Am ales marile romane clasice şi ţi le-am prezentat în corespondenţa de luna trecută, cărţile antichităţii – confucianismul, taoismul, şi am făcut o radiografie a secolului XX chinez în literatură, publicând: Teatru chinezesc din secolul XX - şapte piese de teatru; Proză scurtă chineză modernă – douăzeci de prozatori; Poezie chineză contemporană – şaptezeci şi ceva de poeţi, de la Hu Shi la Shu Ting şi Bei Dao.
Dragul meu prieten,
Am discutat adesea despre traducerile literare. Tu priveşti cartea ca pe o industrie şi desigur că traducerile fac parte dintr-un proces pur tehnic – înlesnirea editării într-un anumit loc a unei opere create aiurea.
Eu mă înscriu printre cei care socotesc că traducerea unei pagini literare este creaţie şi nu transpunere mecanică. De la caii de poştă în accepţiunea lui Honnore de Balzac, la monedele de aur presupuse de Octavio Paz, traducătorii literari au ajuns să fie acceptaţi astăzi drept scriitori şi chiar se bucură de o zi a traducătorului! (De ce oare în China există două asociaţii: una a scriitorilor, alta a traducătorilor?)
Traducerea literară este fără îndoială creaţie artistică. Fie în poezie, fie în proză, indiferent din ce limbă se traduce, se cer stăpânite: atmosfera, ritmul, culoarea, sunetul şi orice alte particularităţi ale originalului. Eu, înainte de a începe o traducere, am citit şi am răscitit textul în limba chineză, am căutat să descifrez ce anume a făcut mare acea operă şi să descopăr ceva similar în transpunerea în limba română. Am
tradus literatură chineză nu pentru a câştiga bani – aveam propria-mi meserie –, ci din pasiune, în scop pur artistic, cărturăresc. Eu socotesc traducerea literară un mijloc de a îmbogăţi propria limbă, propria cultură. Practic, civilizaţia Europei a crescut prin traduceri. Ea are la bază munca traducătorilor dintr-o limbă în alta, din limbile vechi în primul rând. Biblia a fost tradusă mai întâi în limba greacă, prin secolul al patrulea după Hristos, peste un secol s-a tradus în latină, peste o mie de ani în limba română. Prima traducere integrală pe româneşte a fost împlinită, dacă nu greşesc, de Nicolae Milescu Spătarul, între anii 1661 şi 1668; Biblia de la Bucureşti, 1688, îi este îndatorată lucrării eruditului Nicolae Milescu.
Şi fiindcă am luat exemplul Bibliei, însuşirea şi redarea bogăţiei simbolice a originalului depinde de epocă, de unde reluarea peste ani a unor traduceri. Aceasta presupune că scriitorii-traducători lucrează pentru timpul lor, pe când opera aceea care a făcut obiectul traducerii este nepieritoare. La ora actuală, cea mai bună versiune românească a Bibliei a fost editată în pragul mileniului trei şi aparţine unui scriitor-prelat – Valeriu Anania.
În încheierea părţii teoretice, îţi amintesc, bunul meu prieten, că traducerile înseamnă deschidere către alte culturi. Transferul lingvistic este instrument universal de comunicare, singura modalitate de a transmite şi prelua creaţia literară (şi nu numai); câtă vreme vor mai exista limbi care să ne separe, este o modalitate la îndemână de a ne cunoaşte şi înţelege, de a spori prietenia şi cooperarea între naţiuni şi rase.
Eu în această accepţiune am tradus, punându-mă în slujba literaturii României. De ce să nu aibă românul acces la aceste comori? m-am întrebat, iar răspunsul a fost: La lucru! Mi-am imaginat nu o dată copii, tineri care citesc un roman chinezesc de valoare tradus de mine, un volum de poezie şi aşa mai departe. Aceştia sunt marcaţi într-un fel, capătă unele valenţe estetice pe care n-ar avea cum să le aibă educaţi numai la cultura Europei, să zicem. Ei, bine, peste ani, viaţa lor de oameni maturi va fi mai bogată, iar dacă ajung scriitori cu siguranţă că în creaţia lor îşi va face loc, deloc programatic, ci cât se poate de natural, o coordonată pe care alţii nu o pot avea. De aceea am spus întotdeauna că prin traducerile mele am îmbogăţit literatura şi cultura României. O dată prin traducerea şi tipărirea în româneşte, iar a doua oară prin ecoul şi influenţa pe care noi modalităţi de abordare şi înţelegere a omului şi a vieţii o au asupra cărturarului român. Din acest punct de vedere sunt mulţumit de mine însumi, mai ales că am fost harnic şi acopăr eu singur un raft de bibliotecă!
Într-un interviu recent, exageram puţin, socotind că eu am construit un imperiu Lupeanu. Imperiu al cărţii, de care se vor fi speriat unii, din invidie, dar cu totul civilizator, lumină şi dăruire. Un teritoriu cărturăresc, în care – este adevărat – transpunerea în limba română de esenţă dacică (eu sunt adeptul lui Densuşianu) a creaţiilor literare şi filosofice cu valoare universală ale Chinei ocupă un spaţiu imens şi sunt susţinute de creaţiile noastre proprii: poezie, roman, eseu, literatură pentru copii şi s.f., teatru şi chiar cărţi de medicină tradiţională. Un imperiu rezistent, aş zice, durabil, care îşi va dovedi valenţele în viitor 
şi va rezista cât timp va dăinui limba română. El are caracteristici proprii, se distinge prin el însuşi, este atractiv, luminos, necesar, încărcat de farmec, înţelepciune, frumuseţe estetică. Cărţile tipărite de mine există în aproape toate marile biblioteci din capitală şi judeţe. Dar oare mai sunt cititori în biblioteci?
Eu nu am tradus la întâmplare. Nu am tradus ceea ce era la un moment dat la modă. Spuneam că eu am căutat ca, pe lângă ce se tradusese până la mine, să traduc mai întâi capodopere ale literaturii chineze. În acelaşi timp, am avut în vedere realizarea unor traduceri pe epoci, încât să se închege o istorie în cărţi româneşti a literaturii chineze din cele mai vechi timpuri şi până astăzi. Am ales marile romane clasice, şi ţi le-am prezentat în corespondenţa de luna trecută, cărţile antichităţii – confucianismul, taoismul, şi am făcut o radiografie a secolului XX chinez în literatură, publicând: Teatru chinezesc din secolul XX – şapte piese de teatru; Proză scurtă chineză modernă – douăzeci de prozatori; Poezie chineză contemporană – şaptezeci şi ceva de poeţi, de la Hu Shi la Shu Ting şi Bei Dao.
Îmi amintesc, prima traducere din limba chineză a fost realizată în România de buna mea profesoară, Toni Radian: Pu Songling, Duhul crizantemei. Eram student când a apărut cartea, nişte povestiri la marginea dintre realitate şi vis, şi ţin minte bucuria care m-a cuprins atunci, simţeam cartea aceea subţire ca pe propriul copil! A urmat generaţia mea, iar astăzi traduc din originalul chinez sinologi români de valoare, care au atacat nu numai literatura chineză contemporană, ci şi clasicii şi operele filosofice ale antichităţii. Notează, dragul meu prieten şi caută în librării cărţile semnate de Dinu Luca şi de colegii săi.
Lipseşte încă o revistă a sinologilor români. În 2014, eu am editat, pe parcursul întregului an, revista electronică Dacia eternă, deschisă traducerilor din limba chineză. Este nevoie de o societate a traducătorilor literari din limba chineză şi de o revistă proprie. Se cer unitate şi curaj pentru a găsi căile de susţinere financiară şi a porni la drum. Cale rodnică!
30 Septembrie 2016, de la Templul
Soarelui, Beijing, China.
