Contemporanul » (Con)texte » Vidul fără formă

Vidul fără formă

O adevărată epopee – în parte biografie, în parte reportaj, în parte investigaţie detectivistă – cartea descrie eforturile autorului de a afla ce s‑a întâmplat, cât mai în amănunt, cu un unchi din partea mamei, Shmiel Jäger, cu soţia acestuia, Ester, şi cu cele patru fiice…

Memorialist, eseist, critic literar, jurnalist şi traducător, americanul Daniel Mendelsohn (n. 1960) este, printre altele, autorul unei cărţi de mare succes, Cei pierduţi: în căutarea a şase dintre cele şase milioane de victime (2006), laureată a mai multor premii naţionale şi internaţionale (National Book Critics Circle Award, National Jewish Book Award, Prix Médicis) şi tradusă în zece limbi străine. O adevărată epopee – în parte biografie, în parte reportaj, în parte investigaţie detectivistă – cartea descrie eforturile autorului de a afla ce s‑a întâmplat, cât mai în amănunt, cu un unchi din partea mamei, Shmiel Jäger, cu soţia acestuia, Ester, şi cu cele patru fiice, o familie de evrei din Bolechow, Polonia, ucisă în timpul ocupaţiei naziste.

Cu ceva timp în urmă am fost întrebat, în cadrul unui sondaj de opinie, dacă traducătorul este scriitor. Am răspuns tranşant: NU. Traducătorul este re‑scriitor, el recreează universul imaginat de scriitor, cu migală, alegând cuvintele potrivite sensului şi spiritului operei literare sau non‑literare. În afară de cunoaşterea profundă a celor două limbi şi a tehnicilor de traducere, de lecturile numeroase şi diverse, de experienţa de viaţă, cred că hotărâtoare pentru calitatea unei traduceri este intuiţia traducătorului. Dacă nu ghiceşte aluziile, subtilităţile, ambiguităţile voite ale autorului, oricâtă teorie ar şti, rezultatul va fi o traducere mediocră. Traducerea va fi mediocră şi dacă traducătorul va avea o atitudine de subordonare faţă de autor, adică va face o traducere a textului în litera lui, sau de superioritate faţă de autor, permiţându‑şi să‑l corecteze acolo unde crede el că este cazul. Evident, soluţia este conlucrarea armonioasă.

Petru Iamandi

Pe când aveam şase‑şapte‑opt ani, se întâmpla ca, la apariţia mea într‑o încăpere, unii oamenii să înceapă să plângă. De cele mai multe ori încăperile cu pricina se aflau în Miami Beach, Florida, iar oamenii asupra cărora aveam acest efect ciudat erau în vârstă, ca mai toţi locuitorii din Miami Beach la mijlocul anilor 1960. Ca mai toţi locuitorii din Miami Beach la vremea aceea (cel puţin aşa mi se părea mie), aceşti oameni în vârstă erau evrei – evrei care, atunci când făceau schimb de bârfe, una mai preţioasă decât alta, sau ajungeau, pe ocolite, la capătul unor poveşti sau la poanta unor glume, apelau la limba idiş; fapt care, desigur, pentru cei tineri făcea ca punctul culminant al poveştilor sau poanta glumelor să fie de neînţeles.

Ca mulţi locuitori vârstnici din Miami Beach, aceştia trăiau în apartamente sau case mici care păreau, celor care nu trăiau în ele, lipsite de viaţă; şi care, în general, erau liniştite, cu excepţia serilor în care emisiunile lui Red Skelton, Milton Berle sau Lawrence Welk răsunau din televizoarele alb‑negru. La anumite intervale însă apartamentele lor liniştite, parcă lipsite de viaţă, se umpleau de vocile copiilor veniţi pentru câteva săptămâni, iarna sau primăvara, din Long Island sau din suburbiile statului New Jersey ca să‑i vadă pe aceşti evrei bătrâni şi, în clipa în care le erau prezentaţi, să le sărute, stângaci, încurcaţi, feţele reci, pergamentoase.

Mda, să sărute feţele rudelor bătrâne! Dădeam din colţ în colţ, oftam, voiam să o tulim la piscina în formă de rinichi din spatele complexului, dar mai întâi trebuia să sărutăm feţele acelea; care, la bărbaţi, miroseau a beci, a tonic de păr şi a ţigări Tiparillos, cu favoriţi care zgâriau şi erau atât de albi încât se puteau confunda uşor cu nişte scame (cum a făcut fratele meu mai mic, care a încercat să smulgă puful acela nimerit pe faţă şi s‑a ales cu o palmă zdravănă după ceafă); la femei aveau iz de pudră şi ulei de gătit şi erau moi ca şerveţelele de hârtie „pentru orice eventualitate”, îngrămădite la fundul poşetei, strivite ca nişte petale lângă sărurile cu miros de violete, lângă învelitoarele boţite ale bomboanelor de tuse şi bancnotele mototolite…. Bancnotele mototolite. Ia asta şi păstreaz‑o pentru Marlene până ies de aici, mama mamei mele, căreia îi spuneam Nana, i‑a zis celeilalte bunici în timp ce‑i dădea o poşetă mică, roşie, din piele, cu o bancnotă mototolită de douăzeci de dolari, într‑o zi de februarie din 1965, chiar înainte de a fi dusă într‑un cărucior cu rotile în sala de operaţii pentru o intervenţie chirurgicală exploratorie. Tocmai împlinise 59 de ani şi nu se simţea bine. Bunica Kay s‑a supus, a luat poşeta cu bancnota mototolită şi, cinstită, i‑a dat‑o mamei mele, care încă o mai păstra când Nana, într‑un sicriu simplu, din lemn de pin, cum e obiceiul, a fost înmormântată în Cimitirul Mount Judah din Queens, în partea deţinută (după cum ne informează o inscripţie de pe stâlpii de granit de la intrare) de FIRST BOLECHOWER SICK BENEVOLENT ASSOCIATION. Ca să fii îngropat aici trebuia să faci parte din această asociaţie, ceea ce însemna că trebuia să provii dintr‑un târg cu câteva mii de locuitori, aflat undeva, în cealaltă parte a lumii, într‑o regiune ce aparţinuse cândva Austriei, apoi Poloniei şi aşa mai departe, numit Bolechow.

Este adevărat că mama mamei mele – cu ai cărei lobi moi, împodobiţi cu cercei din cristal, mari, albaştri sau galbeni, îmi plăcea să mă joc când stăteam în poala ei, pe şezlongul de pe veranda părinţilor mei şi pe care, la un moment dat, o iubeam mai mult decât orice pe lume, motiv neîndoielnic pentru care moartea ei este primul eveniment pe care mi‑l amintesc bine, deşi este adevărat că aceste amintiri sunt, în cel mai bun caz, fragmente (plăcile de faianţă cu peşti care păreau că se unduiesc pe pereţii sălii de aşteptare din spital; mama care‑mi spune ceva, îngrijorată, ceva important, deşi vor trece patruzeci de ani până mi se va aminti ce anume mi‑a spus; o emoţie amestecată, dor, teamă şi ruşine; zgomotul apei care curge în chiuvetă) – mama mamei mele nu s‑a născut în Bolechow, ci a fost singura dintre cei patru bunici ai mei care s‑au născut în Statele Unite: fapt care, într‑un anumit grup de persoane dispărut acum, îi dădea o notă aparte. Dar soţul ei, chipeş şi despotic, bunicul meu, Tata‑mare, se născuse şi crescuse în Bolechow, împreună cu cei trei fraţi şi cele trei surori; din acest motiv avea o parcelă în Cimitirul Mount Judah. Acolo este îngropat, alături de mama lui, două dintre cele trei surori şi unul dintre cei trei fraţi. Cealaltă soră, mama exagerat de posesivă a unui singur fiu, şi‑a urmat băiatul în alt stat şi este înmormântată acolo. În privinţa celorlalţi doi fraţi, unul (aşa ni s‑a spus mereu) a avut înţelepciunea şi clarviziunea de a emigra cu soţia şi copiii din Polonia în Palestina, în anii 1930, şi, drept rezultat al acestei decizii inspirate, când i‑a venit sorocul a fost înmormântat în Israel. Fratele cel mare, şi cel mai chipeş dintre cei şapte copii, cel mai adorat şi adulat, prinţul familiei, a venit în tinereţe la New York, în 1913; dar, după un an plin de privaţiuni, petrecut în casa unei mătuşi, s‑a hotărât că e mai bine în Bolechow. Aşa că, după un an în Statele Unite, s‑a întors – o alegere care, fiindcă s‑a îmbogăţit şi a fost fericit acolo, ştia că a fost cea mai potrivită. Nu are niciun fel de mormânt.

Toţi bătrânii aceia, bărbaţi şi femei care uneori plângeau la vederea mea, evreii aceia bătrâni pe care trebuia să‑i sărutăm, care aveau chipurile curele de ceas din piele de crocodil, cu glumele lor deocheate, spuse în idiş, cu ochelarii cu rame groase, negre, din plastic, cu aparatele auditive din plastic îngălbenit atârnând pe spate, cu paharele dând pe dinafară de whisky, cu creioanele pe care ni le ofereau de fiecare dată, pe care erau trecute nume de bănci sau dealeri de maşini; cu rochiile din bumbac cu imprimeuri, în linie A, şi trei şiraguri de mărgele albe, din plastic, cu cercei din cristal pal şi ojă roşie care lucea şi pocnea pe unghiile lor lungi de tot, în timp ce jucau mah‑jongg şi canastă sau ţineau ţigări lungi de tot în timp ce fumau – toţi bătrânii aceia pe care‑i făceam să plângă aveau şi alte lucruri în comun. Toţi vorbeau cu un accent anume, cunoscut mie fiindcă era cel care bântuia, abia perceptibil, felul de a vorbi al bunicului: nu foarte pronunţat fiindcă, până să ajung să observ astfel de lucruri, bunicii mei petrecuseră deja o jumătate de secol în America, dar tot evident în unele cuvinte ce conţineau r sau l, sunete pe care le rostogoleau, ca în darling sau wonderful, sau în cele cu t şi th, sunete pe care păreau că le muşcă, în cuvinte ca terrible şi (un cuvânt pe care bunicul, căruia îi plăcea să povestească, îl folosea des) truth[1]. It’s de troott! spunea el. Acei evrei în vârstă aveau tendinţa să se întrerupă între ei când, îngrămădiţi într‑o cameră de zi cu miros de igrasie, fiecare povestea câte ceva, iar ceilalţi să grăbeau să‑l corecteze, ici şi colo, amintindu‑i ce se întâmplase cu adevărat sau acel vahnderfoll[2] sau (mai degrabă) tahrrible time, dollink, I vuz dehre, I rrammembah, and I’s tellink you, it’s de troott[3].

Fragment din Cei pierduţi: în căutarea a şase dintre cele şase milioane de victime de Daniel Mendelsohn, în curs de apariţie la Editura Polirom
Traducere şi prezentare de Petru IAMANDI
Memorialist, eseist, critic literar, jurnalist şi traducător

Note:
[1] Adevăr. (N.T.)
[2] Minunat. (N.T.)
[3] Moment îngrozitor, dragule, am fost de faţă, mi‑aduc aminte şi te asigur că e purul adevăr. (N.T.)

Daniel Mendelsohn

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Conte

Revista Contemporanul, înființată în 1881, este o publicație națională de cultură, politică și știință, în paginile căreia se găsesc cele mai proaspete știri privind evenimentele culturale, sociale și politice din România și din străinătate. De asemenea, veți fi la curent [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest