Contemporanul » (Con)texte » Despre prezent privind spre trecut

Despre prezent privind spre trecut

Tradusă şi publicată în străinătate, Deşcolarizarea României (Editura Ideea Europeană, 2020) s‑ar bucura, fără îndoială, de mult interes. Tratarea subiectului diferă însă de analizele politice occidentale prin patosul implicării, tropismul narativităţii şi arta persuasiunii…

Eseurile de antropologie culturală ale lui Mircea Platon i‑au câştigat autorului un titlu de proprietate în istoria ideilor contemporane, deoarece ceea ce prezintă ca stare a unei societăţi descentrate, sărăcite intelectual şi moral, este de fapt un diagnostic care se aplică unui context internaţional mult mai larg, caracterizat prin etichete de genul postumanism, postadevăr, postistorie. Tradusă şi publicată în străinătate, Deşcolarizarea României (Editura Ideea Europeană, 2020) s‑ar bucura, fără îndoială, de mult interes. Tratarea subiectului diferă însă de analizele politice occidentale prin patosul implicării, tropismul narativităţii şi arta persuasiunii.

În povestirea „Graţie” din volumul Oamenii din Dublin, James Joyce abordează în modul cel mai explicit problema revigorării unei naţiuni decăzute sub dominaţie colonială, după cum se reflectă aceasta în povestea unui fost prosper om de afaceri care se prăbuşeşte, simbolic, într‑o toaletă publică din cauza beţiei. Prietenii reuşesc să‑l aducă pe calea cea bună povestindu‑i despre vieţi exemplare şi trezindu‑i ambiţia de a‑şi redobândi el însuşi prestigiul social.

Mircea Platon publică în acest volum o adevărată epopee, reconstituind procesul de cristalizare a naţiunii şi conştiinţei naţionale, apetitul pentru cultură existent cândva şi în oraşele mici, de provincie, unde se publicau reviste şi se înfiinţau saloane literare de către literaţi cu o temeinică educaţie – fenomen despre care a scris şi Gheorghe Manolache într‑o reconstituire a Sibiului de altădată. Autorul evocă suferinţele incomensurabile ale maselor de oameni care se refugiau la Iaşi din sudul ocupat de germani în Primul Război Mondial, calvarul instaurării dictaturii comuniste etc., figura lui Eminescu şi dovada uluitoarei sale erudiţii pentru a stimula identificarea cu un spaţiu şi o cultură definitorii pertru caracterul unei naţiuni moderne. Ca şi Niklas Luhmann, Mircea Platon ştie că semnarea documentului Unirii a fost doar premisa creării unei civilizaţii conştiente de sine, în care indivizii sunt uniţi de naraţiuni ale identităţii însuşite din şcoală: „Articularea unei naţiuni se face prin învăţământ pentru că depinde de existenţa unei culturi generale, are la bază o cultură împărtăşită de majoritatea membrilor unei comunităţi naţionale”. Rechizitoriul unui învăţământ comandat de comisari politici ca în anii ’50, dar venind din cealaltă parte a Europei, de unde, însă, după cum aminteşte şi Aura Christi în Prefaţă, ne‑a parvenit şi ideologia comunistă, vizează zombizarea populaţiei şcolare, a cărei cultură discursivă se reduce la actele comunicaţionale de plată a taxelor, expediere a mesajelor, cereri către instituţii, sau manipulare de tehnică digitală. Demersul este remarcabil prin documentare şi forţa argumentaţiei, generând angoase cu nimic mai prejos de teoriile lui Baudrillard despre hiperrealitate sau mediul hibrid al unei realităţi constituite în parte de efectul falsificator al actorilor mediatici din viaţa socială. Un individ emblematic pentru starea de confuzie a unei educaţii precare într‑un mediu haotic, în care beneficiarii procesului de instrucţie (elevii, părinţii) sunt cei care impun regulile şi structurile curriculare, este protagonistul acestei drame, percepând dintr‑o peşteră platonică realitatea receptată prin filtre mediatice, executând mişcări standardizate, impuse de managementul educaţional asemenea „peştişorilor tropicali, în bancuri polarizate care practică înotul sincron, de obicei, în «siajul» televizorului”. Depersonalizat, el este golit de interioritate, incapabil să‑şi controleze destinul, fiind mai curând constituit de mediu şi de presiuni sociale: „Oameni cu centrul de greutate în afara lor, pe rafturi, pe ecrane, în fluxul continuu al vocilor, promisiunilor, reclamelor, videoclipurilor, cifrelor şi ambalajelor”.

Realităţile incriminate de Mircea Platon ne sunt familliare: „Vaccinurile şi industria medicamentelor, de exemplu, unde corporaţiile fac bani grei băgând pe gâtul oamenilor, cu ajutorul medicilor supuşi puterii compensatorii a sistemului, vaccinuri şi medicamente vătămătoare”. Ne‑am întrebat şi noi unde a dispărut Azapentacenum, o substanţă care a primit Premiul Nobel, prin care se previne sau se tratează cataracta, privând astfel firmele care vând cristalin la preţuri fabuloase. Trebuie să mergem la Chişinău pentru achiziţionarea acestei substanţe fabricate la 30 de kilometri de Bucureşti. De ce nu se distribuie o altă premiată Nobel, Alpha Liponsäure, care face minuni la diabet, de ce a dispărut Levamisolul, care înlătură simptomele Zosterul de la a doua doză administrată pentru imunitate, sau polidinul, o proteină nespecifică, după cum vom mai auzi şi de descoperirea aducătoare de promovări academice a imunoglobulinei care, iarăşi, se prescria în anii ’70.

Sever este tabloul unui tip uman a cărui existenţă a fost consemnată pentru prima oară în romanul Bunavestire de Nicolae Breban sub numele de Grobei, şi care este reprezentativ pentru exemplarul uman incult şi vulgar, „care se duce la Luvru ca să‑şi facă un selfie, se duce la Teatrul Naţional din Iaşi sau la Palat (ori Palas? Nu contează, e tot aia!) ca să‑şi facă un selfie pentru facebook, ca să fie văzut de alţi mârlani. Se şterge de toate lucrurile fără a se lăsa locuit de ele, căutând o relevanţă de împrumut, strict provizorie, neacompaniată de vreo acumulare interioară, de creşterea altui inel al trunchiului sub scoarţa groasă îmbrăcată în trening”. Am urmărit asemenea corpuri vegetative plimbându‑se amuzate printre ruinele din Pompei, neafectate de tragedie, preocupate doar de realizarea unui filmuleţ postat ulterior pe You Tube.

Aceste exemplare sunt „strunjite” la şcoala‑mall, într‑o Românie care e gazdă pentru târguri educaţionale, care binecuvântează migraţia celor mai strălucite minţi, care nu învaţă la şcoală despre tradiţia noastră culturală, ci competenţe de limbaj din manuale scrise parcă pentru imigranţi. Tinerii nu se mai aşază într‑o profesie pentru viaţă, ci sunt siliţi să se convertească permanent profesional pentru a prinde un loc pe piaţa muncii. Autorul foloseşte din nou un limbaj plastic pentru a sugera sentimentul zădărniciei încercat de cel „care trebuie să fugă în sus, pe scara rulantă care‑l duce în jos, pentru a rămâne pe loc, devine o simplă luptă pentru supravieţuire în care orice «oportunitate» trebuie folosită, chiar şi cea a imigrării ilegale. E, de fapt, în termeni româneşti, şcoală pentru căpşunari.”

Cultura generală poate să nu ducă la succes imediat pe piaţa muncii, dar şlefuieşte minţi şi caractere prin acest exerciţiu (Übung, spunea Wilhelm Wundt) al raţionamentului sau al expunerii la valorile umanismului. Remarcabil este comentariul autorului despre diferenţa dintre rol, exersat de elevi în şcoală, şi formaţie, în sensul gândit cândva de Humboldt. Idealul este unul existenţialist, al realizării de sine printr‑un proiect cultural: „Nu există unitate a şomerilor, pentru că nu fac nimic împreună. Nu se pot uni decât ca să se revolte, să spargă geamuri.”

A absolvi însă un popor de orice resposabilitate pentru disfuncţiile sociale e însă riscant şi neverosimil. Standardizarea limbajului şi metodologiei, instituţionalizarea cercetării sunt fenommene generale, remarcate şi de Heidegger în Holzwege, dar cu caracter de constatare detaşată, aşa cum recomanda Immanuel Kant să tratăm problemele pentru care nu există rezolvare. Nu se poate rămâne într‑o matrice culturală permanentizată, deoarece totul în cultură este istoricizat. Călătoriile de studii, obligatorii în secolul luminilor pentru „cetăţenii lumii”, sunt în continuare benefice, nicio cultură neavând semnificaţie şi valoare în izolare.

În acelaşi timp, nu poate fi absolvit poporul român în totalitate de orice vină pentru aventura postbelică sau starea actuală. Lipsa simţului istoric a fost remarcată şi de călători din secolul al XIX­‑lea, uimiţi că nu existau clădiri mai vechi de două sute de ani. Cine împiedică fermierii români să nu se mulţumească cu subvenţii, stând la taifas la poartă şi lăsând drum liber concurenţei fermierilor occidentali, care simt nevoia să realizeze ceva în viaţă. Tragediile evocate de Mircea Platon, ale miilor de copii îngheţaţi pe drum în perioada refugiului din Muntenia ocupată de armata germană, abandonaţi de mame neîngropaţi, aruncaţi pe geam din trenuri, sunt atroce, dar au inspirat aceste tragedii sau Gulagul comunist opere precum Kindertotenlieder de Mahler şi Rückert? Nu s‑a preferat să se tacă prudent şi convenabil pentru a menaja sensibilităţi?

Planul de redresare propus de Mircea Platon în finalul cărţii este şi inteligent, şi realist, dar… prea frumos să devină adevărat. Cartea rămâne oricum o contribuţie remarcabilă de antropologie românească, iar iniţiativa Editurii Ideea Europeană de a o publica vădeşte acelaşi instinct al actului cultural de valoare ca şi proiectul, sperăm realizabil, de publicare a textelor care au circulat pe teritoriul românesc de pe la 1400. Dacă teza de doctorat a lui Titu Maiorescu a apărut la editura unei universităţi americane în seria de valoroase, deşi „forgotten books” (cărţi uitate, dar valoroase, care se cer repuse în circulaţie), nădăjduim ca altele de acelaşi gen să apară în România.

Maria‑Ana Tupan

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Maria-Ana Tupan

Prof. Dr. Habil. Maria-Ana Tupan (n. 1949) este autoare a unor studii de istorie, critică şi teorie literară, apărute la edituri academice din ţară şi din străinătate, precum şi a unui curs de istorie a literaturii britanice de la origini [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest