STRĂMUTAT în
tărâmul
cu neîndoielnică urmă:
Iarbă, scrisă răzleţ. Pietrele, albe
cu umbrele firelor de iarbă:
Nu mai citi – priveşte!
Nu mai privi – du-te!
Du-te, ora ta
n-are surori, tu eşti –
eşti acasă. O roată, încet
se învârte singură, spiţele
i se caţără
i se caţără pe câmpul negricios, noaptea
n-are nevoie de stele, nimeni
nu întreabă de tine.
Nimeni
nu întreabă de tine
Locul unde zăceau are
un nume – n-are
nici unul. Nu acolo zăceau. Ceva
zăcea între ei. Prin el
nu vedeau.
Nu, nu vedeau,
vorbeau despre
cuvinte. Nici unul
nu se trezea
somnul
venea asupră-le.
Venea, venea. Nimeni
nu întreabă –
Eu sunt, eu
zăceam între voi, eram
deschis, eram
auzibil, ticăiam spre voi, respiraţia voastră
mă asculta, sunt
eu încă, voi
dormiţi.
Sunt eu încă –
Ani,
Ani, ani, un deget
caută pe pipăite în sus şi în jos, caută
în jur:
locuri de sutură, palpabile, aici
se crapă larg, dincoace
se lipeşte la loc – cine
îl acoperea?
Îl acoperea
– cine?
Veni, veni.
Veni un cuvânt, veni
prin noapte veni,
vrând să lumineze, vrând să lumineze.
Cenuşă.
Cenuşă. Cenuşă.
Noapte.
Noapte şi iar noapte. – Spre
ochi du-te, spre-acel umed.
Spre
ochi du-te,
spre-acel umed –
Uragane.
Uragane, demult,
vârtej de particule, restul,
cum tu
ştii deja, cum am citit din carte, era
părere.
Era, era
părere. Cum
de ne-am prins unul
pe celălalt – ne-am prins cu
aceste
mâini?
Şi asta a fost scris, că.
Unde? Am pus
o tăcere deasupra,
de-otravă stinsă, mare,
o
tăcere
verde, o sepală, de
ea agăţat un gând către vegetal –
verde, da,
agăţat, da,
sub cerul
viclean.
Către, da,
vegetal.
Da.
Uragane, vâr-
tej de particule, mai era
timp, era,
de încercat cu piatra – care era
ospitalieră, nu
se băga în vorbă. Ce
bine am fi dus-o:
Granulat,
granulat şi fibrilat. Lujerat,
compact;
ciorchinat şi radiat; renal,
plat şi
bolovănos; slăbit, in-
tricat –: el, cel,
nu se băga în vorbă, ci
vorbea
le vorbea bucuros ochilor zvântaţi, înainte
de a-i închide.
Vorbea, vorbea,
Era, era.
Noi
nu ne dădeam duşi, stăteam
în mijloc, un
edificiu poros, şi el
veni.
Veni către noi, veni
printre, cârpi
nevăzut, cârpi
până la ultima membrană,
şi
lumea, cristal miriadă,
se închegă, se închegă.
Se închegă, se închegă.
Apoi –
Nopţi, neseparate, cercuri,
verzi sau albastre, pătrate
roşii: lumea
îşi pune-al ei miez
în joc cu noile
ore. – Cercuri
roşii sau negre, pătrate
clare, nici
o umbră de zbor,
nici
o masă de planuri, nici
un suflet de fum nu urcă şi intră în joc.
Urcă şi
intră în joc –
În zborul bufniţei, lângă
lepra pietrificată,
lângă
mâinile noastre fugare, în
ultima repudiere,
deasupra
glontelui înfipt în
zidul în ruine:
din nou
vizibile: şi
şanţurile, şi
corurile, şi
psalmii. O, o-
sanna.
Sunt
deci încă temple. O
stea
are încă lumină.
Nimic,
nimic nu-i pierdut.
O-
sanna.
În zborul bufniţei, aici,
conversaţiile, cenuşii ca ziua,
ale urmelor apelor subterane.
*
(– – cenuşii ca ziua,
ale urmelor apelor subterane –
Strămutat
în tărâmul
cu
neîndoielnică
urmă:
Iarbă.
Iarbă,
scrisă răzleţ.)
Traducere de Mircea Ţuglea
