Din ultimul număr:
Contemporanul » Editorial » După treizeci de ani

După treizeci de ani

Nu bănuiam, când mă pregăteam să aştern pe hârtie textul acesta aniversar, pentru mine şi pentru revista pe care am preluat‑o, atunci, în aprilie 1990, Contemporanul – căruia i‑am adăugat un al doilea titlu, Ideea europeană – că peste noi şi peste întreg continentul se va abate o furtună, o molimă de proporţii planetare, care ne pune în umbră şi într‑o altă, brutală, lumină treburile şi preocupările noastre, oricât de semnificative, de grave, de definitive, de ultime, de absolute. Deşi… izbit, binişor clătinat – ca atâtea milioane de concetăţeni – de o realitate ce ni s‑a părut fantomatică şi care s‑a ivit, cu o forţă şi brutalitate, ce părea să vină dintr‑o altă vreme sau istorie, nu din cerul prezentului nostru, aparent senin şi paşnic, cu greu, învingând nu puţine impulsuri de fugă şi cedare, iată, voi încerca să caligrafiez, totuşi, aici, câteva gânduri, nume şi confesiuni în raport, cum se spune, cu o dată ce ar fi trebuit să fie una, spuneam, a sărbătoririi.

Revistei acesteia, cu un trecut secular şi naţional, ivită din nordul unei Moldove – în care, prin Maiorescu, prin Junimea sa şi a unor confraţi de marcă, Negruzzi, Carp, Alecsandri, Pogor, a avut norocul de a pune bazele, edificiul unei reale clasicităţii literare şi culturale, odată cu acel trio de creatori, apărut, şi el, ca dintr‑un noroc adesea visat, cu o speranţă greu încărcată de teamă şi nesiguranţă, de cei ce scriau într‑un idiom latin, semnând cu acele nume ce ne vor deveni acte simbolice: Eminescu, Caragiale, Creangă! – revistei acesteia, aşadar, Contemporanul, ieşită din pana viguroasă, partizană, a unor spirite inflamate binefăcător de tentaţia unei reale afirmări a geniului naţional, dar opunându‑se cumva „conservatorismului” celor citaţi mai sus printr‑o notă vie şi calmă, zisă de stânga, eu, atunci, în acel aprilie ’90, i‑am adăugat, spuneam, titlul unei mari şi importante reviste apărute în anii treizeci, în sud însă, creată şi diriguită de unul dintre emblematicii – şi atât de necesarii, atunci şi acum! – gânditori, în acelaşi idiom şi lexic latin, Rădulescu‑Motru – spirit nobil, de factură occidentală, post‑kantiană. Această adăugire, această modificare a capului vechii reviste se voia, o voiam şi ca o indicare clară a unei direcţii – numai în literatură sau în cultură! – şi în modul nostru de a gândi, de a valorifica prezentul – care, atunci, ni se părea salvator! –, comportamentul ideatic şi, poate, moral, pledând pentru revenirea la normele şi idealurile celor care ne‑au premers în istoria recentă, de la Heliade la Iorga, de la Eminescu şi Pârvan la acei Regi şi oameni de stat, la acei visători ardeleni, precum Şincai sau Blaga, care ne‑au unit! Şi ne‑au încredinţat că, în ciuda risipirii şi înstrăinării unii de alţii, suntem din acelaşi Neam, şi că le suntem datori celor ce au crezut, au luptat şi au învins cu această credinţă în Unitate şi în Naţiune. Cea Română.

Da, aceasta a fost direcţia pe care am vrut s‑o afirm atunci, în zorii unei libertăţi care, precum altădată, în istoria noastră, a izbucnit fulgerător dintr‑un cer, atunci, mai mult decât tulbure – de plumb, de vaier, de o disperare ce ameninţa să se aşeze peste noi nu numai ca o altă istorie, ci şi ca o altă fire. Destin! Şi azi cred că pot afirma că i‑am rămas fidel acestei direcţii, deşi, în primii ani – editorialele mele din acel timp o mărturisesc! – nu toată lumea m‑a crezut. Poate prestigiul meu nu fusese convingător sau idealul pe care‑l preconizam, ca să mă exprim ca cei vechi, nu părea urgent, sau, cum li s‑a părut, apoi, nu puţinor tineri sau foşti tineri, toate acestea păreau definitiv confiscate de fosta dictatură. Şi atunci au fost atacate, binişor maculate şi lovite – „privatizate” cum s‑a spus – şi întreg contenciosul industrial şi imobiliar, remarcabil şi, în bună măsură, funcţional pentru acel timp, ridicat nu de dictator şi de familia sa, ci de zeci, sute de mii de părinţi şi bunici ai noştri, care au trebuit şi au reuşit – şi în vremuri de năpastă! –, părăsiţi de vechi şi buni aliaţi, să construiască. Nu numai o industrie şi o civilizaţie posibilă, europeană în multe privinţe, ci şi o existenţă, precum şi coroana unei familii unite, mândre şi calme în norocul ei, cel real!

În primii ani am avut nu puţini colaboratori, unii însă, apoi, s‑au risipit, s‑au rupt nu numai de noi, ci şi de literatură; nu toţi însă: marele grafician, pictor şi sculptor, prieten al lui Nichita şi al meu, fidelul Mircia Dumitrescu; excelentul poet Traian T. Coşovei, pe care generaţia sa şi critica îl uită; Victor Scoradeţ, Florin Sicoie, Cătălin Ţârlea, G. Grigurcu, D. Ţepeneag, C. Căliman, G.G. Constandache, Ioan Buduca, Ion Groşan, A. Frăţilă, Adrian Mihalache, Ovidiu Pecican, Olga Andronache. În 1993 tânăra Aura Christi, venită din Basarabia, cu un volum liric în mână, s‑a alăturat redacţiei. Vreo opt ani a suportat rigorile unor redactori‑şefi nesiguri, se pare, de vocaţia lor; în acest timp, ea, însă, a asimilat date şi opere ale unor vârfuri din literatura română, germană, rusă şi franceză, şi a publicat, în şir, volume lirice, afirmându‑se în contra‑sens cu libertăţile anarhice ce începuseră să domine poezia „tinerilor”, ca şi cea europeană, afirmând un stil clasic, aproape parnasian, de o claritate şi elevaţie unică, cu o vitalitate a expresiei şi a ideii unice. Apoi, cu o forţă de creaţie remarcabilă, a publicat un ciclu de romane în stilul bildungsroman şi o eseistică sui‑generis, interdisciplinară, unde atacă teme dintre cele mai originale, de nivel universal, vehiculând nume precum Mîşkin sau Raskolnikov, însoţite de opere ale unor Nietzsche, Dostoievski, Novalis, Proust, Rilke, Hölderlin, Brodsky. În 2001 Aurei Christi i s‑a încrediţat şefia revistei, din care ea a făcut nu numai o tribună a artelor şi literelor de înalt nivel, ci şi una a luptei dincolo de toate influenţele discreţionare, modelele şi interesele unor grupuri nu totdeauna strict culturale, o tribună a luptei pentru apărarea realelor valori europene şi naţionale. Îi mulţumesc, aici, pe această pagină!

Au colaborat, în timp, cu fidelitate şi înalt profesionalism, criticii, profesorii şi comentatorii Marian Victor Buciu, Theodor Codreanu, Ştefan Borbély, Bogdan Creţu, Horia Pătraşcu, Andrei Marga, Magda Ursache, Constantina Raveca Buleu, Maria‑Ana Tupan, Constantin Lupeanu, Mircea Platon, Luiza Barcan, Vasile Muscă şi alţii. Cu ajutorul cald şi perpetuu al directorului Editurii Ideea europeană, Andrei Potlog.

O, bineînţeles, cu verva mea scripturistică, aş putea să adaug aici, uşor obosit şi puţin zăpăcit, o, recunosc, în fapt, profund nedumerit de stările de azi din cultură şi artă – şi nu numai! –, nu puţine date, nume, istorii şi performanţe de un fel sau altul, care s‑au întâmplat, s‑au irosit şi, apoi, cum se întâmplă în viaţă, s‑au reîntors la începuturi, cu acea uimire a unui copil, care nu înţelege una din legile fundamentale ale existenţei sociale: repetiţia aceluiaşi, cum ne arată şi marele „nihilist” german, Nietzsche. O repetiţie fără oboseală şi fără odihnă, din care se va naşte nu numai ceea ce Grecii au numit ontosul, viul, dar, se pare, şi înţelepciunea. Gândul ultim ce se încarcă nu numai de ceea ce numim adevăr, dar şi de o anume claritate, numită şi simplitate – rudă cu o anume candoare. Cea atribuită femeilor, unor femei! Şi… tuturor copiilor!

Cu mulţumiri calde tuturor celor ce ne‑au urmărit în acest lung şi, adesea, febril pelerinaj al celor trei decenii, care au rezonat, adeseori, cu cele ale naţiunii, ale Neamului, din care facem parte, celor care nu ne‑au fost cu totul potrivnici, asigurându‑i că, în ceea ce ne priveşte, rămânem aceiaşi. Împreună cu cei care au dăltuit istoria şi valorile noastre, prinţii artei, filosofiei şi literelor române, părinţii noştri spirituali – icoane ale adevărului. Acel adevăr al nostru şi al celor ce se apropie de noi fără ură şi părtinire, adevărul cuvântului scris în limba celor ce ne‑au stat înainte.

Al vostru, Nicolae BREBAN
Aprilie 2020

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Nicolae Breban

Nicolae Breban, romancier, eseist, poet, dramaturg, publicist (n. 1 februarie 1934, Baia Mare), unul dintre cei mai importanţi romancieri români. Familia Breban se refugiază la Lugoj, unde tatăl scriitorului va funcţiona în cadrul Episcopiei Unite (1940-1941). Nicolae Breban îşi începe, [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest