Elena Dulgheru: România regală şi Schimbarea la faţă a României
România regală în Anul Centenarului Marii Uniri (1918-2018)
Pelerinajul românilor din zilele acestea la Peleş, la Palatul Regal, la Curtea de Argeş, ridică un catarg de speranţă într-un destin istoric mai demn, de o demnitate după modelul celui care acum este primit în braţele Domnului
„România a fost pentru zece zile Regat”, spunea cineva, imediat după moartea lui Mihai de România, pe facebook. Au fost şi sunt, pe drept cuvânt, „Zilele Regelui”. Da, marea de oameni veniţi din toată ţara şi de dincolo de frontierele ţării să-şi ia rămas bun de la Suveranul României, căldura şi explozia de evlavie cu care a fost întâmpinat pe ultimul său drum pământesc, de la Otopeni, până la Peleş, la Bucureşti şi la 
Curtea de Argeş, au transformat neaşteptat de mult faţa României. România radia de o strălucire spirituală nemaivăzută, cel puţin de la Revoluţie, pe faţa ei.
S-a vorbit de o nemaivăzută creştere a conştiinţei monarhice a românilor în zilele acestea „ale Regelui”. Şi nu cred că e un fenomen efemer sau de suprafaţă, pentru că substratul pe care se bazează este adânc şi trainic. Cred că, pur şi simplu, România s-a maturizat mult în aceste câteva zile. Până şi penibila şi imberba agitaţie politicianistă cea de toate zilele a tăcut, nici ea nu ştie de ce, atunci. Dar a tăcut: semn că harul lucrează şi peste politicieni, chiar dacă aceştia nu realizează ce se întâmplă cu ei.
Zecile de emisiuni despre Rege, transmise în „zilele prohodului” de toate posturile media importante, indiferent de orientarea lor politică şi de specificul lor, nu doar că au educat populaţia (fie şi aşa, „pe repede înainte”), dar au ridicat la lumină şi au adus la unison un orizont de simţire naţională, care până atunci funcţiona mai mult la nivel subteran şi predilect insular, în zona anumitor grupuri (monarhiste, anticomuniste, une-ori, creştine) obstrucţionate tacit de puterea politică, fie ea stângistă ori liberală, putere pentru care regalitatea a fost mereu văzută ca o ameninţare.
Am mai avut, în istoria recentă, mari momente de entuziasm monarhic, cu ocazia scurtelor – prea scurtelor – şi puţinelor – prea puţinelor –, şi memorabilelor vizite în ţară ale Majestăţii Sale Mihai I. Dar atunci, din cauza rezistenţei clasei politice, flacăra monarhică nu a avut nici puterea de cuprindere, nici anvergura aproape metafizică a celei de acum. Metafizică? Religioasă? Sentimentală, pur şi simplu?… Care e cuvântul potrivit pentru această stare de elevaţie colectivă, pe care doar în zilele Revoluţiei din 1989 am mai simţit-o? Dar atunci, dincolo de entuziasmul general şi de norul de har sub care mulţi au simţit că s-a aflat România, starea generală era mult mai confuză, iar fluidele care o animau, mult mai diverse şi antagonice, ceea ce ulterior s-a concretizat în degringolada tranziţiei. Sunt legităţi istorice binecunoscute; le-a exprimat şi Gustave le Bon în cărţile sale despre psihologia revoluţiilor.
Pe când acum, reîntoarecerea acasă pentru totdeauna a Regelui ne-a adus o stare de limpede elevaţie naţională, receptată de mulţi ca tristă sau tragică, dar mai luminoasă, mai amplă şi mai verticalizată ca oricând. Cum altfel să-ţi explici că, în loc de lacrimi, mulţimea prohodea cortegiul funerar cu aplauze? Era asta înscris în directivele de protocol? Nu cred. Şi nu erau aplauzele tembele ale devoratorilor de spectacol, căci irumpeau într-o linişte desăvârşită şi într-o stare de colectivă aşezare lăuntrică, atipice cotidianului românesc şi străine stării de spectacol stradal.
Cred că numele acestei elevaţii generale este metanoia. O ţară se trezeşte din somn. O ţară îşi resimte tot mai mult vinovăţia şi decăderea morală, dar începe să vadă şi demnitatea la care este chemată. Pe care o credea anacronică, utopică, pierdută. Anvergura marelui monarh, primit acum acasă, i-a readus-o în faţă. A devenit palpabilă! O ţară îşi reaminteşte de Regele său şi de un trecut nu prea îndepărtat, turbulent şi dramatic, încâlcit în teorii istorice sumbre şi alunecoase, dar încărcat şi cu o alură de glorie neamăgitoare, centrată în jurul Coroanei Regale făuritoare a României Mari.
Tot mai multe mărturii ieşite acum la lumină, obligate să zacă multă vreme prin sertare, măsluite, ori pur şi simplu uitate, şterg mârşava ponegrire cu care a fost întinată de propaganda comunistă imaginea Regelui şi a monarhiei Române, dar mai ales a Regelui Mihai, singurul Rege al României uns de Biserica Ortodoxă, aşa cum remarcase PS Varlaam Ploieşteanul.
Diversiuni infame, instrumentate metodic de presă, dar şi de o parte a lumii universitare, aflată sub anumite presiuni ideologice, diversiuni preluate ulterior de ignoranţa populară şi perpetuate timp de generaţii, încep tot mai mult să se spulbere. E drept că mărturii valoroase despre familia regală au fost publicate de edituri de prestigiu, dar nu au avut ecoul popular pe care l-ar fi meritat. Vălul de neîncredere persista, pentru că înţelegerea organismului monarhic era obstrucţionată (şi încă mai este) de pâcla obscurantismului materialist, care a atacat şi minţile unor oameni care se pretind credincioşi. E de neînţeles, altminteri, cum pot unii creştini să conteste legitimitatea Regelui, invocând abdicarea forţată, care este nulă nu doar pentru că a fost obţinută prin şantaj, ci din simplul şi fundamentalul motiv că ungerea nu poate fi luată înapoi. Abdicarea nu este demisie dintr-o funcţie laică, ci este nulă de drept, pentru că ungerea este consacrare! Asemeni hirotoniei preoţeşti, asemeni cununiei creştine.
Abia acum, după trecerea la veşnicie, imaginea Regelui începe să se arate public şi să fie înţeleasă în adevărata ei lumină. De ce abia acum? Pentru că acum informaţia se uneşte cu duhul! Adevărul, ca să se înrădăcineze în conştiinţe, are nevoie de plinirea Duhului. De aceea, întotdeauna în istoria creştinismului, moartea drepţilor a fost urmată de mari străluminări spirituale şi convertiri. Trecerea la cer a dreptului deschide cerul, pentru că rugăciunile lui sunt primite de bunăvoinţa divină. Sute şi poate mii de creştini au simţit asta la trecerea la veşnicie a părintelui Sofian, a părintelui Galeriu şi a altor rugători ai neamului românesc. La moartea drepţilor, Dumnezeu le ridică sufletul la putere, încununându-i cu lumina Sa, lumină care apoi se revarsă peste cetate şi este resimţită de orice om cu sensibilitate duhovnicească. Este valul de evlavie populară pe care îl simţim când îi prohodim pe marii oameni ai duhului. Poate că nu îndrăznim să o spunem sau nu realizăm încă, dar acelaşi lucru se întâmplă acum, la moartea Regelui Mihai I.
O mărturiseşte valul de iubire şi evlavie populară cu care a fost întâmpinat în toată ţara, spre prohodire, îndelung aşteptatul monarh. Sentimentul acesta nu de tristeţe, ci de speranţă luminoasă a celui trecut prin crucea suferinţelor istoriei, sentiment eminamente spiritual, l-am simţit în reacţiile mulţimii venite să-l prohodească pe Rege la Palatul Regal. Gardul curţii Palatului, înveşmântat de oameni cu nenumărate flori şi privegheat de ghirlande de candele, s-a transformat într-o nesfârşită panglică de condoleanţe împodobită cu grijă, ce găzduia înduioşătoare fotografii ale familiei regale, o mulţime de poezii şi mesaje de dragoste şi pocăinţă dedicate Regelui, compuse spontan, a căror sinceritate şi căldură nu puteau să nu te impresioneze. M-a mişcat îndeosebi un desen de copil, reprezentând un aeroplan, sub care scria „Zbori spre Rai, Măria Ta!”
Semnele evlaviei populare sunt în Ortodoxie, dar şi în Catolicism, o primă condiţie a recunoaşterii sfinţeniei. Aceleaşi coordonate ale sfinţeniei le-a subliniat, cu discreţie, părintele Patriarh Daniel, când a evocat în aceste zile, într-o serie de cuvântări, personalitatea Regelui Mihai, accentuând virtuţile morale, religioase şi politice ale acestuia. Cred că Dumnezeu va da la lumină, în timp, şi alte semne, tot mai convingătoare, ale aşezării Regelui în rândul drepţilor lui Dumnezeu, dacă ne vom învrednici de aceste dezvăluiri.
Dar nu doar despre rectitudinea morală şi creştinească a Regelui Mihai este acest text, ci şi despre Schimbarea la faţă a României. Am credinţa că recunoaşterea primeia o va potenţa pe a doua. Această Schimbare la faţă nu este o utopie, ci un ax al devenirii, pe care unii îl urmează, alţii nu; ea nu se realizează dintr-o dată, ci în etape, în suişuri succesive, care nu exclud coborâşurile.
O primă etapă a acestei transfigurări a constituit-o Revoluţia din 1989, indiferent cum i-om spune acum din punct de vedere istoric. Era firesc să fie etapa cea mai dureroasă şi cea mai tulbure. Era firesc şi ca „Revoluţia să fie furată”. Nu a existat revoluţie în istorie să nu fie furată. M-a întristat că mulţi idealişti ai acelor zile şi-au pierdut cu totul speranţa în anii ce au urmat. Se aşteptau, probabil, la un suiş liniar al istoriei, subestimând remanenţele comunismului din societatea noastră.
Dar România profundă a subzistat şi iese la lumină, pas cu pas, în momentele de deschidere spirituală ale istoriei şi de mare coeziune naţională, când perdeaua materialismului comunitar slăbeşte. Revirimentul credinţei de după 1989 a potenţat mult această renaştere şi continuă să o potenţeze, dar mai firav, potrivit credinţei noastre firave.
Moartea Regelui este, însă, un eveniment cu o mare greutate în Schimbarea la faţă a ţării. Nici un om de stat al României moderne nu a fost prohodit cu asemenea entuziasm şi iubire şi într-un asemenea duh de reconciliere naţională, nici cu atâta recunoaştere de pe alte meleaguri. O profeţie, pe care o ţinem în buzunarul ascuns al inimii conştiinţei noastre naţionale, legată de strălucirea din vremurile din urmă a României, pare să-şi arate câteva raze. Raze ce străpung, pentru o săptămână şi ceva – ceea ce nu e deloc puţin! – oceane de întuneric al minţii, patimă oarbă şi vrajbă. Dar o profeţie nu se împlineşte automat, trebuie să lupţi pentru ea. Mai întâi, pe calea încrederii. Şi a recunoaşterii sfinţilor şi drepţilor trecutului şi prezentului nostru.
În zilele acestea „ale prohodului”, de câte ori mă gândeam la Palatul Regal, îmi venea să spun „deal”, iar „a merge la Palat” se transforma, automat, în „a urca”. Cu adevărat, în „Zilele Regelui” Palatul Regal s-a transformat într-un deal, la fel ca Dealul Patriarhiei, când îşi prăznuieşte sfinţii, iar Piaţa Palatului, într-o catedrală. O catedrală vie, a învierii neamului românesc.
Am privit-o ziua, am privit-o seara şi noaptea, plină de zecile de mii de oameni veniţi să-şi ia rămas bun de la Rege: zeci de scrisori şi poezii de dragoste către Rege, zeci de mii de flori şi luminiţe aprinse, aduse de tot atâtea suflete – candele ale pocăinţei, speranţei şi evlaviei populare faţă de un Rege mult mai înalt decât veacul în care i-a fost dat să trăiască. Veac care a încercat să-l dărâme, dar nu a reuşit.
Pelerinajul românilor din zilele acestea la Peleş, la Palatul Regal, la Curtea de Argeş ridică un catarg de speranţă într-un destin istoric mai demn, de o demnitate după modelul celui care acum este primit în braţele Domnului.
Nu ne rămâne decât să credem că această demnitate regală creştin-mărturisitoare este posibilă. Şi că este singura care ne deschide, ca ţară, un viitor pe pământ şi în cer. O credinţă ca aceasta, dacă este fermă, va lumina şi circumstanţele concrete cele mai oportune şi trainice în care un asemenea viitor se poate înfăptui.
13-29 decembrie 2017
