Contemporanul » Clubul Ideea Europeană » Ioan Aurel Pop: Unirea de la 1859 şi românii din Transilvania

Ioan Aurel Pop: Unirea de la 1859 şi românii din Transilvania

La 1859, intelectualitatea şi poporul au mers – ca şi la 1848-⁠1849, în mare măsură – împreună, „mână cu mână” (cum scria Alecsandri), creând acea concertare de care orice popor are nevoie spre a fi naţiune. Iar românii, atunci când s-⁠a împlinit sorocul, au ştiut să fie o naţiune. Aceasta trebuie să o ştie neapărat românii de astăzi, ca să înţeleagă că gloria trecutului nostru – atunci când s-⁠a manifestat – nu este o invenţie şi că ea ne poate fi reazem pentru prezent şi pentru viitor

În Transilvania, spre deosebire de Ţara Românească şi Moldova, lupta pentru unitatea românilor a fost precedată de o mişcare (desfăşurată vreme de mai bine de două secole) de emancipare internă, de eliminare a discriminării şi de impunere a egalităţii românilor cu celelalte naţiuni şi confesiuni. La sud şi răsărit de Carpaţi s-⁠au fondat încă din secolul al XIV-⁠lea – după expresia fericită a lui Nicolae Iorga – două „libertăţi româneşti” care, în ciuda agresiunilor străine, s-⁠au menţinut, în general, dacă nu independente, măcar autonome. În aceste două monarhii româneşti libere sau cvasi-⁠libere, stăpânii au fost aproape întotdeauna de aceeaşi limbă şi credinţă cu supuşii şi astfel, atunci când soarta ţării a fost în primejdie, au pus umărul împreună, „de la vlădică până la opincă”. În Transilvania, conducerea politică nu era românească şi apăra interesele altor naţiuni şi confesiuni, nu pe cele ale românilor. De aceea, încrederea românilor de rând, supuşi pe propriile pământuri, nu se putea îndrepta spre aceşti conducători străini, ci spre domnii, ierarhii şi boierii Ţării Româneşti şi Moldovei. Patriarhul ecumenic Chiril Lucaris surprindea încă în prima treime a secolului al XVII-⁠lea această stare de lucruri, evidentă chiar şi sub Mihai Viteazul. Solicitat de Gabriel Bethlen, principele protestant al Transilvaniei, în legătură cu trecerea românilor la calvinism (cu alte cuvinte, ar fi fost cumpărată o iluzorie libertate a românilor ardeleni cu preţul abandonării credinţei bizantine), înaltul ierarh, bun cunoscător al stării românilor, i-⁠a răspuns acestui lider maghiar, la 1629, dezamăgindu-⁠l complet: Autoritatea protestantă a Ardealului nu-⁠i va putea sili niciodată pe români să treacă la calvinism, fiindcă ar interveni domnii Ţării Româneşti şi Moldovei, „dacă nu cu armele, măcar cu îndemnuri tainice” şi fiindcă există o „legătură de sânge şi de simţiri” care-⁠i uneşte pe românii de pe cei doi versanţi ai Carpaţilor.

Ideea ocrotirii românilor transilvăneni de către elitele extracarpatice şi, mai ales, acea „legătură de sânge şi de simţiri” dintre toţi românii au salvat viaţa românilor înstrăinaţi şi au păstrat viu sentimentul unirii. Altminteri, românii transilvani şi-⁠au dus viaţa lor modestă ca supuşi, singurii lor conducători, bisericeşti (spirituali) şi mireni (politici) deopotrivă, fiind preoţii şi călugării. Nu întâmplător, acelaşi Nicolae Iorga îşi intitula o carte de suflet „Sate şi preoţi în Ardeal”, înţelegând dintr-⁠o privire sensurile adânci ale unei civilizaţii agrar-⁠pastorale, ţinute în coeziune de biserică.

Dar unirea nu se putea face în jurul Transilvaniei, deoarece Transilvania nu avea în frunte o putere românească. Era nevoie de un nucleu de Românie care să atragă apoi Transilvania, iar acest nucleu nu se putea constitui decât din cele două „libertăţi româneşti” şi, mai ales, din acea ţară care-⁠şi asumase de timpuriu – prin Mihai Viteazul – misiunea de reconstituire a unităţii politice a poporului al cărui nume îl purta (Şerban Papacostea). Ţări româneşti erau zeci, aproape pe fiecare vale şi în fiecare depresiune – numite aşa mai ales în Transilvania, unde românii erau pe alocuri separaţi de străini – dar numai una dintre ele a purtat neîntrerupt acest nume simbolic, anume ţara de la sud de munţi. Moldova era „a doua libertate românească”, vitregită şi frântă însă şi ea, mai ales de la 1484 încoace, trecând prin 1538, 1775 şi ajungând la 1812. Speranţa românilor transilvani se concretiza, prin urmare, într-⁠o Românie, care trebuia să înceapă cu Ţara Românească şi Moldova. Altminteri, despre o Daco-⁠Romanie s-⁠a discutat mult, încă de la finele secolului al XVIII-⁠lea, inclusiv în unele cancelarii străine. Idei de acest fel, de unire a românilor într-⁠un singur stat, s-⁠au vehiculat chiar pe teritoriul Transilvaniei şi mai ales la Adunarea Naţională de la Blaj, în mai 1848, unde erau prezenţi fruntaşii revoluţionari ardeleni, moldoveni şi munteni. Acolo s-⁠au pus în cauză „trebuinţele naţiunii întregi”. În spiritul veacului naţionalităţilor, de care erau animate toate forţele progresiste ale Europei, s-⁠a căzut de acord că, datorită împrejurărilor, într-⁠o perspectivă apropiată ar fi posibilă Unirea Principatelor extracarpatine, Moldova şi Ţara Românească, urmând ca problema Transilvaniei să se pună ulterior, când se vor ivi condiţii favorabile. Totuşi, unele voci de pe Câmpul Libertăţii ar fi strigat chiar atunci, la 1848, conform mărturiilor, „Ardealul este acum România!”, o Românie pe cale de a se face. Să nu uităm că Avram Iancu a transformat pentru o clipă Munţii Apuseni în „ţară românească”. În deceniul care a unit Revoluţia de la 1848-⁠1849 cu Unirea din 1859, s-⁠a desfăşurat – cum ar fi spus Nicolae Bălcescu – o lucrare a tuturor românilor asupra lor înşişi. Românii ardeleni au sprijinit şi au încurajat mereu acţiunile unioniste, atât în timpul când lupta pentru Unire a fost dusă în emigraţie (până la 1856), cât şi în timpul edificării ei în interiorul Principatelor (1857-⁠1859). În acest spirit, Simion Bărnuţiu, marele ideolog al revoluţiei transilvane, îi îndemna – de la Pavia (din Italia), unde îşi lua un doctorat în drept – pe românii săi din Transilvania, să lupte pentru Unire, spre a dovedi lumii că românii sunt pregătiţi pentru a se „face naţiune”. Gazetele braşovene exprimau faptul că „dorinţa cea mai de pe urmă a tuturor românilor, a celor destul de deştepţi pentru a-⁠şi înţelege soarta, este că într-⁠o unire să formeze un regat neolatin, neatârnat”. Păcurarii transilvani, care-⁠şi păşteau turmele în luncile Dunării, Siretului şi Prutului, în Dobrogea, întorşi acasă după rânduiala lor pendulatoare, răspândeau printre români ideea unirii, în timp ce cărturarii şi oamenii de acţiune susţineau cu scrisul, cu vorba şi cu fapta ideea unirii. De exemplu, Timotei Cipariu, socotind unirea Principatelor de însemnătate capitală pentru viitorul românilor, cerea fiecărui român ardelean să se ocupe de împlinirea ei. Avram Iancu era înfăţişat de rapoartele austriece ca susţinător al unirii Principatelor, cu care „el dorea din suflet unirea pentru totdeauna a Transilvaniei”. Autorităţile austriece atrăgeau atenţia că în Transilvania majoritatea populaţiei era românească, că Transilvania avea o importanţă strategică fundamentală pentru unirea Principatelor Române şi că deveniseră evidente tendinţele de înfiinţare a unui „Imperiu daco-⁠roman” din cele trei ţări (Mihai Racoviţan).

Actele de voinţă naţională din 5 şi 24 ianuarie 1859 i-⁠au găsit pe românii transilvani în bucurie şi solidaritate deplină cu românii moldoveni şi munteni. La vestea dublei alegeri, George Bariţiu scria: „Bucuria este atât de mare, fericirea este atât de mare, încât peana tremură în mâna mea, şi o las”. Alexandru Papiu Ilarian susţinea că „românii din Transilvania numai la Principate privesc” şi că, la alegerea lui Cuza, „entuziasmul la românii din Transilvania era poate mai mare decât în Principate”. Adăuga şi că „românii de peste Carpaţi (din Transilvania), bărbaţi şi femei, bătrâni şi tineri, toţi ar fi gata a muri pentru domnul Cuza”. Intelectualii ardeleni au perceput opera lui Cuza ca pe una naţională, deopotrivă lupta sa pentru recunoaşterea dublei alegeri, pentru desăvârşirea unirii (1859-⁠1962) şi cea pentru modernizarea României prin marile reforme, gândite astfel încât ele să pună în aplicare programul Revoluţiei de la 1848.

Domnul şi-⁠a manifestat intenţia de întregire a Unirii cu celelalte ramuri ale poporului român, în mai multe împrejurări. De exemplu, adresându-⁠se oştirii reunite din tabăra de la Floreşti (Prahova), în vara anului 1859, a spus: „Vă stă în mână ca într-⁠o zi ţara noastră să vă poată datora mărirea”. De asemenea, scriind reprezentantului Piemontului (nucleul viitoarei Italii) la Constantinopol, arăta că el urmăreşte „a asigura soarta, buna stare şi libertatea a tot ce poartă numele de român”. Dădea exemplul italienilor şi socotea „izbânda lor ca o chezăşie şi o nădejde pentru viitorul nostru”. Cuza era văzut în unele rapoarte diplomatice contemporane drept doritor al înfăptuirii unei „Daco-⁠Românii” şi drept ţesător al unor „intrigi daco-⁠române pentru a anexa Transilvania”.

Deşi o acţiune de eliberare a Transilvaniei nu a fost posibilă în timpul lui Cuza, domnul i-⁠a făcut pe românii ardeleni să se simtă în Principatele Unite ca acasă, dându-⁠le adăpost şi sprijin necondiţionate. Mai ales intelectualii erau preţuiţi peste măsură: Simion Bărnuţiu a fost numit profesor la Universitatea din Iaşi, unde era dorit ca rector; Gheorghe Bariţiu a fost propus inspector general al şcolilor din Moldova; Alexandru Papiu Ilarian a devenit procuror general la Curtea de Casaţie şi apoi ministru de justiţie în guvernul Kogălniceanu. Studenţii transilvani au primit burse, şcolile româneşti din Braşov (gimnaziul creat la 1850, devenit apoi Liceul şi Colegiul Naţional „Andrei Şaguna”) şi Biserica Sfântul Nicolae s-⁠au bucurat de importante ajutoare băneşti.

Circulare şi proclamaţii ale principelui sau ale apropiaţilor săi, considerate de autorităţi ca primejdioase, erau răspândite în Transilvania şi Bucovina. Se consemna în epocă faptul că Alexandru Ioan Cuza ar fi declarat consulului francez, Victor Place, şi celui italian, Strambio, că el, ca principe român, nu va renunţa niciodată la Transilvania. Sentimentele elitei româneşti ardelene faţă de Cuza sunt sintetizate cel mai bine de Alexandru Papiu Ilarian: „O, principe şi doamne al românilor, fie ca să vă steie în ajutor geniul naţiunii române, să răzbunaţi cu înţelepciune moartea lui Mihai Viteazul şi să fiţi executorul fericit al planului celui mai mare domn român ce a avut vreodată Dacia lui Traian”. Erau prin urmare atunci speranţe că, prin domnul Alexandru Ioan Cuza, se va înfăptui unirea Transilvaniei cu Principatele Unite, formându-⁠se România.

Unirea de la 1859 a fost, astfel, fără îndoială, temelia unirii Transilvaniei şi a Marii Uniri în general. Românii transilvani au înţeles treptat că lupta lor pentru egalitate pe pământurile lor nu se poate realiza fără unire. Cele două secole de luptă pentru eliminarea discriminării lor în cadrul Imperiului Austriac şi apoi Austro-⁠Ungar, de la mişcarea Supplex-⁠urilor până după Memorandum, a arătat că mântuirea nu putea veni de la stăpânirea străină şi nici sub stăpânirea străină. Vorbele lui Bărnuţiu, din mai 1848, reveneau ca un memento: „Împăratul ne-⁠a înşelat, patria (adică Imperiul Habsburgic) ne-⁠a ferecat şi ne-⁠am trezit că numai credinţa în noi înşine şi în neamul nostru românesc ne poate mântui”. „Neamul nostru” îşi făurise sub Cuza un stat numit România şi care era menit să le fie scut şi adăpost tuturor românilor. Românii ardeleni au înţeles că numai unirea cu România le poate aduce emanciparea. Nu toţi şi nu de la început, ci parţial şi treptat, ca la toate popoarele pornite pe căi similare.

Ceea ce au realizat românii de la 1859 până la 1918 a intrat în mersul firesc al istoriei. După 1859-⁠1866, românii transilvani, ca şi ceilalţi aflaţi sub stăpâniri străine, aveau propria ţară spre care erau îndreptăţiţi să aspire ca spre o izbăvire. După 1877-⁠1878, aceşti români aveau o ţară liberă şi independentă care-⁠i putea mântui de rău. Din anii ’80 ai secolului al XIX-⁠lea, era tot mai clar pentru cât mai mulţi că „soarele, pentru toţi românii, la Bucureşti răsare” (Ioan Slavici). Până la împlinirea idealului, românii ardeleni au mai încercat o dată calea petiţionară (prin Memorandum), calea luptei politice şi parlamentare (prin activism), au continuat modalităţile luptei culturale (în primul rând prin ASTRA), s-⁠au sacrificat pentru o cauză care nu era a lor în Primul Război Mondial, dar totul a fost în zadar. Speranţa libertăţii în Imperiul Habsburgic s-⁠a dovedit complet iluzorie şi atunci au pus în prim plan „credinţa în neamul nostru românesc”, după cum îi îndemnase, la 1848, Simion Bărnuţiu. Prima concretizare a justeţei acestei credinţe a fost actul de la 24 Ianuarie 1859, odată cu dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza, prin care s-⁠a deschis şi posibilitatea unirii Transilvaniei cu România. La 1859, românii din Ţara Românească şi Moldova s-⁠au înscris în mersul istoriei europene – care punea în prim plan emanciparea naţională – iar elitele româneşti din provinciile înstrăinate au înţeles foarte bine acest drum care li se deschidea şi pe care trebuiau să-⁠l urmeze. Ajungem, astfel, tot la vorbele lui Mihail Kogălniceanu din 1862 şi care sună nu doar constatativ, ci şi profetic: „Unirea naţiunea a făcut-⁠o!”. Se încearcă azi fel de fel de ajustări ale istoriei, sub diferite pretexte, ajustări care tind să excludă ori să diminueze rolul românilor în actul unirii, care privilegiază voinţa marilor puteri sau care scot în prim plan şansa (norocul), dar adevărul – în ciuda unor cârcotaşi – este de neocolit: oricât de favorabile ar fi fost împrejurările interne ori internaţionale, oricât de mult ne-⁠ar fi sprijinit (în chip interesat, de altminteri) Franţa, oricât de mult ar fi lucrat elitele intelectuale străine şi locale, fără Moş Ion Roată, adică fără „talpa ţării” nu se putea face nimic trainic. La 1859, intelectualitatea şi poporul au mers – ca şi la 1848-⁠1849, în mare măsură – împreună, „mână cu mână” (cum scria Alecsandri), creând acea concertare de care orice popor are nevoie spre a fi naţiune. Iar românii, atunci când s-⁠a împlinit sorocul, au ştiut să fie o naţiune. Aceasta trebuie să o ştie neapărat românii de astăzi, ca să înţeleagă că gloria trecutului nostru – atunci când s-⁠a manifestat – nu este o invenţie şi că ea ne poate fi reazem pentru prezent şi pentru viitor.

■ Conferinţă ţinută la Palatul Patriarhiei

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Conte

Revista Contemporanul, înființată în 1981, este o publicație națională de cultură, politică și știință, în paginile căreia se găsesc cele mai proaspete știri privind evenimentele culturale, sociale și politice din România și din străinătate. De asemenea, veți fi la curent [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest

Subscribe To Our Newsletter
Get the latest business resources on the market delivered to your inbox.
Subscribe Now