China şi România: 70 de ani de colaborare în educaţie
A venit toamnă şi s‑a deschis din nou şcoala, mai pretutindeni şi în moduri felurite. În pofida impactului Covid‑19, în pofida declinului economic global şi a lumii de criză, educaţia rezistă şi face paşi înainte, ca întotdeauna, prin devotament şi dăruire, în lumina idealurilor milenare, ca să‑şi asume responsabilitatea în formarea viitorului pentru naţiune. Dacă ne gândim la educaţia din China şi cea din România, anul acesta are o semnificaţie aparte: s‑au împlinit 70 de ani de la derularea schimburilor şi colaborării bilaterale în domeniul învăţământului. E un prilej de a evoca o frumoasă tradiţie, demnă de omagiu şi preţuire.
Acest capitol s‑a deschis în toamna anului 1950 cu schimbul de studenţi. La 1 octombrie 1949 s‑a proclamat Republica Populară Chineză, iar România a devenit a treia ţară din lume care a stabilit relaţii diplomatice cu China Nouă. În împrejurările internaţionale ale vremii se simţea un acut imperativ pentru o mai bună cunoaştere reciprocă şi pentru dezvoltarea relaţiilor politice, economice şi culturale sub semnul consolidării unităţii între state. Însă una dintre dificultăţile cu care se confrunta, în această ordine de idei, era lipsa de cunoscători ai limbii române pentru chinezi şi, respectiv, ai limbii chineze pentru români. Era o situaţie similară şi referitor la alte ţări est‑europene; comunicarea se bizuia în principal pe limbile engleză, rusă, franceză, de mare circulaţie. Pentru rezolvarea acestei probleme, încă de pe la sfârşitul anului 1949, Zhou Enlai, premier al Consiliului Adminstrativ şi ministru al Afacerilor Externe al R.P. Chineze, a avut discuţii cu privire la trimiterea reciprocă de studenţi filologi cu prilejul unor întâlniri cu conducători ai ţărilor est‑europene. În mai 1950, Comitetul pentru Cultură şi Învăţământ al Consiliului Adminstrativ al Chinei a propus un plan în sensul acesta şi s‑a luat decizia trimiterii a câte 5 studenţi în România, Polonia, Cehoslovacia, Ungaria şi Bulgaria, la studiul limbii şi istoriei acestor ţări pentru uz diplomatic. Într‑o telegramă a lui Teodor Rudenco, ambasador al României la Beijing, către Ministerul Afacerilor Externe, referitoare la propunerea guvernului chinez de a trimite 5 studenţi în România pentru a învăţa limba română şi de a primi 5 studenţi români pentru a învăţa limba chineză, Excelenţa Sa crede că „este bună şi de mare folos politic şi practic”, iar pentru România „fără îndoială este mare nevoie de cunoscători ai limbii chineze”. Nota semnată de premierul şi ministrul Zhou Enlai a fost salutată de conducători români, iar schimbul de studenţi a fost pus pe agendă.
Aşadar, în toamna anului 1950 învăţământul Chinei şi cel din România şi‑au deschis reciproc porţile. E un moment istoric, înscris în cronica raporturilor bilaterale. La 6 septembrie 1950 primul
grup de 5 studenţi chinezi trimişi la studii în România au plecat cu trenul de la Beijing. E vorba de Li Xiling, Zhao Shengzhen, Qiu Zuti, Guo Junqing, Lu Jixin. Când aceştia au intrat în România prin Ungheni au fost întâmpinaţi în mod festiv. Partea română le‑a oferit condiţii deosebite de viaţă şi studiu, şi pentru ei a format o grupă specială cu profesori foarte buni. Puţin mai târziu, la 15 noiembrie, la Gara de Nord din Bucureşti, 5 tineri români – Leonin Vasilescu, Romulus Budura, Toni Radian Herşcu, Anna Eva Szasz şi Maria Comănescu – au urcat în trenul spre îndepărtatul orient. Viitorii studenţi au intrat în China prin Manzhouli – oraş de graniţă la nord‑estul ţării, iar la 30 noiembrie au sosit la Beijing. Şi ei s‑au bucurat de o primire extrem de caldă din partea poporului chinez, având un program de viaţă şi studiu gândit şi pus în pagina realităţii cu mare grijă. Din partea Ministerului Învăţământului, în data de 4 septembrie 1950, se dăduse o circulară privind primirea studenţilor din ţările est‑europene şi li s‑au organizat cursurile speciale de limba chineză pentru studenţi est‑europeni de la Universitatea Tsinghua.
Studenţii chinezi şi români n‑au avut aceleaşi durate de studii. În vara anului 1953, cei 5 studenţi chinezi şi‑au terminat studiile în România şi la întoarcerea în ţară au fost repartizaţi la Ministerul Afacerilor Externe. Studenţii români au făcut doi ani pregătire la limba chineză la Universitatea Tsinghua, iar după aceea au continuat studiile la Universitatea din Beijing. Făcând parte din prima generaţie de cunoscători ai limbii române şi, respectiv, ai limbii chineze, ei sunt adevăraţi deschizători de drumuri pentru relaţiile de prietenie şi colaborare dintre China şi România, aducându‑şi contribuţii istorice fie pentru construcţia internă din diverse domenii, fie în diplomaţie, la promovarea legăturilor dintre ţările noastre. Li Xiling şi Romulus Ioan Budura au devenit ambasadori; Zhao Shengzhen a desfăşurat o activitate remarcabilă în industria petrolieră chineză; Qiu Zuti a condus înfiinţarea în 1956 a Catedrei de limba română la Institutul de Limbi Străine din Beijing (BFSU), iar în acelaşi an, Toni Radian Herşcu a deschis Cabinetul de limba chineză la Universitatea din Bucureşti. Anna Eva Szasz (devenită soţia lui Budura), cu un doctorat în cercetarea istoriei Chinei, s‑a remarcat ca cea mai importantă specialistă româncă în domeniu.
Schimbul de studenţi între China şi România a continuat aproape fără întrerupere. Timp de 70 de ani, în spiritul acordului interguvernamental şi potrivit unor înţelegeri interministeriale, sute de tineri chinezi şi români au plecat la studii, ca bursieri, la universităţi din cealaltă ţară, de la nivelul studiilor universitare la cele postuniversitare, unii şi‑au susţinut doctoratul. Şi sfera specializărilor pentru studii s‑a extins mereu. Dacă în anii ’50 şi ’60 ai secolului al XX‑lea studenţii chinezi au studiat în România limba şi literatura română, geologia petrolieră, mecanică, comerţ internaţional, medicină, silvicultură sau muzică, după 1978, când în China a început reforma şi deschiderea spre exterior, aria disciplinelor s‑a lărgit mult, până la matematică, fizică, industrie petrochimică, electrotehnică, tehnologie agro‑alimentară, istorie, economie, geografie, pedagogie etc.
În diferite perioade s‑au menţinut şi contacte la nivel înalt între Ministerele Învăţământului chinez şi român. Au fost trimise mai multe delegaţii pentru vizită de lucru, documentare şi schimburi de experienţe în management, activitatea didactică şi de cercetare, şi s‑au semnat acorduri de colaborare, toate laolaltă fiind o dovadă a atenţiei acordate domeniului educaţiei de către ambele ţări, a nivelului de cooperare la care s‑a ajuns. De exemplu, în decembrie 1951, Popescu Doreanu, ministrul Învăţământului Public, în fruntea unei delegaţii guvernamentale a R.P. Române, s‑a deplasat în China pentru încheierea primului acord cultural între cele două ţări. În septembrie 1952, Wei Que, ministru adjunct al Învăţământului din China, a condus o delegaţie pentru vizitele de documentare în domeniul cultural şi educaţional în România şi alte ţări est‑europene. În decembrie 1958, Liu Zidai, ministru adjunct al Învăţământului, a vizitat România. După 1989, mai mulţi miniştri sau secretari de stat ai Educaţiei, Liviu Maior, Andrei Marga, Ecaterina Andronescu ş.a. au vizitat China, iar din partea Ministerului Educaţiei din China, au fost în vizită în România ministrul adjunct Zhang Tianbao ş.a.
Între timp au fost mai multe contacte între universităţile din China şi cele din România, contribuindu‑se astfel la o cooperare directă, concretizată în participarea la evenimente ştiinţifice, schimburi de cărţi, reviste şi alte materiale didactice şi pentru cercetare, realizarea în comun a unor proiecte. Primele exemple au fost participarea prorectorului Zhang Bochuan al Universităţii din Wuhan la sărbătorirea centenarului de la fondarea Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi în decembrie 1960, a prorectorului Zhou Peiyuan al Universităţii din Beijing la celebrarea centenarului de la înfiinţarea Universităţii din Bucureşti în octombrie 1964 sau vizita făcută în România în 1982 de o delegaţie a Universităţii Tsinghua, condusă de rectorul Liu Da. În secolul nou, schimburile interuniversitare chino‑române au devenit tot mai intense, un exemplu ilustrativ e schimbul cu Universitatea de Studii Străine din Beijing, vizitată de prof. univ. dr. Dumitru Ciocoi‑Pop, rectorul Universităţii „Lucian Blaga” din Sibiu, prof. univ. dr. Ioan Pânzaru şi prof. univ. dr. Mircea Dumitru, rectorii Universităţii din Bucureşti, prof. univ. dr. Sorin Rugină, rectorul Universităţii „Ovidius” din Constanţa ş.a. În aprilie 2010, prof. univ. dr. Zhou Qifeng, rectorul Universităţii din Beijing, a făcut o vizită în România.
În ultimii ani au apărut unele tendinţe şi forme noi de cooperare, îndeosebi cele pentru diseminarea limbii şi culturii chineze în România, crescând interesul pentru predarea limbii şi culturii române în China. La Bucureşti, Sibiu, Braşov, Cluj‑Napoca, Constanţa, din iniţiativa şi prin cooperarea interuniversitară româno‑chineză, s‑au înfiinţat Institutele Confucius, care au atras publicul român, mai ales, tineri şi copii, devenind ferestre deschise pentru cunoaşterea Chinei. În China, pe lângă Universitatea de Studii Străine din Beijing, limba română, ca specializare, a apărut şi la Beijing International Studies University, Beijing Language and Culture University, Beijing Sport University, la universităţile de limbi străine din Shanghai, Tianjin, Xi’an, Chengdu, precum şi Hebei University of Economics and Business. Sub îndrumarea lectorilor români şi chinezi, tot mai mulţi studenţi încep să înveţe limba lui Eminescu. În învăţământul preuniversitar s‑au organizat unele activităţi admirabile de prezentare a istoriei şi culturii chineze pentru copii români şi, respectiv, a cunoştinţelor despre România la chinezi, datorită unor dascăli harnici, cu o viziune largă, care cultivă tineri în spiritul transcultural caracteristic zilelor noastre.
La ceas aniversar, privind retrospectiv, remarcăm câteva trăsături şi rezultate semnificative ale colaborării şi schimburilor chino‑române în domeniul educaţiei. În primul rând, s‑au format câteva generaţii de specialişti cunocători ai limbilor noastre pe care le folosesc cu măiestrie pentru impulsionarea raporturilor chino‑române. Înainte de stabilirea relaţiilor diplomatice în 1949, aproape nu existau oameni cu aceste abilităţi lingvistice – ceea ce îngreuna dialogul conceptual şi cultural. De când s‑a făcut primul schimb de studenţi filologi situaţia s‑a schimbat esenţial, iar dezvoltarea relaţiilor de colaborare în mai toate sectoarele nu se poate lipsi de asistenţa de înaltă calitate a translatorilor.
Echipa de translatori reprezentată prin diplomaţii şi sinologii Romulus Ioan Budura, Ion Dorobanţu, Ion Buzatu, Viorel Isticioaia‑Budura ş.a., cea de chinezi reprezentată prin Li Xiling, Ding Yuanhong, Jiang Benliang, Chen Yuming, Xu Jian şi Wang Tieshan au asigurat în mod excepţional traducerea la întâlnirile şi convorbirile de cel mai înalt nivel între liderii politici şi culturali chinezi şi români. Datorită muncii lor de un înalt profesionalism s‑au putut transmite cu promptitudine şi acurateţe poziţii, puncte de vedere, doctrine, concepte, decizii şi experienţe spre înţelegere reciprocă şi cultivarea relaţiilor statale, situându‑le timp îndelungat la un nivel înalt.
Important este şi faptul că prin asemenea schimburi şi prin colaborare s‑au înfăptuit transferul cunoştinţelor şi dezvoltarea unor discipline, constituindu‑se un sistem de cunoaştere reciprocă. Astfel, s‑au transferat dintr‑o ţară în viziunea celeilalte ţări cunoştinţele de specialitate şi experienţele pentru diverse ramuri sau profiluri ale ştiinţei ca, de pildă, filologie, istorie, pedagogie, cultură, artă, inginerie, medicină, agronomie şi multe altele, iar combinarea lor cu cele autohtone a contribuit fără îndoială la deshiderea culturală şi la inovaţie în general. Prin intermediul lingvistic şi al educaţiei s‑au adâncit cunoaşterea reciprocă şi sentimentele de prietenie între popoare.
Cel de‑al treilea aspect constă în eforturile depuse pentru instituţionalizarea acestor schimburi şi cooperare în domeniul educaţional. Ministerele chinez şi român ale educaţiei au întemeiat un cadru legal pe termen relativ lung prin negocierea şi semnarea periodică a unor înţelegeri de colaborare şi schimburi, mai ales a celei privind recunoaşterea reciprocă a certificatelor de studii şi a diplomelor eliberate de instituţiile de învăţământ superior din China şi România în 1995. „Dialogul politic educaţional dintre China şi ţările din Europa Centrală şi de Est”, care a avut loc în iunie 2013 la Chongqing, „Consorţiul instituţiilor de învăţământ superior din China şi ţările din Europa Centrală şi de Est”, demarat în septembrie 2014, reprezintă noi platforme pentru promovarea dialogului bilateral şi multilateral, împărtăşirea resurselor informaţionale, precum şi lărgirea şi aprofundarea cooperării în zilele noastre.
China şi România sunt prin tradiţie ţări care acordă o atenţie prioritară educaţiei, fiecare cu specificul ei în sistemul naţional de învăţământ şi în modul de formare a tineretului, au de învăţat una de la cealaltă. Un cunoscut citat din înţelepciunea veche chineză, care spune că este nevoie de zece ani pentru creşterea unui copac şi o sută de ani pentru formarea unui om, arată importanţa vitală a pregătirii generaţiilor viitoare, capabile să preia şi să transmită patrimoniul de valori, principiul fiind valabil atât pentru o familie, cât şi pentru o naţiune sau o ţară. Colaborarea şi mobilitatea în domeniul educaţiei între China şi România reprezintă un proiect de actualitate şi perspectivă. Aşadar, să avem cu toţii grijă de această pădure şi să o transmitem din generaţie în generaţie în beneficiul viitorului ambelor popoare.
10 septembrie 2020, Ziua Învăţătorului din China
■ Profesor universitar la Beijing, romanist, eseist, traducător, filosof şi istoric al civilizaţiilor şi mentalităţilor est‑europene
Ding Chao
Vezi cărțile apărute în Colecția Civilizația și cultura chineză
