Doina Cernica este în mod special cunoscută şi apreciată în Ţara de sus, de mai sus, după cum îşi intitulează recenta sa apariţie editorială. Membră a Uniunii Scriitorilor din România, a Uniunii Ziariştilor şi a Uniunii Internaţionale a Presei francofone, Doina Cernica este nu doar o scriitoare, traducătoare şi publicistă de notorietate, ci aş aşeza‑o în galeria cronicarilor, pe care i‑a avut întotdeauna Ţara de Sus.
Nu voi folosi termenul Bucovina, deşi este îndeobşte cunoscut şi apreciat ca atare. Acest toponim ne aminteşte însă de un general care nu a iubit pământurile româneşti pe care în fel şi chip le‑a distrus cu tunurile, cu nedreapta lui subjugare, aşa cum s‑a întâmplat şi cu Ţara de Sus a Moldovei, pe care Eminescu, văzând‑o, a numit‑o Raiul Moldovei. De aceea nu voi folosi termenul Bucovina, deşi nu pot lupta împotriva lui. Într‑o anumită măsură, înţeleg taina locurilor, cunoscând într‑o perioadă de aproape 40 de ani pe mulţi dintre cei care iubesc Ţara de Sus şi au slujit‑o în moduri diferite.
Fac referire, în primul rând, la monahii şi slujitorii Bisericii, care au picurat sfinţenie prin rugăciunile şi nevoinţele lor pe acest tărâm binecuvântat de Dumnezeu. Din negura vremurilor până în prezent, spaţiul moldav s‑a bucurat de trezvie filocalică, fiind prielnic pentru rugăciune, găsindu‑şi acolo petecul lor de Rai, mulţi ostenitori în Ţara Domnului. De asemenea, oameni de cultură, credincioşi şi iubitori ai frumuseţilor netrecătoare au înveşnicit prin rugăciuni, cântare, cărţi, monografii, picturi, volume de eseistică, evenimente culturale şi sociale, ridicând ochii spre cer mai mult decât spre ţărână, unde au descoperit Lumina care străluceşte în ochii fiilor acestor meleaguri.
Mulţi dintre aceştia au împodobit spiritualitatea şi cultura Ţării de Sus. De la nevoitori pe care‑i regăsim în Calendarul ortodox, ierarhi, preoţi vrednici, scriitori de renume, pictori care au înveşnicit în culori frumuseţile Moldovei, până la interpreţi de folclor (apostoli ai tradiţiei) şi oameni simpli, care prin firescul lor strălucesc, iar Ţara este binecuvântată de Dumnezeu!
Doina Cernica se înscrie în rândul celor amintiţi, fiind unul dintre oamenii care s‑au identificat cu aceste locuri. Cartea domniei-sale adună peste 600 de pagini şi vorbeşte de la sine despre iubirea pentru locurile natale. Originară din Vama, mirabila zonă, între Gura Humorului şi Câmpulung Moldovenesc, se stabileşte apoi la Suceava, în vecinătatea ctitoriilor voievodale şi a Cetăţii care a rămas neclintită în faţa năvălirilor barbare.
Cartea mărturiseşte despre evenimente culturale, despre mari împliniri ale multor cărturari, scriitori, oameni importanţi sau obişnuiţi. Este imposibil să‑i redau pe toţi care se regăsesc între paginile ei… Vă spun doar atât: nu lipsesc episcopi şi monahi, preoţi, scriitori, artişti, sculptori, universitari, profesori de liceu, învăţători, iubitori ai Ţării de Sus, de o parte şi de alta a graniţelor artificiale, care au fost oaspeţi o dată sau de mai multe ori prin Suceava şi pe care autoarea i‑a întâlnit. Mai pot spune că cei care nu au cunoscut‑o pe Doina Cernica au pierdut întâlnirea cu o fiinţă cu totul specială. O pot descoperi, citind textele şi cronicile pe care le‑a aşezat în pagină, după evenimente culturale, lecturi şi înalte trăiri, uimind prin mulţimea informaţiilor, amănuntelor, dar şi a numelor, pe care le‑a încrustat întru neuitare, fie că evenimentele au avut loc la Putna, Voroneţ, Suceava, Cernăuţi, Fălticeni sau în alte locuri.
