NoutățiEditorialNoutăți editoriale

Nicolae Breban: Marta Petreu sau „trecutul infam al lui Cioran”?!

Departe de a fi o poetă de renume mondial, cum e prezentată mai nou – hazardat! –,
Marta Petreu nu e demnă să intre în Academia Română

A-l alătura pe splendidul și extrem originalul tânăr filosof din mărginimea Sibiului
propagandiștilor extremei fasciste reprezintă un abuz penibil, dacă nu un semn de carierism cultural josnic

Un trecut infam: E.M. Cioran și ascensiunea fascismului în România (?!) și Cioran sau un trecut deocheat constituie o insultă la adresa marelui scriitor și filosof român

Departe de a fi o poetă de renume mondial, cum e prezentată mai nou – hazardat! –, Marta Petreu nu e demnă să intre în Academia Română. Argumentul? Viața, cărțile și cariera ei din ultimii treizeci de ani.

Am sprijinit-o cu cartea ei de versuri Poeme nerușinate, apărută în 1993 la Editura Albatros. În același an i-am decernat, la Gala Premiilor Contemporanul, Premiul „George Bacovia” pentru poezie. O poezie feminină, cu accente intelectualiste, cu clare, evidente note senzuale, care părea să ofere un anumit tip de originalitate în anarhia creatoare a acelor vremuri a generației zisă optzeci. În volumele următoare, poeta clujeană introduce accente eclesiastice și scrie psalmi cu o notă evident blasfematorie.

Am sprijinit-o, la începuturi, și cu revista Apostrof, în care dna Petreu voia – sau cel puțin pretindea – să susțină valorile românești. Dar acest lucru nu s-a întâmplat. În următorii ani, și prin propria ei creație, dar și prin relațiile pe care le-a cultivat în lumea literară, dna Petreu a încercat cu obrăznicie să înjosească valorile europene și naționale. Vezi cartea ei despre Emil Cioran în tinerețe: Cioran sau un trecut deocheat, tradusă și publicată în SUA cu titlul An Infamous Past: E. M. Cioran and the Rise of Fascism in Romania/ Un trecut infam: E.M. Cioran și ascensiunea fascismului în România, cuvânt înainte de Norman Manea, traducere de Bogdan Aldea, Ivan R. Dee, Chicago, 2005.

Pentru o minte lucidă, care cunoaște cât de cât trecutul politic, cultural și literar al Europei din anii treizeci nu e ușor să discearnă carierele unor tineri filosofi și scriitori ai vremii. În anii aceia Emil Cioran traversează Germania, care sărbătorea la scară națională alegerea lui Hitler, prin vot democratic, popular, în calitate de cancelar, sprijinit de Partidul Social-Democrat German. După aceea Cioran vizitează Franța, făcând lungi excursii pe bicicletă, în Sud, și se stabilește definitiv acolo. Ar fi de-a dreptul injust, dacă nu chiar oneros să confundăm unele accente din articolele sale politice – de care apoi s-a despărțit categoric – cu accente nete de admirație, comune multor tineri filosofi și scriitori din Franța și România anilor 30. Aerul acelui moment era benefic și, totodată, extrem de pernicios pentru generațiile de tineri ca, de pildă, Joseph Lemaître, ultracatolicul Charles Maurras, Pierre Drieux La Rochelle sau Louis-Ferdinand Céline – corifei ai filosofiei franceze, net contemporani cu membrii generației române tinere: Mircea Eliade, Constantin Noica, Lucian Blaga, Emil Cioran, Nae Ionescu, Mircea Vulcănescu ș.a.

A veni astăzi și a pune accente pripite și nesusținute pe unele entuziasme de moment ale unor creiere ilustre ale filosofiei franceze sau românești, cum o face dna Petreu, este, evident, semnul unei pofte sau grabe carieristice nedemne de pretențiile d-sale. A-l alătura pe splendidul și extrem originalul tânăr filosof din mărginimea Sibiului propagandiștilor extremei fasciste reprezintă un abuz penibil, dacă nu un semn de carierism cultural josnic. Un trecut infam: E.M. Cioran și ascensiunea fascismului în România (?!) și Cioran sau un trecut deocheat constituie o insultă la adresa marelui scriitor și filosof român. Cine îndrăznește astăzi pe continentul european să lege de „fascism” și „infamie” opera și viața unuia dintre cei mai originali filosofi români – prietenul meu, Emil Cioran, cunoscut la Paris în anii șaptezeci! – care, refugiindu-se în anii tulburi ai războiului în Franța, a publicat acolo – în Franța – eseuri de un radicalism intelectual rar, afirmându-se în mediul de vârf al lumii literare franceze drept un spirit de o factură sceptică, extrem originală?!

Nu mai vrem să adăugăm la toate acestea afirmațiile total hazardate ale poetei de la Cluj – filosof în orele ei libere – în care pledează, ca unul din ultimii propagandiști anarhici antieuropeni, pentru  o „altă Europă” – nu a națiunilor! Ne jenăm să mai comentăm, în continuare, astfel de aberații, care nu se înscriu în tradiția noastră culturală și identitară, susținută, promovată și apărată de Academia Română; unii dintre marii noștri strămoși, de la Iorga, Pârvan, Cioran sau Lucian Blaga, ar roși dacă le-ar auzi.

Ieșirea criticului și poetului Ion (Jean) Pop la recenta adunare generală a Academiei Române mi se pare nesocotită. E un act pe care eu nu pot să-l înțeleg, comis de un excelent și demn profesor de literatură de la Universitatea din Cluj.

Mă bucură și îi sunt recunoscător domnului acad. Victor Voicu, medic, savant, președinte al Secției de Medicină a Academiei Române, că a luat o atitudine de un înalt nivel uman și profesional, care ne reapropie și ne leagă, încă o dată, de prietenii și colegii noștri, demni ucenici ai lui Hippocrate.

Contemporanul. Ideea Europeană nr. 11/ 2024

Total 6 Votes
0

Nicolae Breban

Nicolae Breban, romancier, eseist, poet, dramaturg, publicist (n. 1 februarie 1934, Baia Mare), unul dintre cei mai importanţi romancieri români. Familia Breban se refugiază la Lugoj, unde tatăl scriitorului va funcţiona în cadrul Episcopiei Unite (1940-1941). Nicolae Breban îşi începe, în acest oraş bănăţean, studiile gimnaziale şi liceale. Este exmatriculat, datorită originii sale sociale „nesănătoase”, din penultima clasă a Liceului „Coriolan Brediceanu” din Lugoj. Absolvă, la fără frecvenţă, Liceul „Oltea Doamna” din Oradea (1952), după ce se angajase ca funcţionar în acest oraş. Intenţionează să se înscrie la Politehnică, fiind nevoit să intre, mai întâi, ca ucenic la fostele Uzine „23 August” din Bucureşti, unde lucrează la sudură şi strungărie, calificându-se apoi în meseria de strungar fier. Se înscrie la Facultatea de Filosofie, „măsluind actele”, după cum mărturiseşte în Confesiuni violente, fiind dat însă afară după şase luni (1953). Lecturile sale din Nietzsche şi Schopenhauer îl fac, de altfel, să devină suspect pentru decanul Athanase Joja. Devine student la germană, la Facultatea de Filologie din Cluj, pe care o abandonează după un an. Are, apoi, la insistenţele tatălui său, o tentativă de a urma dreptul (1955-1956). Debut literar în revista Viaţa studenţească (nr. 5, din mai), cu schiţa Doamna din vis (1957). Este, alături de Nichita Stanescu, unul dintre vârfurile generaţiei şaizeci.

Devine membru supleant al C.C. şi îşi dă, aflându-se la Paris, în Le monde, demisia (1971, Tezele din Iulie), în semn de protest faţă de dictatura personală a lui Ceauşescu. Romanul Bunavestire este atacat cu brutalitate: „După amânări şi tracasări prelungite datorate cenzurii comuniste, la Editura Junimea din Iaşi apare Bunavestire, roman scris între anii 1972-1974. Cartea fusese refuzată, pe rând, de Editurile Cartea Românească şi Eminescu. Acest «roman excepţional», cum fusese caracterizat cu promptitudine de către Nicolae Manolescu, «scris cu vervă, sarcastic, grotesc, stilistic inepuizabil şi original», este încununat cu Premiul Uniunii Scriitorilor. După apariţie, romanul este incriminat cu vehemenţă în plenara CC al PCR din 28-29 iunie”. Un fragment din atacul brutal la adresa romanului şi a autorului, proferat în Plenara CC al PCR de către Titus Popovici, după care de îndată au urmat atacuri în cele mai importante foi culturale şi de partid la adresa aceleiaşi capodopere brebaniene, Bunavestire, este inserat în Ediţia a IV-a a romanului (Editura Paralela 45, 2002). Acelaşi roman figurează printre primele zece romane ale secolului al XX-lea într-o anchetă iniţiată de revista Observatorul cultural (nr. 45-46, 3-15 ianuarie, 2001).

Este menţinut în marginalitate socială până în 1989, fiind unul dintre cei mai atacaţi scriitori sub dictatură.

După 1989 revine din exil, propunând megaproiecte. Astfel, publică în circa douăzeci ani, trilogia romanescă Amfitrion (1994), tetralogia epică Ziua şi noaptea, tetralogia memorialistică Sensul vieţii. Din romanele publicate menţionăm: Francisca (1965, Premiul „Ion Creangă” al Academiei Române), În absenţa stăpânilor (1966), Animale bolnave (1968, „romanul anului” şi Premiul Uniunii Scriitorilor), Îngerul de ghips (1973), Bunavestire (1977), Don Juan (1981), Drumul la zid (1984), Pândă şi seducţie (1992), trilogia Amfitrion (1994), tetralogia Ziua şi noaptea, Singura cale (2011). Volume de eseuri: O utopie tangibilă (1994), Confesiuni violente (1994), Riscul în cultură (1996), Spiritul românesc în faţa unei dictaturi, Fr. Nietzsche. Maxime comentate, Vinovaţi fără vină, Trădarea criticii (2009), O istorie dramatică a prezentului (2010) etc. Poezie: Elegii parisiene (1992, ed. a II-a, 2006). Teatru: Teatru (Viaţa Românească). Traduceri: Rainer Maria Rilke, Elegii duineze (2006), J.W. Goethe, Elegiile romane (2009). Memorii: tetralogia Sensul vieţii.

Romanele sale au fost traduse în suedeză, franceză, rusă, engleză, bulgară etc. Publică trei romane la prestigioasa Editură Flammarion, Paris: În absenţa stăpânilor (1983),  Bunavestire (1985), Don Juan (1991).

Din ianuarie 2009, devine membru titular al Academiei Române. Este director al revistei Contemporanul.

Articole similare

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Back to top button