Prieteniile bucură viaţa, înseninează sufletul şi dau lumină gândurilor. Aleargă pe nisipul fierbinte, între uitare şi neuitare, şi cuprind nespusul tăcerilor în văzul amintirii. Prieteniile întăresc verbul a trăi, a trăi cu imaginaţie. Închipuirea şi realitatea hrănesc organic cuvintele neştiutoare de înţelesuri sau sărăcite prin uzură. Navigăm cu simţurile dilatate printre fiordurile de nelinişte ale unui destin în ispăşire. Mici în marea lume mică, atârnăm în axa oceanelor ce îşi tăinuiesc adâncimile, căutăm clipele aprinse de fiorul speranţei, ridicând ochii minţii spre Cer, pentru a ne încălzi de frigul spaimei.
„Moartea e viaţa trăită/ Viaţa e moartea ce vine” – refrenul unui fadou argentinian care nu mă părăseşte… Fără de vârstă, fără ţarcul etniilor, al naţionalităţilor, al masculinului şi femininului în posesivă provocare, fără de supunere religioasă şi dependenţă ideologică în cele mai multe cazuri, Prietenia e un proiect divin, excomunicat din umanitatea de consum. Spovedanie a adevărului din imperialismul falsificărilor, această arhitectură morală se înalţă pe temeiuri de afectivitate cucernică. Ea răzuieşte de vanitate şi orgoliu, de nimicnicie şi frivolitate, de conjunctural opresiv şi logoree degradantă: Trăirea, virtuos altruistă, înnobilată de puritatea comuniunii interumane.
„Transmitem nu ceea ce vrem/ Transmitem nu ceea ce ştim,/ Transmitem ceea ce suntem” spune Jean Jaurès. Norocul meu ursit de Dumnezeu a fost pândit din ungherele ticăloşiei de câţiva impostori neoameni… Dar… Calea de lumină, starea de veghe şi vrajă, spaţiul tainic al întrebărilor fără răspuns, loc de zămislire a dragostei şi chinului, zbor prin gânduri spre Calea Lactee am primit‑o în Dar, de acolo… de Sus. Am fost rostuit ca mesager‑mărturisitor al creaţiei în teatru şi film. Gonesc de peste jumătate de veac prin melancolia trecerii, înghiontit de ameninţarea de a fi fericit…
„Şi dacă suntem fericiţi, ce facem?” se întreabă S. Beckett. Mi‑a întărit energiile credinţei, prieteniile‑ecou, comuniuni şi dialog în lăcaş de lumină. Prietenia e mereu fertilă în lumea artei. Ea
reconstruieşte continuu exprimările şi expresia ce însănătoşeşte conţinuturile ideatice ale viziunii reformatoare despre ceea ce avem de spus lumii. Traseul inedit al prieteniilor mele a avut un partener mitic profund şi tulburător: Vinul. Vinul princiar, vinul care trăieşte prin chemare poetică, martor al mărturisirilor, al pătrunderilor neliniştitoare în adevăruri mereu amânate, în semnele heraldice ale unei enciclopedii a cuprinderii sufletului în visări meşteşugite, în interogaţii deschise… Corupător de virtuţi şi răpitor de identitate când i se pângăreşte nobleţea în beţie, vinul, prunc al zeului Dionysos, dezlănţuie trăirile cele mai mistuitoare şi le eliberează în vulcanice descătuşări.
Nu trebuie uitat, teatrul a prins viaţă şi însemnătate din ritualul bahic. Voi rândui vorbele în ironie şi autoironie testamentară (sic), povestind triumvirate şi confrerii nocturne, rânduite după gustul aducerilor‑aminte ale aromelor licorii de împărtăşanie, sângele Domnului, fără a le supune în ierarhia calendaristică a anilor, în cele două secole care mi‑au găzduit viaţa şi creaţia.
George Banu şi Place des Vosges cu Café de Flore – locul preferat al lui J. P. Sartre, unde amintirea tinereţii a fost aprinsă de un Bourgogne Pommard 1er Cru, care ne‑a ţinut până târziu în noapte, iar apoi pe bătrânul pod Marais am vorbit despre România orfană, despre spectacolele lui Penciulescu şi Pintilie, despre exil…
La Cracovia, după spectacolul dostoievskian Posedaţii – realizat de Andrzej Wajda într‑un loc de legendă, am ascultat în tăcere ceea ce povestea sufletul maestrului despre moarte şi credinţă, despre Zbigniew Cybulski şi accidentul ticălos, despre Polonia înroşită… Toată spovedania era prinsă în rubiniul unui Barolo de Piemonte.
La Reykjavik, după premiera islandeză a spectacolului D’ale Carnavalului, pe scena Institutului Naţional de Teatru, distribuţia excitată de energiile spectacolului a ajuns la vila de pe malul Atlanticului a lui Baltasar Kormákur, interpretul lui Crăcănel, atunci tânăr actor, astăzi un binecunoscut regizor de teatru şi film, învăluiţi de multele sticle de Rioja care ne‑a invitat la dans şi cântec toată noaptea. Arriba, arriba, arriba!
La New York, împreună cu Daniela şi Thanos Kamiliotis, într‑un restaurant grecesc din Soho, am aşezat amintirile în lacrimi de bucurie, alintându‑ne dorurile cu vinul de Nemea. Tot la New York, în restaurantul Joe Allen, împreună cu Tom Christopher, Judith Leverone şi Lili Flanders, am ciocnit câteva pahare de Barbero d’Alba pentru bucuria de a fi lucrat împreună Unchiul Vanea la Teatrul Actorilor din Louisville.
În Germania, la Freiburg, după premiera Neînţelegerii lui Albert Camus am înseninat noaptea cu vinuri de Rhin, până când soarele ne‑a trimis spre odihnă. După premiera Richard III la Milwaukee, Ihab Hassan, celebrul critic al postmodernismului, şi soţia sa, Sally, m‑au invitat la un soupertime la vila lor de pe faleza lacului Michigan şi am vorbit ore în şir despre unicitatea personajului shakespearian, cu paharele pline de rubiniul Chateau Neuf‑du‑Pape. Dimineaţa, după o plimbare a privirilor noastre peste întinderea lacului, Ihab l‑a sunat pe Mircea Eliade la Chicago. În aceeaşi după‑amiază am mărturisit Profesorului proiectul meu cinematografic inspirat de Meşterul Manole. Doamna Cristinel ne‑a servit cu un pahar de vin Pouilly‑Fumé. Am plecat de acolo călătorind prin opera lui Eliade.
La Stockholm, într‑o noapte de Înviere, în locuinţa lui Radu Penciulescu, cu căldura sufletească a sudului, am închinat câteva pahare cu Gertrud şi Radu dintr‑un Malbec argentinian… Câtă bucurie, câte voci ale gândurilor, câte uşi deschise teatrului…
În California, pe plajele Pacificului, la Marina del Rey sau Santa Monica, după o repetiţie cu Vassa Jeleznova de Gorki, am vorbit cu Robert Benedetti despre teatrul european, despre spectacolele marilor regizori ruşi, despre şcoala de teatru Walt Disney de la Valencia California. Am povestit împreună, cu un Cabernet Sauvignon din Napa Valley.
La Moscova, la Moscova… După vizionarea cu scântei de pe scena Teatrului de Artă cu spectacolul O noapte furtunoasă, am petrecut la dacia teatrului MHAT, în afara Moscovei, cu Oleg Efremov şi Innokenti Smoktunovsky; am cântat, ne‑am îmbrăţişat şi sărutat de trei ori, ruseşte… Vinul era georgian, adânc de istorie, iar Innokenti Mihailovici îmi spunea că exact cu mai bine de 6000 de ani în urmă vinul s‑a născut în Georgia, pentru a însoţi iubirea şi tristeţea… Vin de taină, vin de înălţime a gândului.
Tot la Moscova, după spectacolul Sfânta Sfintelor, regizat de regizorul basarabean Ion Ungureanu, exilat la Teatrul Armatei din capitala URSS, ne‑am întâlnit cu autorul piesei, Ion Druţă, şi am închinat pentru Eminescu, pentru Moldova lui Ştefan, pentru neam şi credinţă, Negru de Purcari. Şi în zori, ascultând Balada lui Ciprian Porumbescu, am plâns.
După premiera Carnavalului pe scena Teatrului Naţional din Chişinău, Petru Hadârcă a invitat întreaga distribuţie pe malul unui lac la poalele pădurii. Chitară, fete frumoase, cântecele lui Volodea Vîsoţki şi mult vin roşu din Mileştii Mici şi Cricova… Doamne, ia‑mă acasă.
Trec în goană acum prin São Paulo şi Setúbal, Ulm şi Budapesta, Bologna şi Shanghai, Lima şi Corint, unde prieteniile au avut sigiliul vinurilor din Noua Zeelandă şi Africa de Sud, din Australia şi Chile.
Am avut privilegiul să închin gândurile mele teatrului, ridicând un pahar de Meursault, în Dallas în locuinţa lui Robert şi JoAnn Corrigan împreună cu Jan Kott. Am vorbit atunci despre universul shakespearian. Văzuseră spectacolul meu Richard al II‑lea la Festivalul Shakespeare din Kentucky…
Doamne, o singură dată până acum am primit binecuvântarea Chateau Lafite Rothschild 1959, în apartamentele din Neuilly‑sur‑Seine ale lui Leonid M. Arcade. Lucram la piesa sa, Revoluţia oarbă. „Moartea e viaţa trăită/ Viaţa e moartea ce vine.”
Şi acasă, în România, am petrecut cu prieteni de suflet şi gând la Iaşi şi Sibiu, la Cluj şi Oradea, la Constanţa şi Bucureşti. Vinurile de Sâmbureşti, de Săhăteni, Sole şi Selene de Recaş, Busuioaca de Bohotin 1976, Grasa de Cotnari 2000, toate au înflorit bucuria întâlnirilor noastre.
Prin Constantin Chiriac am ajuns să cunosc vinurile Cramei Oprişor, partener fidel şi de durată al Festivalului Internaţional de Teatru de la Sibiu. După Noaptea bufonilor, Constantin Chiriac ne‑a invitat pe Ilie Gheorghe, Marian Râlea şi pe mine să ciocnim Fetească Neagră din seria Caloian a Cramei Oprişor. Am auzit atunci de vinurile de înaltă calitate Smerenie, Ispită şi Passarowitz.
Sommelierul Mihai Vişoiu mi‑a mărturisit despre Oltenia Profundă: „Smerenie este primul vin din România care a parcurs un drum invers: de la nume şi idee la licoarea închisă în sticlă. S‑a vrut a fi un tribut adus sufletului nemuritor şi credinţei nesmintite, călugăriţei din chilie care se roagă pentru fiecare om întâlnit sau de care a auzit. Alchimia lui Liviu Grigorică şi puritatea soiurilor lucrate de Veronica Gheorghiu au fost exploatate la maximum pentru a obţine un vin care «închide» această atmosferă. Asprimile tocite ale rasei călugăreşti – surprinse în taninii catifelaţi, cu astringenţe plăcute. Răcoarea chiliei – descoperită în urme aproape imperceptibile de mentă şi eucalipt. Viaţa de zi cu zi – regăsită în parfumul de gutuie lăsată în fereastră şi de cireşe supracoapte. Pentru acest cupaj inedit s‑au folosit trei soiuri de vinuri roşii de la Crama Oprişor: Shiraz, Pinot Noir şi Dornfelder. Fiecare dintre vinurile folosite a fost maturat în baric de stejar.
Supunere, modestie şi bună cuviinţă ar fi traducerea directă a cuvântului de pe etichetă. Probabil Liviu Grigorică şi Veronica Gheorghiu, părinţii vinului, şi‑au dorit să obţină de la cel care‑i învârte licoarea‑n pahar. Ah, iar la ce am în pahar e demn de studiat smirnă!
Un vin care ne îmbie către meditaţie, în Biserica sufletului nostru, un povestitor desăvârşit care cere timp să‑şi spună povestea.”
Am cumpărat cu pasiune şi drag vinurile recomandate.
E sfânta zi a Învierii Domnului. Stau la masa sfinţită cu dragoste şi credinţă, faţă în faţă cu Veronica. De 54 de ani nu ne putem părăsi iubirea… Ridicăm paharele cu Smerenie:
– Hrisos a Înviat!
– Adevărat a Înviat!
Ne privim: Doamne, ce vin… ce cuprindere a vieţii în aromele lui. Mai pun licoarea Smereniei din nou în pahare. Ieşim în grădină, plouă cu petale de măr, de cais şi de cireş înflorit. Râdem amândoi cu lacrimi şiroind pe obraji. Smerenie din Crama Oprişor înalţă bucuria şi te apropie de taina dragostei.
Ne povesteşte sufletele şi ne cuprinde în îmbrăţişările bucuriei. Atingem paharele. Clinchet de cristal, lacrimi şi bucurie…
Adevărat a Înviat!
■ Regizor, scenarist, scriitor, profesor
Alexa Visarion