S‑a străduit să‑i amintească pe toţi, iar dacă nu a reuşit întru totul, măcar pe unii i‑a înveşnicit, pomenindu‑le numele. Aşa nu se vor uita degrabă cele pe care Doina Cernica le‑a adunat în cartea ei. Oricum, istoria noastră efemeră este supusă uitării… Ingratitudinea este tot mai prezentă. Recunoştinţa, aducerea aminte, pomenirea la Liturghie, dar şi într‑o scriere sau evocare sunt tot mai rare, arătându‑ne că ne‑am înstrăinat de Dumnezeu şi unii de alţii. Înstrăinarea poate fi vindecată prin anamneză şi rugăciune.
Cartea doamnei Doina Cernica este şi o rugăciune înălţată către Ziditorul a toate, mulţumindu‑I pentru bucuriile pe care le trăim. O aniversare, o lansare de carte, o întâlnire cu scriitori veniţi de la Cernăuţi sau din alte locuri, oaspeţi de departe, evenimente la care Doina Cernica a luat parte sunt amintite pentru a fi preluate, multe dintre ele spre a fi trecute în Cartea Vieţii.
Doar Cartea Vieţii de pe Tronul Mielului, cum arată Apocalipsa, le cuprinde pe toate, iar acelea vor fi mereu pomenite. În perspectiva acestei pomeniri, Doina Cernica le‑a notat, pentru a nu fi uitate. A amintit în chip special între rândurile sale admiraţia faţă de Mănăstirea Voroneţ. Nu cred că altcineva a arătat în ultimii ani o asemenea reverenţă şi preţuire pentru ctitoria Sfântului Voievod Ştefan, care uimeşte lumea. Dar nu este atenţia doar pentru ziduri, ci mai ales pentru oamenii care le‑au însufleţit, din cele mai vechi timpuri, din pagini de istorie, până în vremea noastră.
Nu poate fi trecută cu vederea preţuirea arătată de Doina Cernica marelui sculptor Ion Irimescu. A fost prezentă în ultimii ani ai vieţii maestrului la Fălticeni, dar şi după aceea, ani la rând, când fălticinenii au propus o zi a aducerilor aminte. Chiar dacă nu întotdeauna ziua respectivă a fost atent pregătită, Doina Cernica a îmbrăcat‑o într‑un veşmânt luminos, cu toate că evenimentul de la Fălticeni, sau altele zugrăvite în carte, şi în opera ei, au avut doar veşmântul purtat odinioară de fiul risipitor. A aşezat întotdeauna peste îmbrăcămintea ponosită alta luminoasă, întrucât ochiul luminos le vede pe toate în lumină…
M‑am bucurat să găsesc în paginile cărţii amintiri despre Vasile Lovinescu, într‑o umbrire luminoasă reiterând drumurile pe care de multe ori Doina Cernica le‑a făcut de la Suceava la Fălticeni, întru pomenirea unui cărturar de elită dintr‑o familie recunoscută pentru harurile literare şi nobleţea cu care s‑a impus în spaţiul românesc. Vasile a fost ultimul dintre Lovineşti din a doua generaţie, care a trecut la Domnul în anul 1984, aşezat întru veşnică odihnă în cimitirul bisericii Grădini a Fălticenilor. Fiecare dintre cei care au rostit cuvinte elogioase a fost menţionat pentru originalitatea intervenţiilor, cei care au venit de departe şi au acoperit întâlnirile cu mătasea recunoştinţei, după cum ne spune autoarea, care au vorbit despre opera lui Vasile Lovinescu, folosind cuvinte de apreciere pentru o personalitate emblematică a Fălticenilor.
Într‑o mărturisire, doamna Doina Cernica ne invită „să‑l cinstim cu un fir de sânziană pe Vasile Lovinescu”. Mărturiseşte că „nu mulţi scriitori, oameni de cultură români au avut parte de o astfel de sinceră şi tulburătoare solidaritate intelectuală şi afectivă, mai ales după trecerea la cele veşnice”, cum s‑a întâmplat în cazul acestuia. Pe cât de singur a fost în viaţă, sau cel puţin în ultimii ani ai ei, când l‑am cunoscut şi eu, pe atât de cinstit este acum, când îl sărbătoresc cel puţin o dată pe an personalităţi pe care Doina Cernica ni le aproprie.
S‑a apreciat în mod deosebit efortul dr. Roxana Cristian, care străbate în fiecare an un drum lung sub arşiţa lunii lui Cuptor de la Bucureşti la Fălticeni, pentru a organiza o nouă ediţie a Colocviului Vasile Lovinescu. Citind paginile cărţii, deşi am lipsit de la întâlnirile dedicate marelui fălticinean, pe care l‑am cunoscut şi în casa căruia am poposit de multe ori, parcă am fost şi eu acolo împreună cu oaspeţii amintiţi, aproape până la cel din urmă, cu atenţia specifică oamenilor binevoitori de către autoarea acestor rânduri.
Pentru a încheia în aceeaşi tonalitate, cum se putea să nu vorbească autoarea despre spaţiul muzeal dedicat familiei Ilisei, prin cuvintele timpul care rămâne.
Cel mai cunoscut dintre fălticinenii de astăzi a dedicat o parte din agoniseala lui Bibliotecii municipale din Fălticeni, urmând exemplul maestrului Ion Irimescu şi al altor oameni de cultură, care au oferit opera lor, cărţile, tablourile, corespondenţa sau originalul unor lucrări, locului natal.
Evenimentul amintit în cartea doamnei Doina Cernica a avut loc la 19 iulie 2022 şi a însemnat mult pentru scriitor, dar şi pentru prietenii, admiratorii, cititorii şi mulţi dintre fălticineni care trebuie să înveţe din astfel de gesturi.
Citind paginile Doinei Cernica ne îmbogăţim. Urcăm mai sus, în Ţara de Sus, pe care o aşază în prima pagină o scriitoare talentată, deghizată o viaţă întreagă în ziaristă, după cum afirmă, la începutul cărţii, Alexandru Ştefănescu. Condeiul scriitoarei am putea spune că este vrăjit. Dar nu despre farmece este vorba, ci despre un dar esenţial şi, totuşi, rar de care are nevoie lumea de astăzi.
Citind cartea doamnei Doina Cernica, vom învăţa tot mai mult, ne vom îmbogăţi, vom înţelege să preţuim oamenii. Într‑o lume atât de grăbită care loveşte în celălalt, vom învăţa să preţuim pe cei de lângă noi, să‑i amintim şi să ne bucurăm de întâlnirea cu ei. Prietenia este cea mai înaltă cinstire a cuiva. Mântuitorul Iisus Hristos le‑a spus ucenicilor Săi: „De acum nu vă mai zic slugi, că sluga nu ştie ce face stăpânul său, ci v‑am numit pe voi prieteni” (Ioan 15, 15).
Fericiţi sunt cei care au prieteni şi cunoscuţi de o asemenea factură! Nu pentru faptul că vor fi amintiţi o dată, sau de mai multe ori într‑o carte, ci pentru că Doina Cernica mărturiseşte prin fiecare pagină proaspătă sau prin cele de demult că dacă nu ai prieteni, eşti un om sărac…
■ Episcop‑vicar al Arhiepiscopiei Bucureştilor
† Timotei Prahoveanul
