Clubul Ideea Europeană

„Când dispare protecţia acordată limbii şi culturii, siguranţa naţională este pusă în pericol”

„Olahus stătea la masă cu cei mai mari savanţi ai Europei”

 

Mihaela HelmisDomnule profesor Gheorghe Chivu, nu ştiu dacă diferenţa, să‑i zicem temporală, între înfiinţarea unor universităţi, academii în ţările vestice şi România a putut să fie recuperată în timp. Ştiu însă că sunt valori pe care v‑aţi străduit, ne străduim să le punem în lumină. Atunci, numai dacă vorbim despre felul în care limba română, literatura română veche are substanţă şi suficient substrat şi merită să fie cercetată, iată‑ne într‑o situaţie deja privilegiată. Noi trebuie să le arătăm aceasta. Aşadar, din această perspectivă, cât de bine stă cercetarea? V‑aţi ocupat de începuturile literaturii.

Gheorghe Chivu: Diferenţa dintre Orient şi Occident, să folosesc această distincţie, trebuie pusă, după mine, într‑un alt plan, nu acela al instituţiilor  de tip universitate, ci în registrul cultural mai larg. Spaţiul românesc a avut instituţii culturale importante, chiar dacă nu erau organizate în sistem occidental. Contactele dintre cultura acestei zone, a acestui spaţiu, şi Occident au existat şi ele, chiar dacă nu au avut forma pe care Occidentul o accepta sau o considera cea mai bună.

Noi am avut şi avem o cultură bună. Comparaţiile în plan cultural trebuie însă totdeauna foarte atent făcute, pentru că sunt grile diferite, sunt necesităţi culturale, sunt conjuncturi istorice şi culturale diferite. Şi atunci simpla punere alături a unor personalităţi sau a unui nivel considerat valid pentru o cultură sau alta nu totdeauna dă rezultatele aşteptate. De regulă, la noi se spune – sau spun alţii despre noi – că nu trebuie să vorbim laudativ despre cultura noastră veche, pentru că, în timp ce noi aveam câţiva cronicari „mărunţi”, în Occident erau mari scriitori. Suntem în alt spaţiu cultural, facem alte raportări şi nu e suficient să spunem că a existat Cantemir, de pildă. Dar faptul că a existat Cantemir şi că el a fost apreciat de marii savanţi din Occident, mai târziu decât trebuia, spune mult despre felul în care trebuie receptată cultura română. Dacă îl amintim pe Nicolaus Olahus cu două secole mai înainte, spunem la fel: pentru o zonă în care se consideră că exista o cultură incipientă sau de altă factură, nu de talie occidentală, dacă spunem asta, nu e suficient. Olahus „stătea la masă” cu cei mai mari savanţi ai Europei Occidentale şi nimeni nu considera că el, dacă şi‑a zis Olahus, trebuie discreditat sau desconsiderat. Avem o cultură de altă factură decât cea occidentală, care s‑a conectat treptat la liniile culturale europene, pentru că marii cărturari de la noi s‑au instruit afară. Dar, înainte să se instruiască afară, au acumulat foarte multă cultură aici, cultură specifică acestui loc. Avem o cultură care nu era scrisă în limba latină, care era „lingua franca” a ştiinţei. Avem o cultură scrisă în slavonă, în română, în neogreacă, fără ca asta să însemne obligatoriu o cultură inferioară din punctul de vedere al calităţii. Pentru că registrele trebuie atent stabilite, şi atunci comparaţiile se cuvine făcute ca atare.

Cultura română trebuie „scoasă la lumină”. Şi când spun „scoasă la lumină”, folosesc un clişeu. A înţelege ce a însemnat cultura românească veche impune o pregătire specială şi un alt mod de a privi cultura decât cel practicat astăzi. Şcolile şi‑au schimbat modul de a privi cultura, modul de a trata literatura, au fost introduse alte programe didactice, care nu asigură receptarea diacronică.

Vă opresc puţin, pentru că aş vrea să înţelegem cele rostite mai devreme în complexitatea lor. Un cercetător al acelor perioade trebuie să ştie mai multe limbi, să cunoască mai multe culturi, aşa încât, de pildă, să‑şi dea seama exact de valoarea sintetică a unui Codex precum cel Sturdzan.

Da, aţi amintit un Codex de care m‑am ocupat. Nu numai el trebuie cercetat sau evaluat.

 

„Evoluţia limbii noastre”

 

Dar este un semn.

Este un semn. Aveţi dreptate. Cei care cercetează literatura veche trebuie să aibă capacitatea şi cunoştinţele necesare pentru a pătrunde în texte şi a le putea evalua. Asta înseamnă, în primul rând, să ştii – spuneaţi – mai multe limbi. Eu aş zice în primul rând mai multe alfabete. Ca să ştii mai multe alfabete nu e suficient să înveţi semnele grafice. Trebuie să ştii istoria limbii şi să cunoşti evoluţia limbii noastre. Trebuie să ştii valorile semnelor respective. Pentru că în spaţiul nostru s‑a scris cu alfabet chirilic altfel decât scriau intelectualii în alte spaţii slavone. S‑a scris cu litere latine din secolul al XVI‑lea altfel decât se scria în Occident. S‑a scris cu alfabet latin pentru credincioşii care nu erau de rit ortodox şi într‑o manieră care era similară scrisului maghiar, pentru că era o cultură de o anumită factură. Erau misionari italieni care scriau, aici, în limba română cu alfabet amestecat: norme ortografice maghiare, poloneze, italiene şi latine. Ca să pătrunzi forma acestor texte – fără această pătrundere nu poţi să ajungi la conţinut, nu poţi să ajungi la evaluare – ai nevoie de iniţiere. Şi ai nevoie de un alt mod de a privi acest scris decât cel practicat în Occident, unde ediţiile diplomatice presupun tipărirea ca atare a unor texte. Spaţiul nostru impune o altfel de receptare. Alfabetul chirilic a rezistat până în secolul al XIX‑lea, dar nu în forma de început. Scrisul cu litere latine din secolul al XVI‑lea merge până în secolul al XIX‑lea, dar în etape diferite, cu forme diferite de manifestare, până se ajunge la modelul latin. Ca să facem această interpretare, ca să se poată face această interpretare e nevoie de cunoştinţe multiple. Nu se poate face fără percepţia diacronică, nu se poate face fără integrarea într‑un anumit spaţiu cultural. Trebuie să‑l ştii pe acela, trebuie să ştii literatură veche, trebuie să ştii limbă veche, trebuie să ştii istoria alfabetelor, trebuie să ştii fonologie, trebuie să ştii multe lucruri pentru a putea interpreta. Doar dacă ştii toate acestea, poţi să reproduci un text într‑o formă care să fie accesibilă cititorului de astăzi.

Iar acest Codice era, aşa cum erau în epoca veche şi altele, o sinteză de informaţii culturale?

Erau două tipuri de texte. Erau manuscrisele şi erau tipăriturile. Tipăriturile, acestea erau condiţiile, erau destinate în principal bisericii, pentru că trebuiau să fie mai multe exemplare care să aibă toate aceeaşi formă, acelaşi conţinut, să poată fi folosite în timpul slujbei. Iar literatura laică de toate tipurile era difuzată de regulă în formă manuscrisă. Codicele de care vorbiţi are conţinut religios şi este un fel de „bibliotecă la purtător”. Şi sunt multe asemenea „biblioteci”, pentru că oamenii nu aveau posibilitatea să‑şi cumpere cărţile, cei interesaţi de cultură, în forma pe care epoca respectivă o oferea. Şi atunci îşi transcriau texte sau le dădeau la transcris. Existau copişti ambulanţi, care primeau comenzi. De aceea miscelaneele sunt corpusuri de texte de diverse feluri, puse în bibliotecile personale. Cunoaşteţi din zona Ardealului bibliotecile, care aveau desenate pe uşi cărţi. Şi acolo, în spate, puteau să fie nu numai cărţi, ci şi manuscrise. Acestea, multe au fost adunate ulterior, aparţin adesea unor perioade succesive, unele sunt amestecate. Dar aceasta însemna apetit pentru cultură. Putea să‑şi transcrie un preot o predică pentru a o folosi la biserică, dar el nu folosea Codicele Sturdzan pentru slujbă. Există în Codicele Sturdzan un exemplu cu totul remarcabil pentru deschiderea culturală a epocii. Există un „Tatăl nostru” în limba maghiară, scris cu litere chirilice. Scris imediat după 1600 de un anonim vorbitor de limbă română. Un preot, că nu oricine ştia să scrie, ştie „Tatăl nostru” ca pe o poezie. În Europa se cercetau textele fundamentale care puteau să apropie culturile. Şi „Tatăl nostru” făcea parte dintre ele. Se făceau comparaţii între limbi. Acest preot vrea să transcrie ce ştie din limba maghiară, dar scrie cu alfabetul pe care‑l utiliza în mod curent. El intră astfel într‑o mişcare culturală. Asta arată, cum afirmam mai devreme, apetit pentru cultură: „Vreau să ştiu mai mult”. Încep să apară liste de plante, imediat în vremea respectivă; se traduc lucrări ştiinţifice în sensul epocii, şi astfel cultura românească evoluează. Ea trebuie înţeleasă în diacronie, pentru că există o dezvoltare de la textul religios către textul laic; din secolul al XVI‑lea textul laic se extinde, se diversifică; sunt ilustrate multe domenii, se schimbă sursele, pentru că nu mai sunt doar surse slavone, răsăritene, ci şi surse occidentale. Încep să apară gramatici, lexicoane, scrieri istorice, beletristice, apar texte ştiinţifice diverse, care spun că această cultură românească, marginală pentru alţii, se dezvoltă cu ajutorul oamenilor care învăţau aici, dar şi cu ajutorul celor care se instruiau afară şi apoi se întorceau.

 

„O direcţie de înnoire a limbii române literare”

 

Atât de multe elemente care ne fac să acceptăm această idee, că limba în care vorbim, cultura care se naşte în acest spaţiu sunt elemente de identitate şi securitate naţională, şi de la conştientizarea la care asistăm la jumătatea secolului al XIX‑lea şi apariţia primei asociaţii care avea să se transforme în Academia Română lucrurile au evoluat tocmai în acest sens, al cunoaşterii şi preţuirii acestor valori.

Limba română este cea care ne‑a ţinut împreună. Limba română este cea care ne‑a dat identitatea. Pentru că fără limba română nu putea să existe coeziune nici socială, nici naţională. Zic naţională, chiar dacă se poate spune că nu exista sentimentul de naţiune. Pentru că toate provinciile româneşti aveau intelectuali cu diverse grade de pregătire, care foloseau româna, chiar dacă ştiau slavonă, chiar dacă ştiau greacă sau latină. Ei foloseau româna ca limbă literară. Pentru că, în clipa în care înveţi un alfabet al unei limbi care nu e a ta, îţi însuşeşti un sistem de transformare a limbajului curent într‑un limbaj normat. În clipa în care ştii limbi străine şi traduci din limbi străine, transpui în textul tău tipare naratologice, stilistice, textuale care aparţin unei limbi de cultură, şi atunci îţi înnobilezi limba. Deci, în toată perioada veche, româna ne‑a ţinut împreună. Existau variante specifice provinciilor mari, variante ale limbii literare. Dar încă din secolul al XVIII‑lea (totul începuse la jumătatea secolului al XVII‑lea), limba tinde să se unifice la nivelul elevat. Toţi cei care au trecut prin şcoală ştiu de Noul Testament de la Bălgrad şi de Simeon Ştefan. Acolo sunt semne foarte clare pentru două direcţii pe care mergeau învăţaţii. El a folosit acele cuvinte – în traducerea, evident, a Noului Testament – pe care le cunosc toţi. „Cuvintele acelea sânt bune”, care circulă, precum banii – lucrurile sunt ştiute. Dar asta înseamnă că a ales cuvinte care să nu aparţină graiului local, încearcă să creeze unitate. Mai spune încă ceva: Am folosit şi sinagogă, şi publican – acestea erau neologisme – pentru că şi alţii le foloseau în traduceri. Dar asta înseamnă acceptarea neologismelor şi afilierea la o direcţie de înnoire a limbii române literare. Şi din secolul al XVII‑lea, când în biserică este acceptată limba română ca limbă de cult, româna se unifică. În secolul al XVIII‑lea avem deja unificare, şi cei din Şcoala Ardeleană au spus: „în textul bisericesc tot o dialetă iaste”. Constatau că în textul bisericesc, începând cu Antim Ivireanu, se stabiliseră norme unitare. Asta înseamnă unitate înainte de Şcoala Ardeleană. Şcoala Ardeleană a încercat, pe această unitate primară, să aducă o modernizare care să pună limba română între limbile de cultură ale Europei.

