Contemporanul » Eseu - Publicistică » Critică şi adevăr

Critică şi adevăr

O contemporaneitate in vivo. Cu toate că a fost scris în miezul unui timp bântuit de spectrele „micii revoluţii culturale”, acest al doilea versant din monumentalul edificiu critic care este Scriitori români de azi – patru volume publicate între 1974 şi 1989 – se înscrie într‑o actualitate nedijmuită nici de timpul de atunci, nici de vremurile ce i‑au urmat. Orice ar spune spiritele rigide sau cele care, dimpotrivă, împărtăşesc cu hărnicie filosofia de giruetă, întreaga operă a lui Eugen Simion, integrând învoalta sa acţiune culturală, ilustrează exemplar că orbita axiologică este singurul remediu împotriva vitregiilor istoriei şi, simultan, chezăşia fără egal pentru eudemonismul intelectual veritabil. Prin urmare, înzestrată cu o dublă valenţă, estetică şi morală, orbita cu pricina se oglindeşte fără cusur şi în volumul de faţă, în pofida ceţurilor ideologice aşezate peste timpul scrierii lui. Iată de ce, seamă ţinând atât de anvergura operei, cât şi de natura intrinsecă a cărţii, Scriitori români de azi, II, constituie, în opinia mea, un loc privilegiat de emergenţă a adevărurilor criticii practicate de Eugen Simion sau, cu o expresie folosită adesea de el însuşi pentru cei despre care scrie, un punct focal pentru figura spiritului său critic‑creator.

În virtutea logicii diacronice aplicate la conţinuturi, ediţia selectivă din 2002 (Bucureşti‑Chişinău, David & Litera) plasează acest volum în fruntea seriei celor patru. Anticipând, mă grăbesc să remarc că natura criticii lui Eugen Simion, contiguă aliniamentului Maiorescu‑Lovinescu, este iluminată de zariştea plenitudinii, manifestă în cel mai înalt grad în această carte ce focalizează scriitori trecuţi de răspântia celui de‑al Doilea Război Mondial spre a se regăsi pe pripoarele noului ev. De altfel, fără a face abstracţie de feţele timpului, Eugen Simion relativizează frontiera interbelic – postbelic, prea rigid‑cartezian cultivată de istoriile literare, în numele unei continuităţi percepute nu ca „simplă prelungire biologică”, ci, după cum răspicat o spune în posfaţă, ca „pre‑ zenţă spirituală vie şi fecundă, cu o mare influenţă asupra generaţiilor noi”. Adoptând această viziune transgresiv‑integratoare, criticul pune în exergă un adevăr ce scapă orizonturilor intelective zgribulite: cultura se înalţă pe o unio continuativa ce ţine de şi îi întreţine plenitudinea deschisă. Orientări, curente, platouri sau crevase istorice cu limpezi nume sunt concepte utile, dar neîndestulătoare pentru cuprinderea (comprehensiunea) culturii; esenţial este liantul lor onto‑cognitiv. Nu e deloc întâmplător, aşadar, că în demersul său critic Eugen Simion iscodeşte analitic promontoriile postbelice de creaţie ale scriitorilor „interbelici” în permanentă relaţie atât cu ansamblul operei lor, cât şi cu „icoana estetică” a încercatei noastre culturi. Pentru Eugen Simion – şi acesta este un alt adevăr ce reverberează în carte – cultura este însuşi concretul, într‑un sens ce coboară tăinuit din concresco, concrescere – „a creşte împreună”. Eminescu, sub zodia căruia criticul a debutat în 1958 şi pe a cărui operă a slujit‑o cu nobleţe rarisimă, scria odinioară despre „icoana traiului nostru laolaltă, cu rele şi bune”: „Acest etern laolaltă şi împreună, şi icoana lui estetică, ne facă să ne ţinem şi mai mult laolaltă şi‑mpreună”. În mod vădit, fără „icoana estetică”, numele eminescian pentru cultura naţională, „laolaltă şi împreună” înseamnă doar masă, iar masele nu pot crede, vorba lui Vintilă Horia, decât „în ficţiuni şi în călăi”. Valoarea „icoanei estetice”, singura la care Eugen Simion se închină, este cu atât mai mare cu cât impurităţile ideologice (politice, scientiste) n‑o ajung. Desigur, o astfel de fastă depărtare este dificil de păstrat, cu deosebire în era totalitarismelor, a „gândirii slabe” (Vattimo) şi a „dublei ignoranţe” (De Koninck). Şi totuşi! În Scriitori români de azi, II, Eugen Simion demonstrează că actul critic se dovedeşte capital în această privinţă. Urmând fidel, atunci ca şi acum, preceptul heliadesc după care literatura este cea mai bună politică a omului de cultură, criticul construieşte cu fineţe robustă un tablou valoric emancipat de bruiaje şi lesturi. Plenitudinea transgresiv‑integratoare şi coeziunea de adâncime a „icoanei estetice” nu sunt singurele adevăruri ireductibile ale cărţii. Dialogul hermeneutic interpret‑text le adaugă evidenţa consecventei investigaţii a modului în care ţestoasa modernităţii literare supravieţuieşte şi înaintează, cu precădere furtiv, în pofida turbulenţelor iscate de goana, prigoana şi prigoanele istoriei. Nici tradiţie, nici ruptură, modernitatea este, simultan, şi tradiţie, şi ruptură. Natura ei paradoxală, nutriment şi otravă – după cum semnala tot în anii ’70 Octavio Paz –, este sesizată cu acurateţe de Eugen Simion graţie privirii critice care pune în relaţie suprafeţele cu adâncimile textuale, într‑un areal cultural nemărginit de fracturi temporale. Investigate întreolaltă, permanenţa şi tranzitoriul alcătuiesc ecuaţia însăşi a contemporaneităţii in vivo, tărâmul de elecţiune al Scriitorilor români de azi în ansamblu. Modul de a fi în lume al culturii române, cristalizat cu fervoare şi rigoare de Eugen Simion în toată opera sa, ilustrează totodată propria sa eudemonologie, i.e. modul său, major, de a fi în cultura română. Socot că acest adevăr corolar se va ilumina pe de‑a‑ntregul la capătul călătoriei valorizant‑reflexive pe care volumul de faţă o întreprinde şi la care invită. Anticipând, iarăşi, nu pot să nu adaug aici, în chip de epigraf al voiajului meu, de această dată, o splendidă aserţiune făcută într‑un eseu din 1938 de Tudor Vianu: „Adâncimea gândirii îşi găseşte compensaţie în înălţimea ei”. Nu găsesc o mai potrivită expresie pentru ceea ce reprezintă Scriitori români de azi, II, pentru critica românească din ultima jumătate de veac.

Ceea ce îi aduce laolaltă pe protagoniştii analizelor din acest volum, 15 la număr, este continuitatea de creaţie dincoace de ultima conflagraţie mondială, iar ceea ce îi diferenţiază, dincolo de specificul inerent fiecăruia, este modul în care au răzbătut prin vămile totalitarismului biruitor. Între adaptabilitate şi aversiune, autentică sau inventată de tiranii zilei, se întreţes gulagul şi deşertul. Mihail Sadoveanu, Camil Petrescu, George Călinescu, Al. Philippide ori, îndeosebi, Mihai Ralea nu le‑au cunoscut; Vasile Voiculescu, Petre Pandrea şi Constantin Noica, în schimb, au trecut prin infernul închisorilor, în vreme ce Blaga şi Arghezi au fost exilaţi în „uitare”, vremelnic cel puţin. Mai mult, odată cu ignobilul text din 1948 al şefului Scânteii – Poezia putrefacţiei sau putrefacţia poeziei, în care Sorin Toma viza creaţia argheziană – modernitatea românească, spune Eugen Simion cu un alt prilej, a fost ucisă. Ce rămâne în urma acestor destine, împăcate sau dramatice? Cum se vede, adică, prin lentila criticului, opera scriitorilor în cauză? Ei bine, Eugen Simion cerne şi discerne totul cu dreaptă cumpănire: nici nu se alătură osanalelor aduse atunci de oportunişti unor înfăptuiri avortate estetic, precum Mitrea Cocor sau Grâu nou, de pildă, dar nici nu le acordă o însemnătate exagerată, aşa cum vor face alţi oportunişti în postdecembrism. Ceea ce caracterizează, aşadar, demersul său critic este potenţializarea paradigmei disjunctive, dublată de actualizarea paradigmei hologramatice: epifania adevărului operei nu se produce decât în acest orizont cognitiv, iscat la convergenţa analizei cu sinteza. Fiecare capitol al cărţii îl oglindeşte la scara operei focalizate, astfel încât liantul fundamental al volumului este – dincolo de temporal şi de destine scriitoriceşti individuale – valoarea estetică a creaţiei. De altfel, ceea ce face din marele cititor Eugen Simion cel mai proeminent critic român din ultima jumătate de veac este tocmai această ireductibilă forţă nucleară, esteticul, sesizabilă la toate nivelurile operei sale, de la Proza lui Eminescu (1964) la Genurile biograficului (2002) şi mai departe, la micromonografiile ce prefaţează somptuoasele volume din Opere fundamentale ori studiul despre Alexandru Odobescu, din 2015. Este motivul pentru care, am spus‑o deja, figura spiritului său critic poate fi „citită”, în „zbor invers”, în „pietrele” volumului din 1976, Scriitori români de azi, II. Călătoria împreună cu autorul implică, de bună seamă, respectarea topologiei textuale (punerea în carte), în vreme ce recalibrarea judecăţilor lui concluzive prin dioptria clivajului contiguitate artistică – răzleţire realist‑socialistă justifică o imagine de reliefuri eterogene.

Consider, într‑adevăr, că Eugen Simion distinge cu fermă acurateţe promontoriile literare autentice de aluviuni şi derive, puţine, dar prezente chiar la mari creatori de veac XX. La Mihail Sadoveanu (1880‑1961), bunăoară, primul dintre scriitorii investigaţi aici, după o sintetică privire asupra marelui univers narativ ce se întinde de la Hanul Ancuţei (1928) la Anii de ucenicie (1944), plutind într‑un realism magic coagulat de imaginarul mitic, criticul afirmă că singura creaţie postbelică viabilă, o „creaţie excepţională de limbaj”, este Nicoară Potcoavă (1952). Rescriere a unei naraţiuni mai vechi (Şoimii, 1904), acest roman reactualizează atmosfera de mit şi de filosofie inefabilă, specifică operei majore a scriitorului. Dar tot Sadoveanu este autorul unor note de călătorie în URSS (Caleidoscop, 1946), care se remarcă prin lipsa de culoare şi schimbarea radicală de atitudine faţă de omul pastoral, părăsit în favoarea noii orânduiri. Apogeul dezertării din estetic este, însă, Mitrea Cocor (1949), roman lamentabil prin falsitatea indusă de poncifele realismului socialist. Eugen Simion îi semnalează nu doar lipsa desăvârşită de valoare, ci şi rolul de nefast model pentru multe cărţi din deceniul al şaselea („poste­ritate nefirească”). Tot în sfera aluviunilor ideologiza(n)te se înscrie şi Nada Florilor, care reia Împărăţia apelor, adăugându‑i – scrie criticul – un subiect politic. De remarcat faptul că rigoarea estetico‑morală a lui Eugen Simion merge până acolo încât chiar şi în Nicoară Potcoavă găseşte exagerate „previziunile prea limpezi” ale unui hatman de veac XVI asupra luptei de clasă. De bună seamă! Imaginea generală a operei sadoveniene nu este, cu toate acestea, iremediabil afectată de excrescenţele aluvionare, de redusă pondere la scara întregului. Al doilea şi cel mai amplu capitol al cărţii îi este consacrat operei lui Tudor Arghezi (1880‑1967), „hotărâtoare pentru întreaga literatură română modernă”. Miza analizei, minuţioasă şi fermecătoare prin supleţe interpretativă şi deschidere ideatică, derivă din mutaţia de accent hermeneutic: înainte de a fi geniu verbal, aşa cum a fost perceput multă vreme, Arghezi este un poet al profunzimilor, „cel mai original pe care l‑am produs noi, românii, în secolul al XX‑lea”. În prima parte a studiului, Eugen Simion sancţionează „ignoranţa intolerantă” a sociologismului vulgar, care, străduindu‑se să‑i scoată opera din sfera „misticismului”, l‑a transformat pe poet într‑un „mister… oficializat”; ceea ce explică nu doar conul de umbră în care creaţia lui s‑a regăsit în primii ani de postumitate, ci şi trădarea esenţei acesteia. În fond, postulează maiorescian Simion, întrebarea „mistic sau ateu?” se poate formula, dar ea rămâne „în afara esenţei chestiunii”.

Fragment din vol. Scriitori români de azi (II),Editura Cartea Românească Educaţional
■ Scriitor, critic şi istoric literar, profesor, teolog

Pompiliu Crăciunescu

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Conte

Revista Contemporanul, înființată în 1881, este o publicație națională de cultură, politică și știință, în paginile căreia se găsesc cele mai proaspete știri privind evenimentele culturale, sociale și politice din România și din străinătate. De asemenea, veți fi la curent [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest