Contemporanul » Editorial » Magnifica singurătate

Magnifica singurătate

Erau epuizaţi, poate, de absurditatea şi de rezistenţa sistemului politic barbar, sau, mai ştii, de secarea acelei candori esenţiale care face din noi, uneori, dacă nu poeţi, oricum, cu siguranţă, fiinţe vii…

Nietzsche nu l‑a atacat pe Goethe, l‑a şi apărat cu armele sale specifice şi extrem derutante: afirmând că spiritul lui Goethe s‑a deschis invadatorului, fenomenului Napoleon, dar a rămas refractar contemporanilor săi, care luptau pentru independenţă! (Precum Fichte şi majoritatea studenţimii germane!) Azi, am spune că e un spirit reacţionar, obtuz mişcărilor înnoitoare ale vremii şi consecvent cu sine şi cu spiritul său în ceasul când, în anul marii victorii a lui Bismarck contra Franţei şi a istoricei uniri a statelor germane, Nietzsche, după cum ştim, se ridică contra prusianismului şi a mişcării politice naţionale. Ciudăţenii extreme ni s‑ar părea azi, ca şi atâtea alte derapaje ale sale în categorisirea valorilor, a noţiunilor, conceptelor, inclusiv a celor de bază, cum sunt: voinţa, eul, adevărul, creştinismul şi, bineînţeles, Zeul! Vă închipuiţi, tinerelul care am fost eu, îndelungă vreme luptând, în spirit mai ales – uneori, chinuitor şi confuz până la o anume disperare a spiritului – să mă descarc definitiv de strivitoarele, incastratele reflexe şi adevăruri, predicate nu numai de la catedră, ci şi de toţi cuminţii şi maturii gravi pe care îi întâlneam. Şi care îi dădeau filosofului neamţ, e drept, puţină, foarte puţină atenţie şi… aproape deloc consideraţie! Şi aceasta, pe bună dreptate, căci el, tinerelul de care vorbesc, nu era încă apt să suscite atenţia reală, gravă, a cuiva format, stăpân – prestigios cum se spune – în lumea cultă a literelor. Iar când tinerelul a devenit, la rândul lui, autor şi a trezit atenţia a mii şi mii de lectori cu textele sale, aceştia, adulţii maturi şi informaţi, nu mai erau. Muriseră sau se blazaseră… Ştiu eu din ce motive? Politice? Erau epuizaţi poate de absurditatea şi de rezistenţa sistemului politic barbar sau, mai ştii, de secarea acelei candori esenţiale care face din noi, uneori, dacă nu poeţi, oricum, cu siguranţă, fiinţe vii, interesaţi de viul din noi, de creaţia reală în nu contează ce regim social, ca şi de misterele, eternele revelaţii ale artei şi ale omului?!…

Astfel că… am rămas a doua oară singur cu maestrul meu! Ce distanţă de la prima mea tinereţe, când încă nu posedam acele minime instrumente care mi‑ar fi permis să apreciez eu însumi, dincolo de şi fără acordul celor din jur, zăpăciţi ei înşişi de istorie şi vremuri, sau mediocri pur şi simplu, aşa cum mi s‑a întâmplat cu un alt caz la fel de important, de determinant, de autoritar aş zice, în ordinea spiritului meu, cel al rusului Dostoievski. Descoperit de mine, în singurătatea mea singulară, complexă, de atunci. O singurătate dezordonată şi binişor halucinată de texte de diverse naturi. Ani în şir m‑am înfruptat lacom din romanele sale, începând, se înţelege, cu tulburătorul, neverosimilul monolog al lui Marmeladov de la începuturile romanului Crimă şi pedeapsă, trăind pe viu, cum se vede, şi strângând, totodată, în braţe textele germane ale filosofului şi cele ale Rusului, atât de neasemănătoare la prima lectură, ivite din două zone culturale şi umane aflate la o uriaşă depărtare fizică şi ideatică!

Spuneam mai sus de singurătatea mea, care ar fi fost complexă. Da şi nu, pentru că îl aveam lângă mine, în forul meu interior cum se spune, în spiritul meu alunecos încă, dar capabil de uimire, capabil de a se îndoi de cele ce auzea de la alţii, mai bine, o, cu mult mai bine instalaţi (ca şi azi, de altfel) în existenţa socială, deci, iată, capabil de a fi singur! De fapt, acest tânăr îşi construia, orbecăind, împiedicându‑se, adeseori, şi trăind clătinări şi false disperări – o, dar ce uriaş noroc, nu era apt, se pare, de cea ce numim adânca clătinare, numită disperare, care nu rareori ia formele detracării! – îşi construia, aşadar, viitoarea lui singurătate, deoarece, ştim, ea, cea numita şi de mult celebra, mult cântata singurătate, e de cel puţin două sau trei feluri: cea impusă de vârstă sau de societate, cea împrumutată de orice tip de religie, urmată cu „sfinţenie”, ca şi ultima, magnifica singurătate – cea creată de propriul geniu.

Tot mai sus, articulam atributul autoritar, vorbind de autoritatea ciudată, rară, nu a unei persoane, a vreunei instituţii sau sistem social, ţinând de organizare, ci de autoritatea ciudată, ultimă, a unui anume text, semnat de o anume persoană, aflată le decenii sau mii de kilometri de locul naşterii tale, ca şi de locul tuturor deprinderilor şi credinţelor în care trăiesc contemporanii tăi. Cei fericiţi sau… care par astfel! Da, e drept, unii sunt fericiţi fără s‑o ştie sau s‑o declare; există, se pare, şi o pudoare sau o spaimă faţă de… noroc, ceea ce numim astfel. Pentru unii, pentru mulţi, fericirea, acordul cu propria viaţă şi existenţă reprezintă doar o formă a norocului. A hazardului, a zeiţei Fortuna, rar cântată de poeţi şi – şi mai rar – invocată de noi. Ei i s‑ar potrivi, pentru a glumi puţin, cel de‑al doilea comandament din Tablele lui Moise: „Nu lua numele Lui în deşert!”. Să te fereşti de numele cuiva, deoarece nu numai că l‑ai putea trezi, dar, cum se afirmă în general despre numirea în sine, s‑ar putea să‑i dai fiinţă, să‑l trezeşti din in‑existenţa sa, din somnul lui de piatră. E drept că puţini dintre contemporanii mei, puţini din cei pe care i‑am întâlnit în lungul meu pelerinaj vital au înţeles că şi Măria‑Sa Norocul are şi el cel puţin două feţe, precum Ianus: cea veselă, amabilă, dar şi cea tragică!

Dar… pentru a depăşi, în fine, aceste generalităţi despre maestrul meu gânditor, cu adevărat adânc rebel nu numai pe terenurile filosofiei şi ale conceptelor de bază, pe care se sprijină omenirea înţeleaptă de secole, şi pentru a fi cu adevărat sincer, radical eu însumi şi cumva de înţeles în patima mea iconodulă, o să încerc să deosebesc doar o singură calitate a omului istoric despre care vorbesc şi care, în esenţă, mi‑a schimbat în adâncime viaţa mea interioară. Voi fi oare capabil să… extrag doar o singură dimensiune dintr‑o operă şi o biografie, dintr‑o carieră atât de singulară, extraordinară?… Recunosc, mi‑a fost greu multă vreme să restrâng la o singură dimensiune acest spirit cu adevărat îmbibat, în ochii mei, de un fel de zeitate, să‑i spunem, prometeică: apt, deci, de a dărui unei umanităţi orbecăinde focul. Să‑i zicem curajul de a privi şi de a accepta totul dintr‑o altă apropiere sau depărtare (cea a veacurilor şi a spiritelor!) şi cu totul alţi ochi, şi cu alte reflexe în judecată şi în amintire. Da, în amintire, adversar decis al trecutului, al ideilor continentului şi al deprinderilor esenţiale ale celor care au avut puterea de a privi, de a mărturisi într‑un fel sau altul, e drept, pe suporţi de bronz, papirus, pergament sau hârtie. Ah, da, cu o singură excepţie, se ştie, cea a Fiului dulgherului, cel care ne‑a poruncit Legea Iubirii Aproapelui! A Umanului?!… Cel care s‑a aplecat, se pare, o singură dată şi a scris cu degetul câteva cuvinte pe nisip. Ce nisip, de o trăinicie şi durată din cale afară de uimitoare!

