Contemporanul » Editorial » Învăţătoarea mea, Mia Pop: dacii şi romanii

Învăţătoarea mea, Mia Pop: dacii şi romanii

Am trăit atunci, pentru prima oară – poate, în acurateţea, în totalitatea ei, poate şi pentru ultima oară! – mândria de a fi Român, mândria, emoţia adâncă comparabilă cu puţinele de acest fel…

Acum, la sfârşitul – sau aproape la sfârşitul! – unui lung, amplu periplu existenţial, mi se dă dreptul de a vorbi nu numai despre propriul trecut, dar şi despre ceea ce se numeşte, în general, trecut. De parcă acesta ar fi existat. E ca şi cum aşteptarea rotundă a celor din jurul meu aşteaptă cu o încordare falsă sau, mai exact, uneori, reală. Ori mă invită, cum se spune, să‑mi spune părerea. Sau să spun…, o, dacă nu adevărul, măcar adevărul meu din clipa, din ceasul acesta. Adevărul meu, adică o confesiune… Şi pentru ce anume? Cu ce scop ? Trăim într‑o lume şi constatăm o existenţă a scopurilor, a ţintelor sau, cum se spunea altădată, a idealurilor. Sunt invitat să mai mint o dată, de data aceasta drapat în ceea ce se cheamă sinceritate – o monedă reală, care circulă, uneori, la fel de liber şi de impetuos ca şi cele false, adeseori, grăbit, grosolan fabricate. Aş avea, se pare, prestigiul unui timp lung, încărcat de tot felul de evenimente din care eu pot alege, după voia, temperamentul sau aroganţa mea firească, cele care‑mi convin în ceasul mărturisirii, sau cele pe care le pot suporta, eu şi cei ce mă ascultă. Sau cele pe care eu le cred importante, semnificative, cele care ar da un fel de sens invocatei şi acceptatei mele existenţe, cele care i‑ar putea ajuta şi pe alţii, adică ar împlini un scop înalt, didactic şi astfel, sinceritatea mea, trucată pe sfert sau pe trei sferturi, s‑ar dovedi un pedagog – rang şi ţinută pe care le‑am admirat din tinereţe. Ţinută, profesie pe care am exersat‑o cu brio printr‑un fel de… intermediar de hârtie, numit roman.

De altfel, la începuturile sale, aproape în orice cultură europeană, scrisul, romanul a fost văzut ca un fel de „povăţuitor”, un fel de dascăl ce educă poporul, dezvăluindu‑i sensul şi importanţa unor concepte sau atribute. Şi ca să nu mă pierd printre cuvinte, voi reaminti încă o dată, din trecutul meu îndepărtat, ceasul acela când tânăra şi uşor fanatica mea învăţătoare s‑a aşezat dezinvoltă pe una din băncile joase, maron, cu un manual elementar de istorie în mână, vorbindu‑ne, simplu, clar şi direct, despre originile neamului nostru, despre daci şi romani. (Peste puţini ani, Mia Pop avea să facă o pasiune profundă, totală, faţă de religie, cea greco‑catolică, persecutată de comunişti, şi faţă de silueta subţire, nu foarte impozantă a unui cleric, doctor de Strasbourg, ce urma să fie victima lor, a puterii bolşevice, supravieţuind unei întemniţări de vreo şaisprezece ani în beciurile lor, canonicul şi apoi episcopul Ioan Ploscariu.)

Ei bine, am trăit atunci, pentru prima oară – poate, în acurateţea, în totalitatea ei, poate şi pentru ultima oară! – mândria de a fi Român, mândria, emoţia adâncă comparabilă cu puţinele de acest fel, ce urmau să mă aştepte în existenţă, fiorul, aproape uşoara, fina beţie a unei aristocraţii de un fel ciudat, aproape inexprimabil – dar real, adânc, strident de real, în acele clipe. Ceva ce m‑ar fi putut împinge cu adevărat, mai ales cu firea mea, spre fanatism, dacă acest ceas şi această stare le‑aş fi trăit mai târziu, când eram pregătit, apt de a fi bărbat. Da, în ceasul acela, în mica sală de curs a unei Şcoli primare, de aplicaţie, m‑am aflat în faţa unui real pedagog. Când, mai târziu, am încercat să‑i înţeleg, să‑i aprofundez pe un Plutarchos, Maunteigne şi Dostoievschi, am tresărit uneori, cu aceeaşi vigoare, cu aceeaşi uimire, în faţa unui adevăr spus de un altul, despre care nu ştiusem nimic şi de care, iată, surprinzător, avusesem o teribilă nevoie. O nevoie apărută, brusc, care nu se lega de nimic altceva din existenţa mea diurnă, convenabilă; o nevoie care aproape mă catapulta într‑o altă ordine de… necesităţi?! O nevoie ce mă impresiona şi aduna din străfundurile mele un tip de energie, de înflăcărare, care nu semăna ca nimic. Sau, mai bine zis, se deosebea dur, aproape brutal de tot ceea ce crezusem până atunci că ar fi în ordinea firescului, a normalului, a vieţii. Iată ce înseamnă a fi un pedagog, un real pedagog, cel care te scoate din existenţă sau o dă, blând, la o parte, de parcă ar sta deodată pe o scenă nevăzută şi ar face abstracţie de o anume cortină în spatele căreia sclipesc cu totul alte chipuri, sunete. O cortină pe care sunt zugrăvite măşti, în diferite ipostaze! Şi – asta am descoperit mult mai târziu, când eram apt de a îndrăzni şi a suporta un adevăr, cum spune poetul de la Sils Maria – masca, ceea ce unii dintre noi înţelegem prin acest cuvânt, da, masca a devenit reala mea ţintă. Singurul adevăr de care mă simţeam capabil de a‑l servi până la capăt! Masca – o formă esenţială a firii mele care a luat înfăţişarea Literei. Printr‑o întâmplare genetică ar fi putut lua şi alte chipuri! Masca în care m‑am înmormântat, ca un fel de monarh extrem‑asiatic, un faraon zvelt, înconjurat de vase preţioase şi de animale înaripate. Cineva care nu va trece niciodată dincolo, deoarece este şi a fost atât de îndrăgostit, de imbecil, de pierdut, de încântat, ca un cretin ce distinge voci şi unele armonii sparte ce‑i plutesc în jurul acelui auz pe care, se pare, i l‑a împrumutat Cineva, din această aşa‑zisa existenţă, care e, oho, cu mult mai puţin şi, totuşi, cu mult, cu infinit mai mult decât ceea ce pare, ceea ce este! Goethe – acest individ extrem de reuşit, care nouă, unora  dintre noi, ne‑a devenit un fel de model, un soi de real pedagog, pe el, consilierul aulic şi convivul lui Napoleon, ce‑şi beau împreună cafeaua, în timp ce franţuzul, corsicanul, îi cotropea neamţului pământul, ţinuturile – a numit această ciudată altă existenţă das ewig Weibliche, eternul feminin, deşi, mie mi‑este clar – cum i‑a fost clar şi unuia din maeştrii mei în proză, în roman, cel mai mare ucenic al Consilierului Aulic, Thomas Mann – în mintea şi capacitatea enormă de a înţelege, de a fabrica, a lui Goethe, această expresie, eternul feminin, însemna, cu siguranţă, cu totul altceva decât ne sună nouă astăzi! Şi poseda cu totul şi cu totul alte orizonturi, valenţe şi sunete, poate chiar şi viziuni, pentru care bietele noastre tălpi şi sandale nu sunt făcute!

Nu îndrăznesc să mă apropii de propriul meu trecut. Mă sperie excesul meu de radicalitate, mă sperie tentaţia mea spre un fel de tiranie: cea de a‑mi absolutiza existenţa. Nu numai de a‑mi edifica mie însumi un piedestal, dar şi de a da, ferm, o tuşă absolută figurilor şi evenimentelor pe care le‑am trăit de parcă nu mi‑ar aparţine doar mie şi ele se cuvine să fie vărsate în rezervorul amplu, august, al memoriei umanităţii. Simt, o, nu numai că simt, dar sunt şi convins că mă roade un şoarece viguros al… nu, nu al mitomaniei (de astă dată!), ci al instalării propriului meu eveniment existenţial, numit viaţă, pe un piedestal de bronz, exegi monumentum aere paereni, cum o făcea parcă vioiul poet Horaţiu. Nu am încotro şi mă întorc la acel eu, eu însumi, cel tremurător, care, nu rareori, e nesigur de adevărurile, puţine, pe care le conţine şi e apt uneori, o…, nu‑nu, nu de a se sinucide. E prea tânăr sau prea bătrân, pentru a‑şi căuta şi a‑şi implanta un gladius roman sau, dacă vreţi, nu are la îndemână un serv, un sclav fidel care să‑l ajute în această faptă eroică. Da‑da, eroică. Cu un semn pe care, secolele, unul după altul, l‑au clătinat în toate sensurile. Apt de a se suporta. Doar în unele ceasuri asta, îmi reuşeşte, se pare, într‑o ciudată relaţie cu vremea de afară, cu anotimpurile, cu cerul şi norii, cu umezeala şi frigul ce‑mi adulmecă zidurile şi propria‑mi imunitate. Cea pe care o posed încă, un fel de cont bancar străveziu, din care mă aprovizionez oarecum orbeşte, mai sigur pe instinctele mele de‑a doua mână decât pe raţiunea mea obosită de atâtea calcule.

Sigur, mi se va reproşa de către oricine că am mai făcut‑o odată, această instalare oarecum vehementă şi nu rareori cam prea gălăgioasă în existenţă, în cea socială, cel puţin, prin ceea ce numim cam iute creaţie epică: roman. Da, e drept, dar atunci, în „acele secole” şi decenii de litere, am făcut‑o apelând mereu, ca într‑un secol al XVII‑lea francez, la o anume convenţie aristocratică, în esenţă, a unui cinism bien temperé, luptând, apărându‑mă sau afrontând destinul doar cu măştile sau, dacă vreţi, cu o anume logică, cea presupusă a fi a viului! Dar vai, această logică, convenţie sau acord tacit, inerţie sau fals genetică, tară sau orgoliu, nu era decât tot o mască, una falsă. Dacă acum, în ceasul acesta, aş apărea cu o mască, ea ar fi una extrem de corozivă, ca o altă piele ce mi‑a ros şi supt de mult figura, dacă nu şi ceea ce numim caracter! Un fel de adevăr al fiinţei de care, însă, nici eu şi nici altcineva nu are nevoie.

Un… trup fără mască, s‑ar putea spune sau, invers, şi la fel de adevărat: o mască a unui alt trup. Nu, nu e prea devreme şi, sper, nici prea târziu să nu afirm că… trecutul meu, ceea ce se înţelege prin aceasta, copilăria sau, mai ales, prima tinereţe, pubertatea cum o numesc şi subliniez nu de puţine ori, nu opunându‑i, ci prefaţând cu ea, ceea ce e numit – cu o generaliate şi cu un stil vag care mă indispune adesea! – celebra, dominanta adolescenţă! Eu sunt, în esenţă, spre deosebire de nu puţini autori celebri, un inamic – aş spune un duşman psomorât al ideii de adolescenţă! –, iar faţă de ceea ce s‑ar putea… cataloga, înregistra sau expedia iute prin expresia propria mea adolescenţă, cea pe care, nu puţini, dar şi eu însumi am acceptat‑o ca fiind a mea, un negator pur şi simplu: nu, oricât ar părea de paradoxal sau de absurd, eu nu mi‑am trăit sau nu am trăit nici un fel de adolescenţă! Sau, dacă vreţi, ceea ce s‑ar putea aglomera sau însuma sub cifrele şi evenimentele posibile, vagi, înşelătoare adolescenţe, acum, de la înălţimea experienţei şi a rutinei mele literare şi psihologice, dacă îmi permiteţi, eu voi declara cu toată fermitatea că nu, într‑adevăr, mie nu mi s‑a acordat acel talent, vocaţie sau geniu al sus‑numitei adolescenţe, despre care m‑au informat nu puţine destăinuiri ale unor scriitori celebri.

■ Fragment din vol. Viaţa mea (II)

Nicolae Breban

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Nicolae Breban

Nicolae Breban, romancier, eseist, poet, dramaturg, publicist (n. 1 februarie 1934, Baia Mare), unul dintre cei mai importanţi romancieri români. Familia Breban se refugiază la Lugoj, unde tatăl scriitorului va funcţiona în cadrul Episcopiei Unite (1940-1941). Nicolae Breban îşi începe, [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest