Educație

Cultura contra cultura de masă. Gilles Lipovetsky contra Mario Vargas Llosa

Asaltul neomarxismului asupra culturii „burgheze” din anii ’60 a fost o victorie pe termen lung. Având un sprijin nesperat în explozia, în exact aceeași perioadă, a mijloacelor de comunicare în masă, în special a televiziunii, revoluția culturală neomarxistă a distrus pilonii vechii culturi, aducând cu sine o experiență din ce în ce mai aproximativă a idealurilor platonice, a perfecțiunii estetice, a predominanței logosului.

O carte deja clasică, ce face o evaluare extrem de amănunțită a acestei victorii a „noii” culturi, a culturii de masă, este Civilizația spectacolului de Mario Vargas Llosa. Deși marxist în tinerețe, alături de mulți alți mari scriitori și intelectuali latino‑americani (pentru adeziunea din acea perioadă la marxism a se vedea volumul Contra viento y marea semnat de Llosa, devenit de mult un conservator, postură care îi vine foarte bine), crede că „ceea ce numeam cultură” este un univers în plin proces de dezintegrare. O excepțională radiografie a fenomenului cultural actual, dar și a celui pseudo‑cultural, volumul lui Llosa arată încă o dată angajamentul public al unui intelectual care a avut întotdeauna ceva de spus despre lumea în care trăim, prin literatură sau prin eseu; mulți alții, de teama oprobriului public, au ales tăcerea în legătură cu propagarea fenomenelor vulgare care înlocuiesc cultura. El a ales să spună la nivel mondial (volumul s‑a tradus în zeci de limbi), deschis și cu curaj, ceea ce gândește despre televiziune sau despre jurnalismul actual, riscând asumat să fie atacat ca spirit „nedemocratic” (ceea ce s‑a și întâmplat). Llosa deplânge, în primul rând, prăbușirea (iremediabilă, credem noi) a civilizației logosului, a cuvântului și a cărții, a marilor narațiuni producătoare de civilizații, Iliada sau Biblia. Cine a luat locul logosului? Imaginile. Trăim într‑o subcultură a imaginilor, a imaginilor cu orice preț, a imaginilor în spatele cărora nu stă nici un discurs estetic sau constructiv. De la un fenomen nobil și care înnobila, cultura a ajuns în tenebrele vulgarității. Dispariția culturii a dus la dispariția unei arhitecturi estetice normative, care a lăsat locul unui haos.

Împotriva discursului lui Llosa din Civilizația spectacolului s‑au ridicat nenumărate voci; unele au încercat să critice analiza din volum, alții au încercat să diminueze aparenta panică pe care textul o induce. Una din vocile critice, care cu ocazia acestei critici au prins și posibilitatea de a‑și expune discursul, este filosoful francez Gilles Lipovetsky. Desigur, nu ne surprinde: un marxist afiliat în tinerețe unui grup politic ce considera că omenirea are de ales între Socialism sau barbarie, participant la revoltele studențești din 1968, Lipovetsky a fost interesat preponderent de subiecte neomarxiste: globalizarea, feminismul, consumerismul, consecințele colonialismului.

Institutul Cervantes din Madrid, la lansarea volumului lui Llosa, a organizat un dialog în contradictoriu între Llosa și Lipovetsky. Vorbind în această dezbatere relativ peiorativ (așa l‑am perceput eu) despre cultura înaltă sau cultura nobilă, Lipovetsky nu găsește justificate semnalele de alarmă trase de Llosa. Nu pentru că acestea nu ar fi justificate, în sensul că, da, cultura (așa cum o știam) este în pragul catastrofei, ci pentru că dispariția acestei culturi nu i se pare lui Lipovetsky o catastrofă. Lipovetsky își afirmă credința intimă că prăbușirea culturii vechi nu este o problemă, pentru că cultura de masă a „eliberat” individul de „megadiscursuri” (evitând termenul metanarațiuni, ce nu‑i aparține), megadiscursuri al căror vehicol de propagare era tocmai cartea, logosul. Vechea cultură, crede Lipovetsky, era un „dictat” al unor „autorități” care, evident, se înțelege, oprimau individul. Modernitatea a ridicat cultura (pe fondul pierderii de teren a religiei) la un rang metafizic nejustificat, crede Lipovetsky, la o pretenție de sacralitate ce nu‑și mai are loc în postmodernitate. Arta, crede fostul marxist, trebuie să renunțe la pretenția de a schimba lumea, alegând să fie doar o parte a consumului general. Cetățenii nu mai urmează acum, cultural vorbind, dictate ale autorităților, pentru că cultura de masă le asigură „autonomia” și ei pot să caute hedonimsul cultural, scop ultim, pentru că au capacitate de alegere. Lumea nu vrea să mai urmeze marile autorități, crede Lipovetsky, incluzând în cadrul acestor autorități (am adăuga noi) vechea cultură. El argumentează, în continuare, că societățile dominate de civilizația spectacolului sunt societăți consensuale și democratice; cultura ușoară, spune vechiul marxist, a îndepărtat omul de pericolele din vechea cultură: identitățile naționale, ideologiile culturale totalitare, extremismele, identitățile tari, generatoare de ură etc. (Dacă societățile democratice, am spune noi, au nevoie de civilizația spectacolului pentru a fi democratice și consensuale înseamnă că, efectiv, au nevoi de prostie în mod oficial.) „Civilizația spectacolului a permis democrației să trăiască mai puțin tragic sau schizofrenic”, ne asigură Lipovetsky, sugerându‑ne că cei care se hlizesc la programele vulgare de televiziune sunt mai buni cetățeni decât cei care citesc Iliada sau James Joyce. Iată o importantă binefacere a dispariției culturii, ne spune Lipovetsky, care continuă (repet, asta se întâmpla în sala de conferințe a Institutului Cervantes din Madrid), asigurându‑ne că cele două războaie mondiale și Holocaustul sunt produse ale vechii culturi. Civilizația spectacolului trebuie privită, deci, dintr‑o perspectivă pozitivă. Am ajuns, în sfârșit, la adevărata cultură. (În acest moment al dezbaterii nu am avut nici un dubiu că Lipovetsky nu este un fost marxist, ci un Marxist.)

Dimpotrivă, răspunde Llosa, un om infuzat de vechea cultură are o capacitate mai bună de a înțelege viața, relațiile umane, politica și societatea, pentru simplul motiv că vechea cultură este caracterizată, în primul rând, de profunzime, adică exact ceea ce‑i lipsește culturii de masă, profund superficială. Apoi Llosa acuză demobilizarea intelectualității în fața valului de vulgaritate a culturii de masă, în fața dispariției oricărui ideal etic.

Apoi Lipovetsky aduce alte argumente din arsenalul neomarxismului, iar eu refuz să urmăresc dezbaterea. Un Llosa ca voce a bunului‑simț. Din păcate, realitatea este de partea lui Lipovetsky.

■ Romancier, eseist

Mirel Taloș

Total 1 Votes
0

Mirel Taloș

Mirel Taloș s-a născut în 1973. A absolvit Liceul de matematică-fizică din Zalău în 1992. Studii de filologie hispanică și română la Universitatea București (1992-1996), încheiate cu o teză de licență despre romanul politic al lui Mario Vargas Llosa. În 1999 a absolvit și Facultatea de Științe Politice a SNSPA, cu lucrarea „Partidele politice în România postcomunistă. O analiză a partitocrației”. Din 2007 până în 2016 a fost deputat, membru al Comisiei de cultură, arte și mijloace de informare în masă a Camerei Deputaților, raportor al comisiei pentru mass-media. A elaborat și susținut inițiative legislative în domeniul artelor și al mass-media. A publicat Partidele politice în tranziție (Editura Libripress, 2002) și Îndrumar în liberalismul politic (Editura Curtea Veche, 2004, cuvânt-înainte de Constantin Bălăceanu-Stolnici). A fost senior editor al publicației Cadran politic (2005-2008) și senior editor al publicației Perspective politice (2004-2007). A fost reprezentant al prim-ministrului în comisia bursei speciale Guvernul României (2005-2007). Este membru al Consiliului de conducere al Institutului de Studii Liberale, pentru care este și lector. Face parte din conducerea Uniunii Autorilor și Realizatorilor de Film (UARF), secțiunea „scenariu de film”.

A debutat în literatură cu trei proze scurte în revista Conta în 2012 (Uniformele blestemate, Vin tractoarele, Jido Szappan). A mai publicat proză scurtă în revistele România Literară, Contemporanul, Caiete Silvane, Convorbiri Literare şi Literatorul. A publicat romanele Colecționarul de nuduri (Editura RAO, 2018, prefață de Mircea Platon, Premiul pentru volum de debut al Uniunii Scriitorilor din România, Premiul pentru volum de debut al Revistei Convorbiri Literare, Premiul pentru volum de debut al Revistei Contemporanul) și Undeva în Transilvania (Editura RAO, 2019, prefață de Nicolae Breban). A publicat scenariile de film Casa de pe fundul lacului (în volumul colectiv Utopia, Editura Eubeea, 2018) şi Forţa inocenţei (în volumul colectiv de scenarii de film Cartea cu scenarii, Editura Universitară, 2019). Este titular de rubrică la Revista Contemporanul.

Articole similare

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Back to top button