O incursiune critică în creația de început a pictoriței Lucreția Maiorescu nu poate fi realizată fără un minim recurs la biografia artistei. Suntem în fața unui caz spectaculos de conversie, la vârsta deplinei maturități, a unei doamne care, după ce s‑a format, inițial, ca inginer automatist, s‑a reîntors la ceea ce, probabil, fusese vocația sa neîmplinită: pictura. Astfel, Lucreția Maiorescu, născută la Ploiești în 1960, a urmat cursurile Universității Naționale de Artă, secția pictură (licență și masterat), între anii 2021‑2023, la clasa profesorului Cezar Atotiresei. După care, ancorată într‑o viață profesională cu totul diferită față de cea anterioară, cu alte provocări, s‑a așternut serios pe lucru, parcă pentru a recupera acel timp dedicat profesiunii inițiale, și, în decursul a doi ani (2022‑2024), a avut numeroase și merituoase participări la expozițiile de grup importante din București și din alte centrele culturale ale țării (Arad, Satu Mare, Piatra Neamț, Tulcea, Timișoara, Iași etc.).
Era, așadar, momentul deschiderii expoziției personale de debut, eveniment programat pentru sfârșitul lunii aprilie 2024, la Galeria Căminul Artei (etaj). Lucreția Maiorescu și‑a pregătit cu grijă această primă apariție publică, subsumându‑și lucrările unui concept bine articulat, al cărui cuvânt-cheie este „ritmul”. De altfel, expoziția poartă titlul „Secvențe de ritm”, poate cel mai potrivit, având în vedere că pictorița se lasă călăuzită în creația sa de o mișcare interioară ordonatoare, menită să aducă la lumină, pe suprafețele pictate ale pânzelor, o viziune foarte personală asupra unora dintre cele mai structurate forme din universul vizibil.
Structurile non‑figurative ale Lucreției Maiorescu, ordonate prin intermediul formelor geometrice primare, s‑au născut urmând ritmul interior al unei artiste de formație inițial tehnică, fiindcă ritmul este cel care ordonează și conferă sens oricărui demers artistic.
Seria de lucrări de mari dimensiuni, realizate în tehnica uleiului pe pânză, reunită sub titlul „Secvențe de ritm” continuă, de fapt, o alta, nu cu mult mai veche, intitulată „Structuri mecanomorfe”, subiectul disertației susținute de Lucreția Maiorescu în 2023, la finalul studiilor de masterat.
Formele „mecanice” plăsmuite de pictoriță au ca punct de plecare, după cum chiar ea mărturisește, „universul arhaic al arealului autohton, un univers ce păstrează memoria artefactelor cunoscute într‑o perioadă nedefinită de timp, multe dintre ele reîntâlnite și redescoperite astăzi în gospodării țărănești și muzee ale satului românesc”. Așadar, artista ne propune o neașteptată punte de comunicare între obiectele de tehnică tradițională, astăzi piese de patrimoniu, expuse în numeroasele muzee ale satului din România, și structurile inginerești atât de familiare ei. Puntea de comunicare între două zone cu elemente comune din punctul de vedere al gândirii ce a stat la baza creației lor (obiectul ingineresc și artefactul tradițional, cu o utilitate practică, înveșmântată într‑o formă cu valențe estetice) o face chiar limbajul plastic, prin tehnica picturii.
O abordare relativ similară a obiectelor utilitar‑decorative din vechiul univers rural a avut‑o o parte însemnată a sculptorilor din anii ‘70‑‘80 ai secolului abia încheiat, îndeosebi a celor care foloseau lemnul ca material de lucru. Ei recurgeau la o accentuată esențializare a motivelor inspiratoare, urmând direcția brâncușiană a căutării esenței în orice formă arhaică. De aici, s‑a născut o întreagă direcție în arta românească, mai întâi în sculptură și apoi și în pictură, un nou tip de artă cvasi‑figurativă sau chiar abstractă, ce făcea recurs la simplitatea și frumusețea asociată acesteia, din artefactele tradiționale. Fără îndoială, arta românească modernă și cea contemporană, în care se continuă această direcție, conferă noi sensuri și noi valențe, vechilor forme și motive.
Demersul artistic al Lucreției Maiorescu, foarte clar și aplicat, are în spate, evident, o documentare riguroasă. Proiectul său expozițional este bine articulat din punct de vedere conceptual, el urmărind să confere materialitate picturală unei viziuni asupra relației dintre obiectele tradiționale și formele mecanice, specifice domeniului ingineresc.
Lucreția Maiorescu realizează o pictură cerebrală, construind forme, structuri, volume, cu o rigoare de geometru. Pânzele sale înfățișează privirii un univers auster, redus la volume simple, înveșmântate în culori îndeosebi reci, un fel de arhitecturi vizuale suprapuse, ritmate, cadențate, interschimbabile, unde spiritul se poate elibera de agresiunea lumii reale, caracterizate de agitație, pierdere a reperelor și inflație de inutilități.
Pictorița se arată preocupată nu doar de obiectele de tehnică tradițională prezente în universul nostru rural, ci și de mitologie și alchimie, domenii deopotrivă tradiționale, de unde preia și reinterpretează motive precum „Pasărea Kalandrion” sau Pasărea destinului, ori noțiunile de „nigredo” (întuneric‑descompunere, în alchimie), „albedo” (termen din optică, ce indică fracțiunea din energia luminoasă incidentă radiată în mod difuz de un corp), „rubedo” (roșeața sau a patra și ultima etapă majoră din opera magistrală a alchimiștilor, respectiv sfârșitul marii lucrări). Prin recursul la alchimie și mitologie, pictura Lucreției Maiorescu are puncte de convergență cu spiritualitatea, în sens larg, dovedind interes pentru lumile tainice, pentru partea invizibilă a universului.
În studiul asupra formelor de sorginte ingineresc‑tradițională pe care îl întreprinde Lucreția Maiorescu, ea realizează două tipuri de structuri: cele rectangulare, în seria „Structuri mecanomorfe”, unde supune cercetării secțiunea de aur, și cele care recurg la jocuri de arabescuri la sfere întretăiate în spațiu, în lucrări precum: „Dragonul”, „Aparatele de zbor”, „Monocromie în ritm de jazz”.
Din punct de vedere cromatic, seria ce include „Artefactele”, „Vortexturile”, „Rezidirile”, „Pasărea Kalandrion”, „Ochiul magic” este mai puternică și mai percutantă, datorită utilizării tonurilor calde de roșu și oranj.
Expoziția de debut a Lucreției Maiorescu stă, deopotrivă, sub semnul bucuriei descoperirii adevăratei vocații, dar și sub cel al responsabilității față de gestul creator și față de mesajul transmis publicului.
■ Scriitor, istoric al artelor, publicist
Luiza Barcan
