Contemporanul » Clubul Ideea Europeană » „Particula lui Dumnezeu”

„Particula lui Dumnezeu”

O instituţie complexă: Academia Română

 

Mihaela Helmis: Spuneţi, domnule vicepreşedinte al Academiei Române Nicolae Zamfir, că „luna de miere” a trecut cumva şi probabil că adaptarea după alegerile care au avut loc în cadrul forumului suprem de consacrare, Academia Română, n‑a fost una dintre cele mai grele, pentru că e atâta vreme de când sunteţi parte a Academiei Române şi nu doar membru, ci şi conducând unul dintre institutele Academiei Române, aşa încât, în noua ipostază în care vă aflaţi, cum este?

Nicolae Zamfir: Sunt nou şi, în acelaşi timp, vechi în Academia Română, vechi în sensul că sunt membru al Academiei de 15 ani, chiar mai mult, şi am fost şeful Secţiei de Ştiinţe Fizice răstimp de 10 ani. În această calitate am fost membru al Prezidiului Academiei Române, deci am participat la luarea hotărârilor, nu ale institutului. Fizica este una dintre puţinele ştiinţe în care Academia Română nu are institute. E o hotărâre, dacă vreţi o discutăm, luată în anii ’50 de academicianul Horia Hulubei. Dar să revin la idee: sunt nou în sensul că fac parte din Biroul Prezidiului, un loc unde se discută toate problemele Academiei Române, atât cele de strategie, cât şi cele zilnice legate şi de aparatul propriu, legate de diferitele secţii de ştiinţe ale Academiei, legate de manifestări, de toate problemele pe care le implică o instituţie complexă cum este Academia Română.

Care este domeniul dvs.? Cu siguranţă, fiind mai mulţi cei care împart această dregătorie de vicepreşedinte, a trebuit să vă împărţiţi cumva activitatea şi sfera de activitate.

În această calitate trebuie să lucrez cu cei din aparatul propriu al Academiei Române, pentru că, aşa cum spune şi numele, vicepreşedinte, faci parte din conducerea unei instituţii. În cazul aceasta sunt patru vicepreşedinţi şi un secretar general care, împreună cu preşedintele, deci şase persoane, sunt alese să conducă treburile instituţiei, ale Academiei Române, pe o perioadă de mandat care este de patru ani în cazul Academiei Române. În afara faptului că un vicepreşedinte participă la luarea tuturor acestor decizii în biroul prezidiului şi în prezidiu, preşedintele deleagă atribuţii specifice, astfel încât cei patru vicepreşedinţi să acopere toate sferele. În primul rând, secţiile ştiinţifice. Deci, eu în particular răspund de… sunt doi vicepreşedinţi pe ştiinţele naturii, să zicem, pe ştiinţe exacte, şi doi vicepreşedinţi pe ştiinţe umaniste.

Şiîmpărţiţi domeniul cu domnul Andruh.

Cu domnul academician Marius Andruh – sigur că aici suntem la mare concurenţă; chimist cu fizician, cele două fac parte, de fapt, dintr‑o istorie comună ca ştiinţe – mă înţeleg foarte bine, deci nu e delimitarea aceasta care s‑a făcut prin atribuţiile de delegare de către preşedinte. Răspundem de treburile formale, dar, de fapt, în această perioadă de aproape două luni discutăm absolut toate problemele. Eu răspund de secţia de ştiinţe chimice, de secţia de ştiinţe geonomice, de secţia de ştiinţe agricole şi silvice, şi de secţia de ştiinţe a informaţiei. Asta din punct de vedere ştiinţific, şi bineînţeles că fiecare secţie are institute, cum spuneaţi dvs., şi implicit răspund de institutele care aparţin acestor secţii. Pe lângă asta mai sunt problematici „umbrelă”, care acoperă toate secţiile ştiinţifice. Vă dau un exemplu, eu şi cu domnul academician M. Andruh. Deci, dânsul răspunde de Şcoala doctorală, eu răspund de cercetarea ştiinţifică. Cele două se îmbină, nu pot fi una fără cealaltă, dar generic răspundem de cele două domenii. Şi ce am făcut până acum: eu am început mai târziu, pentru că am fost plecat, am venit la începutul lunii trecute, dar am reuşit să facem un proiect de Regulament detaliat pentru Consiliul cercetării din Academia Română. Acest concept există, nu e invenţie nouă, a funcţionat în decursul anilor, cu suişuri şi coborâşuri, depinzând de perioada prin care am trecut. Dar totuşi a fost un organ în care membrii Academiei Române şi cercetătorii din institute îşi „stabileau soarta”, ca să zic aşa, făceau regulile după care se acordă granturile Academiei Române, evaluarea institutelor. Şi asta am făcut acum, am detaliat acel Regulament, a fost aprobat de prezidiu şi va intra în funcţiune. Deci, intrăm în full‑steam – ca să folosesc un termen – cu întreaga putere după ce va fi aprobat în septembrie de Adunarea Generală. Cum spuneam, urmează grupuri de lucru pentru evaluarea cercetătorilor, pentru evaluarea proiectelor. Ştiţi că deja în societatea românească, vorbesc în societatea academică, s‑a instituit procedura de evaluare, care nu mai e ceva nou. Se evaluează proiecte; sigur e vorba de evaluatori români şi evaluatori străini, iar Academia Română nu duce lipsă de experţi, însă e bine să avem experţi din exterior când ne autoevaluăm.

Este un domeniu important din punct de vedere administrativ, pentru că aşa e cum spuneţi, proiectele îşi afirmă obiectivele şi apoi ele trebuie să fie măsurate. Nu mai merge „să ne aflăm în treabă”.

Academia Română, în societatea românească, are un rol triplu. Este un loc de consacrare a rezultatelor ştiinţifice ale celor care lucrează în domeniul academic în România şi au rezultate de excepţie, şi sunt primiţi în Academia Română; vorbim de o istorie de 150 de ani…

Şi nu facem o paranteză inutilă, pentru dvs. consacrarea venea de mult, la primul premiu pe care l‑aţi luat.

Al doilea rol pe care îl are Academia Română este de for de cercetare, e cel mai important for de cercetare fundamentală. Cercetarea în România e pe linia institutelor naţionale de cercetare‑dezvoltare care sunt mai mult pe partea, să zicem, aplicativă; multe provin din fostele institute departamentale de la ministerele economice, apoi sunt universităţile, care, dacă au programe de doctorate şi de masterate, au şi partea de cercetare puternică şi trebuie să fie din ce în ce mai puternică. Un alt rol al Academiei Române este educaţia. Academia Română este şcoală doctorală, alături de celelalte universităţi, aproape 40 de şcoli doctorale din România. Cercetarea şi educaţia nu le poţi separa.

 

Cercetarea fundamentală şi cercetarea aplicativă

 

Poate doar marile domenii trebuie să meargă mână în mână, pentru că lucrurile nu mai pot să fie puse în sertare, ele trebuie să comunice între ele, aşa încât lucrurile să se poată pune în valoare, să se poată potenţa. Unde se poate face cercetare fără educaţie sau invers, cine consacră dacă nu cei care ştiu?, şi uite, ne învârtim în acest cerc.

Şi dacă tot vorbiţi de unitate, mai există o unitate pe care lumea o uită. Se vorbeşte mereu de cercetare fundamentală şi cercetare aplicativă, de parcă ar fi două cercetări. Sigur că, dacă fac cercetare, există şi cercetări pur aplicative, în sensul că – vă dau un exemplu, ca să nu găsesc un exemplu neadecvat – vreau să descopăr fibra optică. Fibra optică a fost rezultatul unor cercetări ale unor ingineri cercetători de la o firmă din Statele Unite care timp de ani de zile asta au căutat.

Au răspuns unei nevoi.

Exact. Au căutat o cale de a transmite informaţia printr‑un mijloc optic până au găsit materialul. S‑a luat Premiul Nobel pentru fizică, pentru că nu există premiu pentru tehnologie. Şi acea cercetare fără cercetare fundamentală nu se putea duce la bun sfârşit. De aceea multe din cercetările aplicative care au un scop similar cu acesta, marile firme în general îşi pun în vedere, mai ales acum în domeniul informaţiei, în domeniul dezvoltării tehnologice pe care nici mintea nu le mai concep, e greu de conceput, iar cercetarea fundamentală – orice descoperire pe care o face omenirea, mai devreme sau mai târziu va avea o aplicaţie. Pentru că societatea de astăzi e plină de tehnologie, dar oricare dintre ele, mică sau mare, are la bază un rezultat fundamental de acum zece ani, o sută de ani, două sute de ani sau o mie de ani, dar nu există „fac cercetare fundamentală şi mă opresc acolo” sau „fac cercetare aplicativă şi nu mă interesează cea fundamentală”. Prin urmare, dihotomia aceasta între cele două cercetări, uneori, se face, din păcate, de oameni politici şi, în general, de cei care n‑au făcut cercetare în viaţa lor, şi atunci sigur că se creează confuzii. În Academia Română se face cu preponderenţă cercetare fundamentală, dar asta nu înseamnă că nu are aplicaţie. Începând de la cele umaniste, dar şi în ştiinţele exacte. Tocmai am venit de la un simpozion de comemorare a academicianului Gheorghe Munteanu‑Murgoci, care a fost geolog, a întocmit hărţi ale României privind solul; astea se folosesc în practică! Sigur că pe vremea aceea erau cercetări fundamentale; trebuia să se vadă cum e făcut solul României. Sau a făcut o cercetare fundamentală legată de populaţia României, legată de românii de dincolo de graniţe. Acel material a servit celor care erau la Paris, când s‑a încheiat pacea după Primul Război Mondial, să stabilească ca Basarabia să depindă de România, pentru că s‑a făcut o cercetare privind populaţia şi originea populaţiei din Basarabia şi i‑a convins pe politicieni. Încă o dată, vorbim de Munteanu‑Murgoci, un biolog!

 

Nucleul atomic
 

În ce vă priveşte, faţă de discursul pe care vi‑l auzim, cu siguranţă inginerul şi cercetătorul şi‑au dat mâna până când să‑şi dea mâna şi cu administratorul, atunci când era vorba despre o cercetare fundamentală. Ce înseamnă acest studiu al coexistenţei de fază în structura nucleară şi, dacă tot vorbim despre aplicare, daţi‑ne câteva elemente care să ne ajute să înţelegem cum aţi ajuns acolo şi mai ales ce a urmat.

Nucleul atomic a fost, ca şi concept, introdus acum 110 ani, în 1912, de Ernest Rutherford, un savant englez, un gigant, care a introdus noţiunea de nucleu. Sigur că în aceşti 110 ani domeniul s‑a dezvoltat enorm; ştim acum că e format din protoni, neutroni, dar nu ştim încă foarte clar de ce sunt 10 neutroni şi 7 protoni laolaltă. Şi dacă mai adăugăm unul nu mai stă nucleul. Deci, e forţa de legătură la mijloc. Sigur că asta duce în final la energia nucleară. În anii ’40 sau la sfârşitul anilor ’30 s‑a descoperit noţiunea de fisiune; se rupe nucleul şi eliberează energie. Sigur că aceleaşi noţiuni despre nucleu duc la fuziune nucleară, iar omenirea încă mai caută această nouă sursă curată de energie. Între timp, fizicienii vor să înţeleagă, în continuare, şi nu se cunoaşte, de exemplu, forma nucleelor: de ce unele sunt sferice, altele sunt deformate? De acest aspect m‑am ocupat; a fost un laborator în care am adus contribuţii importante în a lămuri modul în care evoluează forma nucleelor în momentul când tot adaugi particule, „biluţele” care sunt protoni şi neutroni, care, sigur, la un moment dat vor servi la folosirea acestor nuclee la aplicaţii.

Este cumva faţă de fizica sau chimia pe care le studiam în urmă cu 50 de ani, mult mai multă informaţie, şi cei care învaţă astăzi despre aceste noţiuni sigur că le pot privi cumva în altă aşezare şi coexistenţă – nu de fază, dvs. aţi cercetat asta – dar suntem bombardaţi cu informaţii destul de frecvent şi pe unele le înţelegem, pe altele nu, în legătură cu căutarea unor particule, cum este bosonul Higgs, în marele accelerator european. Cum stau lucrurile acolo? Ce fel de cercetare este? Cât din ceea ce s‑a făcut acolo stătea să fie valorificat sau încă este pe cale să fie valorificat şi la acceleratorul pe care‑l avem la Măgurele? Vă rugăm să ne lămuriţi.

Nu ştiu dacă vă pot lămuri, vă spun părerea mea. Deci nu există, de departe nu există nicio noţiune despre felul în care poate fi folosit bosonul Higgs în tehnologii actuale. Nu are nimeni nicio idee. Dar asta e firea omenească: încearcă să înţeleagă tot ce e în jur, şi în macro, ne ducem, aşadar, şi am vrea să ajungem pe Marte. De ce să ajungi pe Marte? Pentru că eşti curios să vezi ce e acolo, aşa cum s‑a ajuns pe Lună…

Sau trimitem telescopul la o asemenea distanţă, Webb…

Webb acum, Hubble înainte, ca să vezi cum au evoluat galaxiile. Asta este curiozitatea omului.

Şi la fel şi la nivel micro.

La nivel micro la fel. Se tot caută cum sunt alcătuite particulele elementare. Pe vremea grecilor era atomul particula elementară. Pe urmă, din 1890 a început să arate că „stai să vezi că atomul nu prea e elementar, mai continuă cu nişte particule elementare, electronii, nucleele”.

Ne aduceţi aminte că „atom” înseamnă ceea ce nu se mai poate tăia.

Da. Sigur că pe urmă s‑a descoperit că şi protonii şi neutronii sunt formaţi din quarci, până la bozonul Higgs, care, deocamdată, fizicienii în modelul lor de descriere a lumii zic că e „particula lui Dumnezeu”. Dar s‑ar putea să mai existe particule şi ale lui Dumnezeu‑Dumnezeu, adică să fie şi mai de bază. Nu ştim… La ce servesc? Am putea spune: de ce societatea să investească miliarde într‑o particulă Higgs care nu ştiu dacă generaţia de acum sau de peste o sută sau cinci sute de ani o va folosi la ceva. Da, dar cercetarea ştiinţifică pune probleme industriei. Acel accelerator de la Cern, avantajul pentru societate este că cercetătorii vor să se întindă mai mult decât le e plapuma. Deci, ei totdeauna cer un aparat mai performant decât cel care există, pentru că e dorinţa lor. Şi atunci pun probleme industriei. Societatea sigur că pune probleme prin consum, dar nu pune probleme specifice: „Vreau un telefon care să sară dintr‑un loc în altul”. Pe când cercetătorii fac acest lucru.

Vă dau un exemplu. Webb‑ul a fost introdus de cercetătorii de la Cern, care trebuiau să comunice între ei în diferite colţuri ale lumii. Aşa a apărut Webb‑ul. Deci, de la cercetări de fizică a particulelor elementare… Şi mai sunt şi alte exemple, vorbesc de accelerator, căci spuneaţi de accelerator. Dorinţa oamenilor de a accelera particule, pentru că s-a descoperit că asta induce reacţii nucleare. Vă spun acum: particulele din radiaţia cosmică, care vine pe Pământ, au diferite energii. Cea mai mare energie care se întâlneşte în radiaţia cosmică este de 5 ori mai mare decât energia maximă de la Cern. Deci, doreşti să reproduci natura, să vezi ce se întâmplă. Vă daţi seama că în natură nu există un accelerator de cinci ori mai lung decât Cern, dar îţi trebuie să faci experimente ca să reproduci ce există în natură. Asta este dezvoltarea ştiinţei omenirii.

 

O serie de beneficii

 

Pentru a înţelege cum merg lucrurile pe care un „inginer” de deasupra noastră le face să funcţioneze într‑o armonie ale cărei chei nu le‑am descoperit încă în totalitate. Şi atunci, un accelerator de particule care ne‑ar ajuta să rezolvăm probleme medicale, aşa cum s‑a spus şi despre Eli, de ce să nu existe?

Din păcate, în societatea omenească se vorbeşte foarte mult de partea negativă a energiei nucleare, din cauza bombelor atomice şi din cauza accidentelor, care nu‑şi au explicaţie, de la Cernobîl şi Fukushima, care au produs un şoc în societatea omenească şi nu trebuiau să se întâmple. Acolo au fost oameni care nu şi‑au făcut datoria.

Greşeli umane.

Greşeli umane şi la concept, deşi, aici, nu e vorba de greşeli umane, căci s‑a apăsat, la un moment dat, pe un buton greşit. În sistemele respective de securitate nu s‑au implementat suficiente măsuri. Dar nuclearul a produs o serie întreagă de beneficii pe care nu le ştim. Poate că lumea ştie de RMN, Rezonanţă Magnetică Nucleară. Lumea îi zice RMN, dar uită că N înseamnă nuclear. Dar vă dau un exemplu recent: tomografia. Tomografia este bazată pe emisiile radioactive ale unor nuclee, deci pe fizică nucleară. Fluor 18 emite nişte particule foarte mici care produc aceste imagini ale organelor omeneşti.

Şi evidenţiază anomalii sau disfuncţii, după caz.

Să nu mai vorbim de radiografiile clasice, care folosesc razele X de la Becquerel încoace; aşa s‑au descoperit razele X. Sunt o serie întreagă de beneficii care trebuie puse în evidenţă, pentru că nu putem trăi fără ele.

Şi ar trebui să ajung la întrebarea poate cheie, domnule Zamfir: ce vă consideraţi în momentul acesta în evoluţia pe care aţi avut‑o în primul rând? Inginer, cercetător, administrator de înaltă clasă? Se pot despărţi acestea?

E o întrebare simplă, răspunsul e mai complicat. Totdeauna întrebările sunt simple. Sigur că aproape 40 de ani am fost cercetător; am lucrat în laboratoare oră de oră, zi de zi; am avut şi studenţi. Am lucrat în laborator şi în Statele Unite; am avut responsabilitatea de organizare a laboratorului. Pe urmă am trecut, acum aproape 20 de ani, la o etapă de manager al unui institut, cel mai mare institut din ţară, Institutul de Fizică Nucleară. În perioada aceea am avut studenţi, cu toate că e foarte greu să îmbini administraţia cu cercetarea, mai ales la o instituţie mare, unde sunt multe probleme. Această activitate de cercetare s‑a diminuat, trebuie să recunosc, destul de mult, odată cu implementarea proiectului României de infrastructură „Extreme Light Infrastructure”, ELI, care a fost extrem de solicitant din punctul de vedere al efortului şi al timpului, pentru că totuşi, nu e uşor… Ştiţi ce e mai greu decât să nu ai bani? Este să ai prea mulţi. Căci, atunci, trebuie să fii atent cum îi cheltuieşti, pentru că dacă ai 3 lei poţi să spui: asta este, atât s‑a putut. Dacă ai 300 milioane de euro, trebuie să vezi: cum să‑i cheltuiesc ca să fie cu folos? Plus responsabilităţile financiare. Am avut peste 500 de licitaţii şi vă daţi seama ce înseamnă licitaţii publice, cu oferte. Am început din ce în ce mai mult, aşadar să mă transform într‑un administrator….

Dar n‑aţi fi putut să fiţi administratorul atât de aplicat, dacă n‑aţi fi avut la bază atât de mult lucru în laborator.

Asta e o problemă pe care e bine că aţi abordat‑o. Convingerea mea este că un domeniu trebuie condus de personalităţi care au lucrat în acel domeniu. Nu vorbesc de factorul politic. Factorul politic emite decizii politice legate de modul de a cheltui banii publici. Asta e cu totul altceva. Dar să conduci un domeniu – că e vorba de un institut de cercetare, că e fabrică sau clinică – nu există noţiuni. Părerea mea desigur că diferă de a unora din manageriat. Nu există manageri. Nu pot să conduc, să mă duc şi la tăiat iarba, şi la oţelărie, şi pe urmă să mă duc şi la energie, la centrala nucleară… Nu poţi să conduci un lucru care nu ţi‑e cunoscut. Aveam un coleg care spunea: nu poţi să ajungi şef de prăvălie dacă n‑ai fost băiat de prăvălie.

 

Evaluările sunt extrem de importante

 

Absolut corect, şi se aplică şi la acest nivel. Şi atunci, din poziţia în care v‑aţi aflat iată‑vă potrivit pentru această dregătorie, de vicepreşedinte al Academiei Române, încercând, în afară de aplicarea acestei norme necesare, de măsurare a rezultatelor muncii fiecărui cercetător, şi la alte obiective. Ce anume în plus vă propuneţi? Ce simţiţi că ştiţi şi sunteţi chemat să faceţi?

Să încerc să organizez aceste organe de lucru, cum este Consiliul Cercetării. Sigur încep colegii mei să se organizeze, pentru că evaluările sunt extrem de importante. Evaluarea, v‑am spus, a cercetătorilor, a institutelor, a revistelor Academiei Române, a publicaţiilor din Editura Academiei Române. Academia Română are aproape o sută de reviste. Sigur, unde se publică toată ştiinţa românească. Da, dar unele sunt performante şi altele nu sunt atât de performante. Noi trebuie să facem diferenţa între revistele care, într‑adevăr, sunt la nivel mondial; am văzut acum, s‑a publicat ştirea, avem 14 reviste dintre cele 50 româneşti care sunt în bazele internaţionale. Deci, Academia Română stă bine, s‑ar putea să stea şi mai bine dacă încercăm să facem o evaluare. În principiu, munca de cercetare n‑ai cum s‑o evaluezi, nici nu s‑a evaluat nici pe vremea lui Galileo, nici pe vremea lui Newton, nici pe vremea altor oameni de ştiinţă, nu s‑a încercat să evaluezi un savant. Dar acum cercetarea face parte din societate; societatea a început să cheltuiască foarte mulţi bani pentru cercetare. Până acum ţineai… cum era: dacă‑l ţii pe Michelangelo, nu era mare lucru. Dar când ţii sute de mii, milioane de pictori, în momentul acela trebuie să te gândeşti, să vedem: unii pictează mai bine, alţii mai rău. S‑au introdus tot felul de „şublere”…

 

Evaluarea şi numerele

 

Criterii.

De criterii, numere. Poţi să întrebi: „O să ajungă un contabil să analizeze cercetătorii?” Dacă ataşezi fiecărui cercetător nişte numere, nici nu mai trebuie să faci cine ştie ce evaluare sofisticată, căci vine contabilul şi adună numerele şi zice: „X are 7, e mai bun decât cel care are 6”. Aici se face o greşeală. Cele două trebuie combinate.

Sunteţi la acordul fin, la nuanţă.

Da. Un specialist se cuvine să evalueze un specialist, pentru că ştie ce înseamnă şaptele acela şi de unde vine sau 6,9. Nu poţi să faci evaluare numai pe numere.

Asta este sigur. Aţi pomenit revistele institutelor de cercetare ale Academiei. Dar cum priviţi o revistă cum este Contemporanul?, în care tot mai multe dintre activităţile Academiei îşi găsesc reflectarea.

Sunt publicaţii pentru mediul ştiinţific; matematicienii pentru matematicieni, fizicienii pentru fizicieni. N‑o să evalueze un matematician o revistă de fizică; e limpede că după primele pagini va zice „nu înţeleg nimic”. Sunt reviste şi publicaţii care ţin de cultura unui popor. Academia Română are o parte foarte importantă de publicaţii care ţin de cultura acestui popor, începând de la literatură şi teorie literară, interpretarea literaturii, critica literară care este extrem de importantă, dicţionarele. Ce număr să dau dicţionarului, ca să‑l trec la evaluare pe cineva care a lucrat la un Dicţionar al Limbii Române sau Dicţionarul Enciclopedic, timp de 20 de ani, ce număr să‑i dau ca să‑l compar cu cineva care scrie un articol ştiinţific? Sau un atlas geografic. Atlasul geografic implică multă muncă, pentru că geograful nu poate să tragă linia, pentru că aşa i se pare lui. Trebuie să fie atent, aşadar, la orice amănunt. Exemple sunt multe. Istoria, iarăşi, este o ştiinţă care studiază şi sunt o grămadă de necunoscute în istoria noastră, care se adresează publicului larg.

Ajungem la revistele care au un caracter de comunicare, de popularizare.

Sunt reviste de cultură care, sigur, se află alături de alte reviste de cultură. Contemporanul se află sub auspiciile Academiei Române şi e condusă de un academician, domnul academician Nicolae Breban, care este foarte atent ca această revistă să lanseze idei în societate. Există şi o altă revistă, Ştiinţă şi tehnică, care are un rol enorm în educaţia tinerei generaţii. Dacă nu educi un copil de la primii ani de şcoală în ştiinţă şi tehnică, în momentul când îi dai ecuaţii din analiză matematică şi ecuaţii din fizică, e deja pierdut, deoarece nu poţi să‑l atragi cu nişte ecuaţii.

Ne întoarcem cumva la legătura pe care întotdeauna cercetarea fundamentală trebuie să o aibă cu practica, cu înţelegerea, deci cu aducerea la înţelesul fiecărei categorii de vârstă, aşa încât să aibă sens toate aceste lucruri şi o instituţie precum Academia Română, for cu toate cele trei funcţii pe care le are, să găsească acele rotiţe pe care să le poată mişca pentru fiecare dintre noi. Aţi spus că lucraţi în sprijinul şi în beneficiul poporului român.

Este exact ceea ce aţi spus dvs. O sinteză. Sunt necesare toate aceste elemente pe care le‑am menţionat – elemente esenţiale ale unei societăţi, care toate laolaltă fac un întreg. Un deget n‑are nicio valoare, are valoare când avem zece. Sigur, prin acţiuni poţi să ai nouă, dar dacă am un singur deget, nu fac nimic cu el; trebuie să le pui laolaltă ca să formeze o mână. Aşa stau lucrurile şi în toate aspectele societăţii şi ale culturii.

 

Proiecte de educaţie pentru tineri

 

În legătură cu toate sistemele şi creierul.

Sigur. Creierul face acest lucru pentru noi. Academia Română are rolul de a fi o un soi de liant, umbrelă din punctul de vedere al culturii, civilizaţiei şi ştiinţei în România. Asta nu înseamnă că nu trebuie să existe cercetare în institute naţionale şi în universităţi. Academia Română nu este singurul liant şi are un rol important de a îmbina, de a uni toate aceste domenii.

Această instituţie identifică pârghiile şi le coagulează.

Da, şi datorită expertizei Academia Română are în orice moment peste 150‑160 de membri din cei mai buni români în ştiinţă şi cultură.

Se lansează ideile, cunoaştem şi noi, le putem urmări, domnule vicepreşedinte. Iată încă o formă de a „măsura” valoarea activităţii cercetătorilor şi a academicienilor. Revenind la ceea ce faceţi de mai bine de o lună în această calitate, în afară de obiectivul acesta al obţinerii unei semnături pentru organizarea acestui for al cercetătorilor, ce vă mai propuneţi? Care este un vis pe care‑l speraţi realizabil din această poziţie?

Trebuie să lansăm granturile Academiei Române. Academia Română îşi are cercetările şi direcţiile sale, apoi, sigur, după aceea, şi metodele care se practică în întreaga lume, de lansare de coduri de evaluare şi proiecte. Pe de o parte. Pe de altă parte, avem proiecte de educaţie pentru tineri, avem burse, avem şcoala de vacanţă şi, firesc, partea de evaluare. Trebuie să facem consfătuiri ştiinţifice. Aşadar, ce îmi propun pe termen scurt este să lansăm acum proiecte de cercetare finanţate de Academia Română, să organizăm o conferinţă a cercetării din cadrul Academiei Române – toate în anul 2022. Pe de altă parte, să ne implicăm. Există paşi făcuţi de câteva luni, în această ordine de idei, adică de dinainte de mandatul acesta, de colaborare cu celelalte instituţii ale statului, cu Ministerul Cercetării, cu Ministerul Fondurilor Europene. Politica preşedintelui Academiei Academiei Române, domnul acad. Ioan‑Aurel Pop, a întregului birou, a vicepreşedinţilor este să colaborăm cu aceste instituţii – sunt ministere, instituţii – în luarea tuturor deciziilor. Şi există deschidere şi de o parte, şi de alta, întâlniri frecvente între conducerea acestor ministere şi conducerea Academiei Române, pentru că unde sunt mai multe minţi, întotdeauna iese mai bine. Nu trebuie să ai o prejudecată conform căreia „ce gândesc eu este singurul lucru bun”. Totdeauna când mai vine cineva, aduce o îmbunătăţire. Deschiderea este extrem de benefică pentru mediul de cercetare din România.

Cu acest gând al colaborării şi al potenţării între cei care pot să tragă înainte România, vă lăsăm să lucraţi şi vă căutăm atunci când veţi avea primele evaluări.

Bine, mulţumesc mult. Vă aşteptăm.

Mihaela Helmis în dialog cu Nicolae Zamfir

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Mihaela Helmis

Mihaela Gabriela Helmis – jurnalist de vocație, s-a născut la Sibiu la 14 octombrie 1960. Absolventă a Liceului „Octavian Goga” din Sibiu, secția filologie-istorie (1979) și a Facultății de Filosofie-Istorie, Universitatea București (1983, cu definitivat în 1987), a fost prezentă, [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest