Odată cu dispariţia lui Mircea Anghelescu, deplânsă de comunitatea academică şi de cea literară, volumul Literatura între cele două lumi (Editura Spandugino, Bucureşti, 2022), cu un subtitlu descriptiv (Cronici, eseuri, dialoguri) şi publicat în condiţii grafice deosebite de Editura Spandugino, a devenit ultima lui carte antumă. E un volum de peste 600 de pagini, însumând o bogată activitate foiletonistică a criticului şi istoricului literar care, într‑un text introductiv, îşi mărturiseşte gratitudinea faţă de revista „România literară”, unde au apărut majoritatea contribuţiilor din cartea de faţă. Autorul merge şi mai departe şi îşi declară o „fasonare” a stilului său prin această prezenţă constantă în spaţiul revuistic, precum şi o „limpezire” între condiţia de critic şi aceea de istoric literar. Poate părea puţin exagerată o asemenea recunoaştere a rolului jucat de o revistă importantă în scrisul şi profesiunea unui autor el însuşi important, şi deja format, maturizat intelectual la momentul 1989, al intrării presei noastre culturale în epoca libertăţii de opinie şi expresie. Mircea Anghelescu avea atunci 48 de ani, era doctor în filologie încă din 1970, fusese la Biblioteca Centrală de Stat (secţia de manuscrise) şi cercetător la Institutul „G. Călinescu”; şi totuşi, prezenţa aceasta constantă în coloanele unei reviste culturale săptămânale a avut un rol considerabil pentru cărturarul obligat să scrie pentru un public mai larg. În acelaşi text liminar, Anghelescu se referă şi la „cititorul obişnuit”, adică, traduce el, pentru a nu părea o depreciere, „cel care este obişnuit să citească”. Cronicarul literar ar fi „purtătorul de cuvânt al cititorului obişnuit”, cel căruia autorul i se adresează o dată în plus cu această carte. Reorientarea lui Anghelescu dinspre publicul specializat spre cel „obişnuit”, larg, eterogen, este evidentă: în textul lui scurt, termenul de „cititor” apare de şase ori, în alineate dedicate aproape în exclusivitate felului în care textele critice au fost şi vor fi primite de receptori.
E drept că nu toate contribuţiile reunite în carte sunt din sfera textelor publicate iniţial în coloanele României literare. Textul intitulat Alexandru Odobescu a fost prefaţa unui volum apărut în 1995 (Odobescu, Scrieri alese). Cel despre Rebreanu şi Metropole e un fragment din volumul lui Anghelescu Lâna de aur. Călătorii şi călătoriile în literatura română (2015), republicat în „România literară” în acelaşi an şi reluat acum. Dar acestea sunt excepţii. Literatura între cele două lumi datorează „României literare” nu numai fasonarea unui stil şi limpezirea unei perspective, ci şi materia însăşi a cărţii. Rubrica la o revistă săptămânală l‑a făcut pe Anghelescu (care era, oricum, tipul de salahor intelectual, de om al lecturii, al scrisului şi al catedrei universitare) să scrie ani la rând texte critice şi istoriografice a căror concepţie şi redactare l‑a ţinut mereu „în priză”. Titlul cărţii este sugestiv şi chiar edificator în această privinţă. Cele două lumi sunt în succesiune temporală (lumea veche şi lumea nouă), dar şi în simultaneitate, în cazul autorului nostru, care se situează la intersecţia lor: lumea documentelor vechi, a manuscriselor rare, a cercetării în biblioteci şi arhive; şi lumea nouă, a actualităţii culturale, a contactului cu literatura contemporană, cu scriitorii şi cu cititorii ei.
Fără a fi devenit, cu totul, un cronicar literar în sensul „tare” al sintagmei profesionale, Anghelescu este unul dintre cei câţiva istorici literari de mare suprafaţă (precum regretatul Ştefan Cazimir, Mihai Zamfir, Eugen Negrici) a căror curiozitate intelectuală se vede şi din cărţile lor de specialitate, şi din contribuţiile foiletonistice. E suficient să parcurgem fie şi numai sumarul acestei cărţi de peste 600 de pagini pentru a vedea cât de largă este cuprinderea tematică a istoricului literar interesat deopotrivă de trecut şi de prezent, de scriitorii vechi şi de cei noi, de clasici şi de contemporani. Anghelescu a scris cu aceeaşi seriozitate şi aplicaţie despre Cantemir şi Marin Preda, despre Odobescu şi Cioran, despre Maiorescu şi Ion D. Sîrbu, despre Anton Pann şi suprarealistul Trost, despre Budai‑Deleanu şi Mihail Sebastian. Indiferent de epoca istorică şi culturală în care se plasează obiectul analizei şi interpretării, istoricul acesta literar cu compas larg reconstituie pentru cititor contextul la care raportează textul şi oferă codul epocii respective. O uriaşă ştiinţă de carte, o erudiţie impresionantă constituie backgroundul şi condiţia de posibilitate pentru aceste zeci de activări şi actualizări istoriografice, într‑un spaţiu foiletonistic restrâns, de vreo 10.000 de semne. În trei‑patru pagini de articol predat săptămânal la „România literară” şi republicat în volumul de faţă, Anghelescu realizează o adevărată performanţă de analiză şi sinteză. Rezumarea subiectului şi refacerea contextului, încadrarea în genul literar şi în generaţia la care autorul a fost afiliat, raportarea la criticii care s‑au pronunţat anterior în legătură cu cartea acum comentată, relaţia dintre sistemul cultural în care a fost publicată iniţial opera şi sistemul în care se află receptorul de azi al unei cărţi „vechi”, fixarea filiaţiilor, a precedenţelor, şi totodată a efectelor, resemantizarea unor elemente prin lectura critică nouă: toate acestea sunt realizate simultan de către autor, cu un efort considerabil. În acelaşi timp, textele „curg” bine, au fluenţă şi naturaleţe stilistică, nelăsând a se vedea munca uriaşă din backgroundul istoricului literar. Multe texte din carte se recitesc cu mare plăcere, tocmai fiindcă autorul lor şi‑a exersat şi folosit foiletonistic arta compoziţiei unui articol istoriografic. Neajungând la expresivitatea lui Călinescu sau a lui Manolescu (dar cine mai poate ajunge acolo?), Anghelescu a reuşit să fie academic fără ticuri de pedanterie, serios şi aplicat fără a‑i lipsi umorul intelectual, îmbinând uneori minunat cele două perspective, de istoric şi critic literar.
Eu am avut şansa să citesc o parte din aceste texte înaintea altora, redactându‑le pentru România literară, astfel că tiparul lor compoziţional şi chiar fluxul gândirii critice mi‑au devenit extrem de familiare. Cu toate acestea, deşi înţelesesem cum gândeşte autorul şi cum anume scrie el despre literatura clasică şi cea contemporană, textele aveau de fiecare dată capacitatea de a mă surprinde. Precum la eseistul Al. George, dar cu o mai fermă adaptare la subiect, aproape fiecare contribuţie din Literatura între cele două lumi îi oferă istoricului literar posibilitatea de a face conexiuni şi paralele lămuritoare, şi nu numai în interiorul literaturii şi al filologiei, ci şi în afara lor. Anghelescu ştia nu doar istorie literară, ci şi istorie propriu‑zisă, ştia sociologie şi sociologia literaturii, literatură comparată şi teorie literară, politologie şi istoria mentalităţilor, antropologie… Şi toate aceste lecturi solide ale lui se observă şi din uşurinţa cu care istoricul sistematizează o arie literar‑culturală şi încadrează un autor, precum şi din conexiunile impredictibile, dar legitime, viabile, prin care interpretarea lui istoriografică luminează cititorului „obişnuit” codul unei epoci şi felul în care ea poate fi înţeleasă. Ca aici: „A continuat cursul (lui Tudor Vianu, n.m.) fostul său asistent, profesorul Edgar Papu, al cărui jurnal şi epistolar de familie a apărut recent, publicat de chiar fiul său, publicistul şi gazetarul Vlad‑Ion Pappu. Este un bun prilej pentru a zăbovi o clipă asupra acestui profesor şi erudit eseist, cu alură de călugăr franciscan, care‑şi preda cursul aşezat la catedra marelui amfiteatru, privind mai bucuros spre tavan decât spre sală, inspirat de o combustie conţinută şi puţin aplecat spre un auditoriu care‑l urmărea cu oarecare dificultate vorbind despre minnesängeri şi despre Petrarca.
În 1957, Edgar Papu era un profesor puţin cunoscut pentru noi, dar avea aureola celor «vechi». Era, în primul rând, autorul monografiei despre Giordano Bruno apărute cu zece ani în urmă şi care se mai putea găsi la anticariat; peste emblema Editurii Fundaţiei Regale se aplicase o etichetă cu titulatura nouă: Editura Aşezămintelor pentru cultura poporului. Probabil că exemplarele tipărite într‑un an agitat n‑au fost difuzate decât în acest mod, prin anticariate, pentru că volumul a căzut într‑un «vid ideologic», concurat de o publicistică agresiv propagandistică, şi n‑a fost niciodată recenzat (…) profesorul era discret, fără magnetismul lui Vianu, şi probabil apăsat de suspiciunea poliţiei politice în acei ani dramatici de după revoluţia din Ungaria. Era de pe atunci urmărit de Securitate, cum aflăm din notele editorului la acest volum, şi a şi fost arestat în decembrie 1961, rămânând în închisoare doi ani şi jumătate, pentru «complot antistatal», o acuzaţie obişnuită pe atunci pentru intelectualii care discutau oarecum deschis şi cu naivitate despre ce se va întâmpla «după», adică după revenirea ţării la normalitate”.
Iată un singur exemplu din bogăţia documentară a acestei ultime cărţi semnate de Mircea Anghelescu, un fragment din Lumea lui Edgar Papu, contribuţie din 2015 în care, în două alineate, istoricul literar pare că reuşeşte (numai el ştia cum) să spună totul.
■ Critic şi istoric literar, profesor
Daniel Cristea‑Enache