Descrieţi o lume în care apele n‑aveau cum să se despartă, şi găsim în Dvs., obligatoriu, lingvistul şi filologul. Prin natura acestui interesant subiect de cercetat, a trebuit să fiţi şi una, şi alta. Aţi lucrat şi la Institutul „George Călinescu”, dar şi la Lingvistică. Pe dvs. astăzi, unde vă găsim? Ce simţiţi că trebuie să faceţi personal şi împreună cu această importantă secţie a Academiei Române, Secţia de Filologie şi  Literatură, pe care o coordonaţi în calitate de preşedinte?

Trebuie să fac ce am făcut şi până acum, adică să încerc să pun în valoare cultura română. A face filologie înseamnă a sluji cultura. Filologia nu înseamnă publicarea unui text fără raportare la nivelul de cultură, fără încercarea de a găsi locul lui în cultură. Cultura evoluează, cultura este un complex care trebuie interpretat. Am făcut, am încercat, ca filolog, pentru că filologul trebuie să fie şi lingvist, trebuie să fie şi istoric literar, trebuie să acopere domenii diverse, chiar dacă nu poate să fie specialist în toate, evident. Dar în ceea ce am făcut şi în ceea ce au făcut şi alţii, am încercat să pun cultura română într‑un proces de evoluţie, să scot în evidenţă lucrurile importante. Trebuie să fac acest lucru, îmi place să fac acest lucru şi în momentul de faţă. Pentru că Secţia de Filologie şi Literatură, pe care dvs. aţi amintit‑o, este înfiinţată odată cu Academia Română. Academia Română a fost înfiinţată tocmai pentru a uni eforturile de punere în evidenţă a valorilor culturii naţionale, de a crea unitate prin cultură, de a contribui la dezvoltarea ştiinţei româneşti. Secţia de Filologie şi Literatură, în acest context, are sarcini complexe. Pentru că la început în Secţia de Filologie au fost şi istoricii, nu numai literaţii, nu numai lingviştii, au fost şi cei care se preocupau de istoria artei, de istoria culturii în general, adică erau umanioarele, cum îi plăcea profesorului Simion să spună mereu, un cuvânt care cândva era uzual. Acum, Secţia din interiorul Academiei are un rol dublu, pentru că ea are în componenţă reprezentanţi de frunte ai literelor româneşti. Ei, ca personalităţi, au sarcinile bine ştiute: îşi fac datoria faţă de cultură, continuă să facă ceea ce au făcut, acum în cadrul Academiei. Există însă încă o sarcină, aceea de a coordona institutele de specialitate subordonate Academiei Române. Şi ele sunt în Bucureşti, în Iaşi, Cluj, Timişoara. A coordona aceste institute înseamnă a sprijini cercetarea ştiinţifică în domeniul lingvisticii şi în domeniul istoriei literare, fără de care nu se poate face cercetare coerentă, subordonată interesului naţional. Lucrurile acestea sunt iarăşi cunoscute; nu sunt vorbe, sunt realităţi. Atunci, îmbinând cele două sarcini pe care le are Secţia, cred că iese foarte clar în evidenţă menirea noastră culturală şi ştiinţifică.

La fel de diferiţi sunt membrii de astăzi ai acestei secţii, precum cei care dau numele premiilor pe care Secţia le acordă în fiecare an, uneori nu chiar pe toate. Îi amintesc pe Bogdan Petriceicu Hasdeu, pe Blaga şi pe…

…Timotei Cipariu, care a fost un mare filolog de început. Deci, sunt personalităţile care au marcat domeniile filologiei româneşti în sensul larg al termenului, începând cu filologia de secol XIX, pentru că pentru Timotei Cipariu, funcţiile pe care le‑a primit în Academie erau rezultatul activităţii excepţionale pe care a avut‑o în cadrul mişcării academice de la începuturile Academiei până spre sfârşitul secolului. Bogdan Petriceicu Hasdeu, genial din toate punctele de vedere, a marcat apoi cercetarea filologică românească în sens larg.

 

„B.P. Hasdeu – o concepţie enciclopedică”

 

Numai dacă ne gândim până la ce literă şi cu ce acribie ajunsese la Dicţionarul său etimologic.

Era o concepţie enciclopedică, una dintre ultimele, poate, în domeniul filologiei noastre, care arată cum ar trebui să fie făcută cercetarea culturii. Pentru că cercetarea culturii nu poate să fie doar sincronică, ci şi diacronică; nu poate să fie îngustă, trebuie să cuprindă toate aspectele şi toate direcţiile de iradiere a culturii. Ceilalţi cărturari care au dat nume premiilor Academiei sunt mari personalităţi în poezie, în proză, în teatru. Din păcate, teatrul este puţin ilustrat în ultima vreme.

Nu s‑a acordat, vreţi să spuneţi, Premiul „I.L. Caragiale”.

Nu s‑a acordat. Premiile Academiei Române sunt premii de consacrare, sunt premii stabilite pentru acum doi ani, pentru că orice valoare trebuie să se aşeze pentru a fi recunoscută, altfel poate să fie o „explozie” de moment. Poţi să judeci doar în perspectivă care este valoarea unei anumite opere, a unei anumite creaţii. E greu de ales totdeauna, dar membrii Secţiei, prin vot, după analize pe care noi le considerăm temeinice, aleg lucrările reprezentative.

Aţi pomenit o temă de interes. Secţia cred că este pe cale să se înnoiască.

Trebuie să se înnoiască, pentru că au fost perioade în care accesul unor savanţi şi scriitori a fost… nu blocat, dar întârziat. Au dispărut mulţi dintre membrii titulari în ultimii ani. Trebuie aleşi dintre savanţii vremii de azi, dintre marii cărturari şi scriitori cei mai reprezentativi, pentru că altfel activitatea Secţiei are de suferit.

Le putem spune celor care acum au 55‑65‑70 de ani, fără a greşi, cărturari? Contemporanii noştri acceptă această titulatură? Noi îi recunoaştem ca atare? Apropo, actualul Preşedinte al Academiei Române a devenit membru corespondent al Academiei Române la 46 de ani.

Aţi propus două perspective diferite: perspectiva personală şi perspectiva grupului, a colectivităţii.

Altfel, dacă nu le recunoaştem, e tot degeaba.

Da, dar sunt şi aici două componente, mă refer la Secţia noastră. Sunt lingviştii şi sunt literaţii. Şi, când zic literaţi, mă gândesc la mulţi, la scriitori şi la savanţi. Pentru că… poate savant nu e cuvântul cel mai potrivit sau nu e termenul acceptat, pentru că un scriitor nu se consideră savant, un poet nu se consideră savant. Savant poate să fie cercetătorul care are cunoştinţele necesare pentru a primi acest titlu ca premiu, să spunem.

Şi de membru în Secţie.

Şi de membru în secţie. Însă niciodată nu vor fi toţi cei foarte valoroşi membri ai Secţiei, pentru că numărul de locuri este limitat. Dar revin. În cadrul Secţiei sunt două tipuri de personalităţi, pentru că lingviştii sunt oameni de echipă, care lucrează în grup, pe când literaţii, în sensul foarte larg, sunt personalităţi. Sunt creatori. Şi între literaţi, cercetătorii istoriei literare, criticii literari trebuie să fie savanţi. Pentru că, chiar dacă se consideră că prin critica literară se face artă, se spune des acest lucru, prin critica literară se oferă un instrument de interpretare a textului literar. Şi atunci, cu toată creativitatea obligatorie pentru o personalitate, cu toată perspectiva individuală de interpretare a unui text pentru public, pentru că de aceea există critica literară, acolo există reguli ale accesului la text prin ştiinţă, criteriile de evaluare. Şi atunci sunt aici personalităţi diverse.

Dar prin forţa lucrurilor sunt de mare notorietate.

Categoric. Dar în cadrul Secţiei formăm o unitate. Nu se poate altfel. Lingviştii şi literaţii – poate trebuia să spun literaţii şi lingviştii, dar ziceţi că este ordine alfabetică, lingvişti înainte de literaţi – trebuie să lucreze împreună şi e firesc să fie astfel. Servesc aceeaşi cultură, privită din perspectiva formei şi a conţinutului.

 

„Istoria limbii române de la origini până astăzi”

 

Institutele pe care le‑aţi pomenit, în colaborare, într‑o coordonare impresionantă, ne‑au dat lucrări fundamentale pentru limbă, pentru istoria limbii şi a literaturii. De acum ce simţiţi că este de făcut pentru a completa tot acest important, impresionant demers?

De terminat ce s‑a început şi de luat apoi de la capăt. Pentru că s‑a terminat Dicţionarul limbii române. Încep cu el, pentru că a făcut parte dintre lucrările pe care Academia a vrut să le realizeze de la început. Dicţionarul s‑a terminat, dar dicţionarul trebuie actualizat permanent. Fie şi numai pentru faptul că totdeauna lectura unui text oferă informaţii suplimentare. Percepţia asupra textelor se schimbă după cerinţele, după capacitatea intelectuală dintr‑o epocă. Gramatica Academiei Române ştiţi că se înnoieşte, chiar dacă oamenii sunt nemulţumiţi, când se schimbă sistemul de raportare la limbă printr‑o anumită concepţie. Gramatica Academiei de acum nu mai este gramatica pe care o învăţam noi în şcoală – ceea ce nu înseamnă că nu trebuie continuată ideea de schimbare, pentru că este o adaptare la tendinţe, la direcţii de investigare a limbii, care sunt cunoscute peste tot. În domeniul literaturii, trebuie, cred, elaborată o istorie a fenomenului literar românesc în ansamblul său. Există istorii literare de autor. Dar o istorie academică a literaturii cred că trebuie făcută, la fel cum trebuie făcută istoria limbii române de la origini până astăzi. Tot au încercat lingviştii să o realizeze, dar, din motive care au ţinut uneori de epocă, nu au ajuns la capăt. Trebuie făcute dicţionare ale literaturii. S‑a încheiat marele Dicţionar general al literaturii române şi a avut chiar a doua ediţie terminată, prin efortul excepţional al profesorului Eugen Simion. Se lucrează la o variantă pentru străinătate a acestui dicţionar. Dar el trebuie refăcut, pentru că se schimbă criteriile de evaluare, apar noi autori care, dacă merită, trebuie cuprinşi într‑un asemenea dicţionar canonic. Adaug însă tuturor acestor lucrări fundamentale ediţiile de text. Pentru că textele vechi importante, dar şi operele fundamentale moderne trebuie cunoscute. Nu există un moment, nu poate să apară unul în care să spunem: nu mai avem ce să publicăm.

Cu siguranţă, poate mai mult decât atât, pentru că la un moment dat indexul sau participarea, prezenţa în citările internaţionale erau în defavoarea filologilor Secţiei, a membrilor Secţiei pe care o coordonaţi, faţă de „ştiinţifici”, mi‑aş dori să găsiţi o cale comună, pentru că probabil măsurarea n‑ar trebui să se facă în acelaşi fel.

Categoric nu. Pentru că, în timp ce ştiinţele exacte au de foarte multe ori un limbaj internaţional şi ele trebuie să urmeze aceleaşi reguli, să aibă aceleaşi obiective care au depăşit şi depăşesc graniţele totdeauna istoria limbii şi a literaturii, studiul limbii şi al literaturii sunt cantonate de multe ori între nişte graniţe, ele sunt ale noastre. Instrumentele de evaluare sunt atunci diferite. Degeaba aşteptăm să avem aceleaşi citări pentru o lucrare de fizică atomică, pentru o lucrare de matematică şi pentru una de lingvistică. Chiar dacă se scrie sau se traduce o carte de lingvistică în limba engleză, cartea ajunge să fie citită doar de cei care sunt interesaţi de limba română sau, dacă este o lucrare de teorie lingvistică, de cei care abordează lingvistica din domeniu din perspectiva respectivă.

Atunci cred că e nevoie de un coeficient care să se încadreze acolo, la interes naţional, identitate naţională, siguranţă naţională chiar.

Sigur. Şi asta. Când dispare protecţia acordată limbii şi culturii, siguranţa naţională este pusă în pericol. În clipa în care limba îşi pierde statutul de marcă identitară a unei naţiuni, atunci naţiunea respectivă dispare. Au dispărut popoare, au dispărut naţiuni pentru că şi‑au pierdut limba. Limba este cea care ne dă identitatea şi care ne ajută să fim noi.

Pentru toate aceste, le putem spune, „capete de capitol” pe care ni le‑aţi dezvăluit, n‑avem decât să ne aşezăm împreună cu dvs., să vă urmărim şi, de fapt, să ne urmărim. Pentru că sunteţi cumva oglinda noastră aprofundată, ştiinţifică, şi care ne face să ne simţim ce suntem. Mulţumesc.

Este onorant ce spuneţi, dar nu sunt o oglindă.

Secţia…

Secţia da, pentru Academie şi pentru savanţii care ilustrează domeniul, inclusiv cei din afara Secţiei. În universităţile din România sunt personalităţi de primă mână în toate domeniile – cele două, trei, patru pe care Secţia le ilustrează. Am numărat mai mult de două, pentru că vorbeam mai devreme de literaţi. Eu sunt acum un slujbaş chemat să unească eforturile, să le ducă mai departe, pentru că ocup un loc lăsat liber de un mare savant. Aşteptările faţă de această Secţie sunt mari; la fel şi aşteptările faţă de cultură, prin Secţia pe care o reprezint în momentul de faţă.

Mulţumim şi mult spor.

Vă mulţumesc şi eu.

Mihaela Helmis în dialog cu Gheorghe Chivu

Total 1 Votes
0

Mihaela Helmis

Mihaela Gabriela Helmis – jurnalist de vocație, s-a născut la Sibiu la 14 octombrie 1960.
Absolventă a Liceului „Octavian Goga” din Sibiu, secția filologie-istorie (1979) și a Facultății de Filosofie-Istorie, Universitatea București (1983, cu definitivat în 1987), a fost prezentă, ca membră a Cenaclului „Radu Stanca” în paginile publicațiilor Tribuna Sibiului, Transilvania, iar ca studentă în revistele Viața studențească și Amfiteatru. Ca tânără profesoară de științe sociale și istorie la Scoala nr. 1 din Titu Târg, începe colaborarea la emisiunile de tineret și studențești la Programul 3 (Radio România). Din 1988, profesoară la Liceul „Aurel Vlaicu” din București începe colaborarea la Redacția Emisiunilor social-economice și politice din cadrul Radio-Televiziunii Române. Se angajază apoi la TVR, iar din 1991 e redactor la emisiunile Clubul curioșilor, Radio în Blue-jeans, Sfertul academic sau Sub zodia metaforei. Din 1996 devine redactor de rubrică la Secția Social Economică – Radio România Actualități, iar apoi redactor șef adjunct, Secția Socială. Prin reorganizarea Postului Radio România Actualități din 2004 coordonează ca Redactor șef adjunct Secția Cultură-Educație-Tineret. La Radio România Actualitâţi a realizat materiale publicistice pentru toate radioprogramele şi emisiuni de autor precum Tranzistor în familie, Tranzistorul femeilor, Cum vă place, Destine şi pasiuni, Terapii alternative, Viaţa în imagini sonore, Radio caravana Actualităţi, Lovitura de presă, Cum comentaţi actualitatea socială etc.

Ca absolventă a Programului GEMERO (gender) al International Center For Women-Amsterdam, coordonat de MATRA Project-Holland în parteneriat cu Ariadna – Asociația pentru presă, artă și business România, a desfășurat activități (conferințe, work-shopuri) în domeniul egalității de șanse. Din anul 2001 a obținut numeroase premii și nominalizări la concursuri și festivaluri în domeniul jurnalismului-radio, în țară și peste hotare, mai ales, în domeniul RadioDocumentarului artistic. Ca participantă la multe dintre edițiile IFC, International Feature Conference, din partea RRA, organizate în marile capitale ale lumii de UER (Uniunea Europeană de Radio și Televiziune), a devenit formator și lector al cursurilor de perfecționare in domeniul special al RadioDocumentarului artistic.
În primăvara anului 2005 a coordonat în calitate de manager de proiect organizarea de Radio Romania a Conferinţei Internaţionale de Feature, ediţia cu nr. 31, Sinaia, cu participanţi din peste 20 de ţări. Din anul 2007 coordonează sectia Cultură, Civilizatie, Tradiții, Convieţuiri și a fost producator al emisiunilor Semnături célèbre (peste 250 de întâlniri cu personalităţi de excepţie), Semnături célèbre, Mari actori, și al tronsoanelor Lumea noastră-Tradiții (inclusiv Drumurile lui Leşe). Ralizează în continuare Documenrarele RRA, colaborează la realizarea radioprogramelor zilnice ale postului, a emisiunilor La dispoziţia dvs. şi Românii de pretutindeni.

Articole similare

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Back to top button