O singură calitate? Nu, în acest caz, nu sunt nici stilul, nici fantastica sa inteligenţă – o fugă continuă şi radicală de toate clişeele, unele atât de atractive, instrumente teribil de eficiente, folosite de atâţia inşi dominanţi ai gândirii! –, nici anvergura sa spirituală, capabilă să cuprindă zone atât de disparate, dovedite, adesea, ireconciliabile, nici pribegia sa cu adevărat apostolică, până la moartea spiritului său, nomadismul său fizic într‑o Europă, ca şi azi, încleştată în normele universitare, post‑scolastice sau nu, autoritare în multe sensuri, aşa‑zisul „spirit‑ştiinţific”! Această peregrinare a fost, printre altele, plata pe care el – ca orice zeitate umană – a trebuit şi a fost dispus să o plătească, deoarece, cred eu, marile spirite, cele cu adevărat înnoitoare şi profund necesare, sunt înzestrate nu numai cu „focul adevărului”, ci şi cu forţa de a plăti pentru curajul lor realmente suprauman. Curajul unui Moise, ca să ne referim la o figură mitică, cel care a avut puterea de a se rupe dintr‑un loc ce‑i părea sortit şi să fugă, atrăgând după el, în deceni aspre, dure, o comunitate de oameni care, nu raeori, l‑au părăsit!

Această pribegie e, de fapt, un aspru război, o cruciadă dusă de unul singur contra spiritului universităţilor vremii sale şi cu propriul său popor aflat într‑un moment fast, al Unirii mari, naţionale. E un drum ciudat, ocolind marile oraşe şi zgomotoasele personalităţi culturale, un drum din care el a făcut, până la urmă, de fapt, o ascensiune alpină, urcând prin ţinutul Engadin, trecând prin strâmtoarea înaltă, ameţitoare a marelui Gothard până la zona de lângă un lac alpin, numită Sils Maria, unde, se ştie, plimbându‑se zilnic şi notând în carnetele sale, s‑a izbit, apoape – a, nu, mint, s‑a izbit cu adevărat! – de o stâncă unde a avut acea… inspiraţie care, pare‑se, l‑a fulgerat: ideea obsesivă a întregului ax al gândirii sale: Veşnica întoarcere a aceluiaşi!

Da, până la urmă, încă o dată, ca o dovadă a ceea ce eu, în adâncurile fiinţei mele, numesc sinceritate, voi alege, totuşi, o singură calitate din cele enumerate – ceea ce am numit curajul său ideatic, uriaşa, unica şi formidabila (aproape, da, sinucigaşa!) sa radicalitate care s‑a manifestat nu numai în judecăţile şi concluziile sale, ci şi în atitudinea sa umană şi retoric‑ştiinţifică, fiind apt, dispus să se confrunte enorm, temerar, cu un uriaş tezaur nu numai de… clişee auguste ale gândirii continentului şi istoriei, ci şi la acele reflexe esenţiale ale minţii ce au pardosit naşterea şi stabilizarea noastră europeană!

■ Fragment din vol. Viaţa mea (II)

■ Scriitor, romancier, eseist, dramaturg, membru al Academiei Române

Nicolae Breban

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Nicolae Breban

Nicolae Breban, romancier, eseist, poet, dramaturg, publicist (n. 1 februarie 1934, Baia Mare), unul dintre cei mai importanţi romancieri români. Familia Breban se refugiază la Lugoj, unde tatăl scriitorului va funcţiona în cadrul Episcopiei Unite (1940-1941). Nicolae Breban îşi începe, [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest