. S-a născut la Chişinău (Republica Moldova), la 12 ianuarie 1967. Este absolventă a Liceului teoretic român-francez „Gh. Asachi” din Chişinău (1984) şi a Facultăţii de Jurnalism a Universităţii de Stat (1990). Debut [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest