„Am ajuns să fim considerați un fel de locomotivă a culturii vâlcene”
Cu o voinţă ieşită din comun, tenacitate şi grijă pentru breasla căreia îi aparţine, Gheorghe Dican, vicepreşedinte al Uniunii Artiştilor Plastrici din România şi preşedinte al Filialei Râmnicu Vâlcea a UAP, a zidit un edificiu reprezentativ pentru comunitatea oraşului Râmnicu Vâlcea şi pentru cultura contemporană în ansamblu: Filiala Râmnicu Vâlcea a Uniunii Artiştilor Plastici din România. Această grupare de artişti se remarcă deja de cel puţin un deceniu printr‑o bogată activitate, desfăşurată în cele trei galerii municipale, prin participări la numeroase manifestări de profil, naţionale şi internaţionale, prin proiecte culturale multidisciplinare. Cum se poate face performanţă culturală în România contemporană ne spune artistul plastic Gheorghe Dican în interviul pe care mi l‑a acordat recent şi pe care îl voi publica în numărul curent şi în cel viitor.
Luiza Barcan: Gheorghe Dican, mai întâi vreau să te întreb când s‑a înfiinţat filiala Râmnicu Vâlcea a Uniunii Artiştilor Plastici din România, al cărei fondator eşti, de fapt, şi cum s‑a consolidat ea, de‑a lungul timpului, ajungând până astăzi, când foarte mulţi artişti şi oameni de cultură din alte zone ale ţării spun că şi‑ar dori ca şi la ei să existe ceva asemănător?
Gheorghe Dican: O primă structură de organizare a Uniunii Artiştilor Plastici la Râmnicu Vâlcea datează din 1983. Atunci, printr‑o decizie a conducerii U.A.P. din România, s‑a înfiinţat aici Cenaclul Râmnicu Vâlcea, care ţinea de Oficiul Teritorial Sibiu, la care erau arondate mai multe filiale, precum cea din Sibiu sau Cenaclul din Alba Iulia. În 1983 Cenaclul din Râmnicu Vâlcea nu avea decât un singur membru al Uniunii, un coleg de‑al nostru, sculptorul Sergiu Sălişte. Imediat după 1989 în Cenaclu au început să intre şi alţi colegi, eu sunt membru al Uniunii din 1991 şi din 1992 am preluat această formă de organizare, iar din 2001 funcţionează la Râmnicu Vâlcea o filială cu personalitate juridică, în conformitate cu Legea 26/2000 care reglementează regimul de funcţionare a asociaţiilor şi fundaţiilor, o filială în cadrul Uniunii Artiştilor Plastici din România şi care acum are în jur de 50 de artişti. Anul viitor vom sărbători, şi sper s‑o facem într‑un cadru foarte serios, 30 de ani de la înfiinţarea filialei artiştilor plastici la Râmnicu Vâlcea.
Filiale ale Uniunii Artiştilor Plastici sunt prin toată ţara, dar este un adevăr care nu mai poate fi contestat de nimeni că la Râmnicu Vâlcea s‑a dezvoltat o mişcare culturală în zona artelor vizuale probabil unică, nu cred că mai există un alt loc în România în care să se întâmple aşa ceva. Ştiu că te‑ai dăruit foarte mult ca să se ajungă aici, că ai făcut mari eforturi. Care ar fi, să‑i zicem, reţeta succesului?
În primul rând că eu m‑am dedicat, de 30 de ani, totalmente acestui demers pe care nu‑l consider o muncă, ci mai degrabă o datorie şi o plăcere. Cred că am vocaţie de lider, nu de şef, şi am încercat să fac altfel lucrurile decât colegii mei din alte filiale, în sensul că am încercat să‑mi apropii artişti de valoare, am încercat să‑i conving să fie şi ei parte din sistemul acesta, adică să înţeleagă mecanismele de funcţionare ale unui eveniment cultural. Aşa se face că de ceva timp colegii noştri au devenit curatori şi iniţiatori de evenimente, adică se ocupă cap‑coadă de expoziţia propusă şi astfel ei învaţă, treptat, să înţeleagă, să aprecieze şi să respecte munca celorlalţi. De asemenea, am considerat că trebuie întâi să dăruim şi apoi să şi cerem ceva, motiv pentru care filiala noastră a organizat foarte multe evenimente şi am ajuns să fim consideraţi, de cei care ne respectă şi ne apreciază munca, un fel de locomotivă a culturii vâlcene. Am încercat, apoi, să atragem tineri din oraşele limitrofe, chiar dacă sunt din alte judeţe, mă gândesc la Curtea de Argeş, Piteşti sau Slatina. Am avut cândva şi colegi din Cluj în filială. Acum sunt foarte mulţi colegi care‑şi doresc să devină membri ai filialei Râmnicu Vâlcea, doar că eu nu doresc să stric rostul altor filiale şi i‑am invitat să ne fie mai degrabă colaboratori. Cred însă că cel mai important lucru a fost să‑i încurajăm pe tineri să se desfăşoare, fiecare pe domeniul lui de competenţă. Astfel, pe studenţii sau tinerii absolvenţi din Râmnic i‑am grupat în diferite expoziţii, i‑am avut ca invitaţi în saloanele noastre, chiar în momentul de faţă expun doi‑trei absolvenţi sau încă studenţi la Universităţile de artă din ţară, care au calitatea de invitaţi. Şi mai este ceva, anume că am folosit, dincolo de spaţiile generoase pe care ni le‑a pus la dispoziţie Primăria Municipiului Râmnicu Vâlcea, cu care am avut o relaţie foarte bună de‑a lungul timpului, fără să politizăm actul cultural, şi spaţii alternative, adică ne‑am dus cu lucrările noastre în spaţii neconvenţionale, în spaţii publice, cum ar fi zidul parcului Mircea cel Bătrân, la momentul eclipsei de soare din 1999. Am urmărit ca atunci când se inaugurau bănci, instituţii financiare, instituţii politice sau culturale să organizăm acolo expoziţii şi am ocupat locurile unde exista riscul să se înstăpânească prostul gust şi kitschul. Cred că acesta a fost un factor care a condus la educarea publicului de artă. Şi, apropo de partea educativă, am lucrat şi cu copiii mult, am invitat copiii la expoziţii în galeriile de artă, ne‑am implicat în concursuri de creaţie. E foarte important, cred, şi că am atras de partea noastră oameni cu bani, pentru a‑i ajuta să înţeleagă că fără noi viaţa este mult mai urâtă, că viaţa fără artă e ca o zi fără soare.
Aşa este şi chiar voiam să punctez relaţia bună pe care ai avut‑o cu autorităţile locale, o relaţie a cărei consecinţă fericită a fost existenţa în momentul de faţă a trei galerii de artă în Râmnicu Vâlcea, în condiţiile în care cele mai multe oraşe abia dacă mai au câte una, Bucureştiul suferă şi el de pe urma lipsei acestor spaţii, dar în schimb Vâlcea, un oraş mic, are trei galerii de artă. Cum s‑a ajuns la o astfel de performanţă?
Ultimele două galerii pe care le‑am primit de la primărie n‑au fost nici măcar cerute de noi. Ne‑am trezit într‑o zi cu un telefon de la primarul Mircea Gutău, care ne‑a chemat, spunând că are să ne arate ceva şi ne‑a arătat aceste două galerii, Cozia I şi Cozia II, spunându‑ne să le luăm şi să le folosim. Noi gestionăm aceste spaţii din punct de vedere cultural, dar Uniunea nu plăteşte nimic, pentru nici un fel de utilitate pentru că şi noi ne dăruim într‑un fel celor care vin să admire opera de artă. Până la urmă, ne facem servicii reciproce şi noi suntem, se pare că şi autoritatea locală a înţeles acest lucru, nişte actori în comunitatea de aici, care avem o contribuţie la educaţie, la formarea bunului-gust, la un trai mai bun pentru cetăţenii oraşului.
Aş mai puncta şi faptul că, în calitate de curator şi de muzeograf în cadrul Muzeului Judeţean Vâlcea, mai foloseşti un spaţiu, Muzeul de Artă „Casa Simian”, unde, de asemenea, organizezi expoziţii în parteneriat cu muzeul.
Aşa este, între Filiala UAP şi Muzeul Judeţean din Râmnicu Vâlcea a existat tot timpul o foarte bună colaborare, astfel că circa 800 de lucrări de artă contemporană au fost donate sau au rezultat în urma lucrului în tabere de creaţie, organizate în parteneriat între cele două instituţii. Filiala UAP Vâlcea a încercat să articuleze un proiect curatorial coerent, împreună cu Muzeul Judeţean „Aurelian Sacerdoţeanu”, dar şi cu alte instituţii culturale din zona privată, ONG‑uri, cum ar fi Fundaţia HAR („Habitat şi Artă în România”), dar şi cu alte instituţii de cultură. De exemplu, acum suntem într‑un parteneriat cu Filarmonica „Ion Dumitrescu”, care va depune la Ministerul Culturii un proiect, am organizat deja multe evenimente cu Filarmonica, dar şi cu cele două teatre. Eu, ca muzeograf, ca pictor, împreună cu colegii mei din Uniune, cu profesorii şi învăţătorii din oraş, am organizat un proiect educaţional care se cheamă „Ora de desen la muzeu sau micul pictor mare” şi au fost într‑un singur an peste 2000 de copii care au venit şi au făcut orele de desen la muzeu şi care au deprins, pe înţelesul lor, noţiuni legate de patrimoniu, de protejarea patrimoniului, de operele de artă pe care le adăposteşte un muzeu. De asemenea, copiii au pictat după lucrări ale marilor maeştri care au lucrări în Muzeul de Artă şi această formulă educativă are bătaie lungă pentru că un copil va ţine totdeauna minte că a pictat după un Ţuculescu sau Grigorescu sau alţi artişti importanţi care se află în patrimoniul Muzeului de Artă.
Am observat şi eu, de nişte ani buni, de când am devenit membră a Filialei Râmnicu Vâlcea a Uniunii Artiştilor Plastici, fapt care mă onorează, că aici s‑a format şi un public constant al evenimentelor desfăşurate în cele trei galerii de artă şi la muzeu.
Da, şi faptul se datorează tocmai eforturilor depuse în zona educării publicului, pe care am făcut‑o de‑a lungul timpului, şi iată că începem să avem un public fidel, avizat şi, trebuie să spunem şi
lucrul acesta, au apărut şi mulţi colecţionari, am găsit oameni care să‑şi dorească să plece acasă cu opera de artă. Aş vrea să punctez însă şi un lucru special pe care l‑am făcut noi aici, chiar împreună, în cadrul filialei. În cadrul ei există o grupare de iconari şi pictori bisericeşti pe care am şi intitulat‑o, împreună cu tine, „Şcoala de la Vlădeşti”. Am recurs la organizarea unei astfel de grupări pentru că în zona noastră există foarte multe biserici monument istoric şi mănăstiri, o viaţă monahală foarte puternică şi mulţi iconari şi era momentul ca ei să fie strânşi laolaltă. Trebuie ca ei să fie împreună şi să se şi poată susţine financiar. Din acest motiv fac toate demersurile către Înalt preasfinţia sa părintele Varsanufie, Arhiepiscopul Râmnicului, pentru ca în cadrul tuturor magazinelor cu obiecte religioase din cadrul mănăstirilor să existe şi o zonă dedicată iconarilor profesionişti.
Îţi mulţumesc pentru această primă parte a dialogului nostru, pe care‑l vom relua în numărul viitor al revistei Contemporanul.
■ Pictor
Luiza Barcan în dialog cu Gheorghe Dican
