Jon Fosse este primul scriitor norvegian care primeşte Premiul Nobel pentru Literatură după Sigrid Undset, în 1928. Jon Fosse s‑a născut în Haugesund, Norvegia, a debutat în 1983 şi a scris peste 40 de cărţi care au fost traduse în 40 de limbi. Jon Fosse este cel mai cunoscut prozator norvegian contemporan şi cel mai interpretat dramaturg, alături de Ibsen, cu peste 100 de premiere pe an.
Romanele lui Jon Fosse sunt mai aproape de poezie şi muzică decât romanul tradiţional. Ele seamănă cu structura fugilor (muzică) cu repetări şi variaţii pe diferite teme. Frumoasa şi repetitiva proză lentă a autorului devine aproape hipnotică. Acest lucru este valabil şi pentru versurile şi textele sale dramatice.
Cele opt colecţii de poezie ale sale apărute între anii 1986‑2016 au fost adunate într‑un singur volum în Norvegia, Dikt i samling. Într‑un interviu din 2021 realizat de jurnalista Yukiko Duke, Jon Fosse spune: „Jo, jag ser mig nog först och främst som poet”/ Da, probabil că mă văd în primul rând poet.
Caut în bibliotecă printre cărţile de poezie pentru a găsi volumul „Långsam musik”/ Muzică lentă, apărută în limba suedeză în 2010, tradus de Marie Lundquist, cu o selecţie din cele opt volume ale sale de poezie. Într‑o zi va veni lumina, aceasta este promisiunea din Muzică lentă a lui Jon Fosse. Poezia este o invocaţie. Tot ceea ce este important este anulat şi negat. Nu în ultimul rând Dumnezeu şi iubirea suferă aceste transformări care uneori capătă un caracter aproape mesianic. Întrebarea despre Dumnezeu devine o întrebare tactilă: Dumnezeu se găseşte în ceea ce realizează mâinile. În emoţii şi în acţiuni devenim oameni, iar poemele lui Fosse subliniază practicul şi lumescul, în timp ce metafizicul coexistă. În lumea sa extrem de tangibilă şi concretă există îngeri, de exemplu, şi nu există loc pentru cititor să pună la îndoială astfel de lucruri.
Când citesc poeziile, prima dintr‑o colecţie apărută în 1993 şi ultimele poezii, nepublicate anterior, din 2010, mă confrunt cu propria mea nelinişte. Credinţa, legătura dintre dramă şi poezie este atât de strânsă la Fosse, încât este greu de ştiut care este prima. În ciuda succesului lui Fosse ca dramaturg, probabil, poezia este cea care constituie însăşi temelia, o spune Marie Lundquist în prefaţa ei, „Pământul din care creşte totul“.
Muzica lentă este o introducere în universul poetic complet unic al lui Fosse, poemele sale muzicale polifonice, unde întrebările existenţiale profunde sunt echivalate cu – şi nu de puţine ori identificate în – experienţa cotidiană neartistică. Poetul încearcă să exprime ceea ce nu poate fi exprimat şi are astfel o dimensiune mistică. El scrie în mod constant despre ceea ce ne îngreunează, despre sentimentele care ne ţin pe pământ. Uneori poeziile lui pot părea naive sau simple. La un nivel superficial, acest lucru este adevărat; nu există prea multe de interpretat aici. El este literal, iarăşi ceva de recunoscut atât din dramă, cât şi din proză. Literal, dar simbolic.
E multă ploaie în poezii, mult întuneric. Iar funcţia ploii este de a estompa lumea, de a face contururile mai greu de perceput. Ca într‑una dintre cele mai frumoase poezii:
„Plouă cu tine în mine
şi plouă cu mine în tine
şi ne uitam unul la celălalt
şi nu înţelegem unde suntem
ce se întâmplă
Stăm în ploaie
şi ne plouăm
unul în celălalt”
Chiar dacă avem doar semne invizibile la care să ne raportăm, poeziile lui Fosse par să dorească să facem tot ce este mai bun din ceea ce ni s‑a dăruit. În timp ce lumea se sfârşeşte, să încercăm să o continuăm în ceea ce recunoaştem. Într‑o lume în care există loc atât pentru cotidian ca jurnal, cât şi pentru imn.
Ceea ce face Fosse este să oprească poezia şi asta face parte din procesul lui de creaţie: să decojească expresia poetică. Nu este un iconoclast, dar nici un anti‑poet în sensul ultim: este mai degrabă o chestiune de un nou gen de poezie, care vrea să decojească şi să atenueze sublimul.
Timpul pare să stea pe loc. În atemporalitatea poemelor se activează ceva ce trebuie numit precizie poetică, de un gen rar întâlnit. Sau?
„toate acestea
care devin negre
nu se înnegresc în mişcare, dar
este acolo, o mişcare
devin din nou negre
şi iarăşi devin negre
în aceasta”
Fosse scrie o poezie meditativă de o simplitate aparentă cu posibilităţi infinite de interpretare în care repetările indică nu o limitare, ci un potenţial, dar cel mai important lucru este ce ne face acest gen de poem când îl citim; ce ne face respiraţiei, viziunii noastre asupra lumii. Nu este suficient aici să folosim termeni precum „intuiţie” şi „sens”, dar poate că ar trebui să ne oprim gândul acolo. Teză? Prefer ca sensul să fie formulat în acest fel.
Långsam musik şi Dikt i samling explorează teme precum timpul, memoria, relaţiile umane şi complexităţile lumii interioare, care sunt teme comune în literatura lui. Poezia lui Fosse este adesea caracterizată de o simplitate a limbajului care ascunde profunzime şi complexitate, iar tonul său unic, explorarea emoţiilor şi experienţelor umane sunt prezente în poezia sa. El foloseşte adesea versuri scurte şi strecoară un sentiment de tăcere între versuri pentru a crea un efect ritmic care aminteşte de muzică, ceea ce ar putea explica titlul Långsam musik/ Muzică lentă. Poeziile sale au capacitatea de a surprinde momente şi emoţii într‑un mod care permite cititorului să se raporteze la ele la un nivel personal.
Şi apoi într‑una dintre ultimele poezii, cea mai frumoasă poezie de dragoste:
„eşti la fel de imposibilă ca întotdeauna
de neînţeles
fără înţeles
dar frumoasă
eşti tu
în toată nedesluşirea”.
Jon Fosse însuşi, acum câţiva ani, spunea despre scrisul său: „Oamenii despre care scriu sunt la fel de complecşi ca toţi ceilalţi oameni. Nu eşti simplu pentru că nu cunoşti o limbă academică”. Şi continua: „Toţi oamenii sunt obişnuiţi şi toţi sunt unici, tocmai în aceasta se află valoarea umană. O operă bună de poezie ar trebui să fie doar atât, să nu semene cu nimic altceva, să fie universală şi să poată vorbi tuturor”.
■ Poet, publicist, traducător
Dorina Brânduşa Landén
