Capitalul demnităţii. Un roman care ne aminteşte de cele mai fundamentale lucruri
Capitalul demnităţii
Într‑o lume necro‑capitalistă, acceleraţionistă, care se autodistruge, nu este de mirare că tot mai mulţi oameni vor să se sinucidă. Toamna trecută am avut trei pacienţi care voiau să părăsească această lume avant l’heur, ceea ce m‑a confruntat imediat cu limitele psihanalizei. Ce poate face de fapt un psihanalist când un pacient nu mai vrea să trăiască? „Roagă‑i să citească Sinuciderea colectivă a Passalinei”, m‑a îndemnat un prieten. A fost cea mai bună carte anti‑sinucidere după părerea lui, însă până şi umorul îşi are limitele sale. Uită‑te doar la toţi actorii comici care şi‑au luat viaţa, ca să nu mai vorbim de scriitori. Ne putem aminti de renumitul nostru scriitor, arheolog şi profesor universitar Alexandru Odobescu. Ar fi prea trist să ne amintim aici de toţi sinucigaşii. Suprarealiştii considerau că sinuciderea era forma supremă de artă. Ştim cu toţii că Urmuz, marele nostru scriitor absurd, s‑a sinucis şi că în felul acesta şi‑a încununat celebrele sale scrieri cu o moarte la fel de absurdă.
Dorinţa de moarte a pacienţilor mei m‑a forţat să fiu creativă şi să inventez noi metode, pentru că aşa cum spunea un coleg psihanalist: „Foloseşte orice metode vrei, important este rezultatul!” Pacienţii respectivi sunt în viaţă şi sunt bine acum, iar unul dintre ei vrea să se formeze el însuşi ca psihanalist.
Când citesc acum A Life Worth Living a lui Christian Rück (Editura Bonniers, Stockholm, 2024), sunt fericită că am găsit încă un aliat în lupta împotriva impulsului morţii. Pentru că psihanaliştii, ca şi medicii, ar trebui să stea de partea vieţii, chiar dacă oamenii au în mod clar dreptul să‑şi ia viaţa. Rück oferă un studiu cuprinzător al autorilor care s‑au confruntat cu aceste întrebări şi analizează mai multe sinucideri legendare, cum ar fi cea a tânărului Werther al lui Goethe, implicaţiile politice ale sinuciderii morale a Lucreţiei, metoda sinucigaşă japoneză de seppuku, delfinul Peter care s‑a sinucis după ce a fost separat de îngrijitorul său, dar şi experienţe din propria sa activitate de psihiatru. Există, de asemenea, multe tendinţe înspăimântătoare aici, cum ar fi Elon Musk de la Euthanasia, Philip Nitschke, numit şi „Doctorul Moartea” şi maşina lui de sinucidere, un dispozitiv care va transforma sinuciderea într‑o călătorie sigură, cu un fel de do‑it‑yourself kit, unde după completarea unui formular vine întrebarea: „Dacă apăsaţi acest buton, veţi primi o injecţie letală şi veţi muri în 15 secunde. Doriţi să continuaţi?”. Rück aminteşte cât de des oamenii regretă şi este foarte sceptic faţă de această metodă, deoarece reduce demnitatea vieţii.
Rück critică viziunea deterministă care susţine ideea că unii oameni sunt predestinaţi să moară prin sinucidere. Interviurile cu supravieţuitorii arată că, de fapt, călătoria lor către moarte nu a fost cum a fost călătoria de rău augur a transatlanticului Titanic către un aisberg, ci plină de contradicţii, ezitare şi decizii pripite. De asemenea, pune întrebări importante despre scriitori precum Virginia Woolf. Ar fi putut soţul ei să o salveze dacă ar fi dus‑o la spital? Da, există multe indicii în acest sens, iar soţul ei nu şi‑a iertat niciodată că nu a reacţionat la timp, însă Rück vrea să ne îndepărteze de problema vinovăţiei.
Cea mai fascinantă parte a cărţii sunt gândurile lui Rück despre Viziunea Zero a guvernului Reinfeld din 2008, care a sugerat că orice sinucidere poate fi prevenită. Acest lucru a condus la iniţiative de „prevenire prin proiectare”, cum ar fi balustrade mai sigure pentru poduri, eliminarea treptată a medicamentelor periculoase etc., dar şi un „joc de vinovăţie” inutil, o greşeală a familiei pentru că „ar fi trebuit să observe ceva, să facă ceva, să cheme pe cineva”. Desigur, e mult adevăr în ceea ce spune Rück, vinovăţia poate fi devastatoare, dar ne poate face şi pe noi oameni mai precauţi care dau acel telefon suplimentar atunci când ni se pare că o persoană dragă se simte rău. Există vinovăţii paralizante şi vinovăţii eliberatoare. Nu cred că avem nevoie de mai puţină vinovăţie, ci de mai multă vinovăţie faţă de cei dragi, de un simţ colectiv al responsabilităţii, în care fiecare îşi face partea sa de datorie, devine creativ prin a veni cu idei care le pot reda oamenilor pofta de viaţă. O astfel de atitudine ar putea ridica capitalul demnităţii tuturor vieţilor noastre. Nu sinuciderea este creativă, ci toate modurile noastre de a‑i rezista.
Un roman care ne aminteşte de cele mai fundamentale lucruri
Unul dintre cele mai frumoase lucruri de care am făcut parte în viaţa mea a fost un curs de mistică evreiască, condus de un rabin mult îndrăgit, pe Rue de Rosiers din cartierul Marais din Paris. În fiecare luni seara, stăteam cu o grămadă de intelectuali liber‑gânditori şi‑i ascultam jocurile de cuvinte şi asociaţiile libere din Kohelet, Eclesiastul, cel mai frumos text de înţelepciune al Bibliei evreieşti despre zădărnicia tuturor în mirosurile de falafel şi şaorma.
Mai ales pasajul „golul, golul pur, totul este gol”, am stat şi am interpretat şi reinterpretat la nesfârşit. Pentru că dacă învăţăm ceva din mistica evreiască, ne învaţă importanţa punerii în mişcare a unui text prin interpretare. Totul este text. Chiar şi Dumnezeu. Derrida nu a inventat nimic. Filosofia postmodernă nu ar fi fost posibilă fără convingerea credinţei iudaice că Dumnezeu apare prin limbaj şi că prin jocurile de limbaj ajungem la el.
Citind acum Îndoiala de Sara Mannheimer, o piesă de teatru în limbaj filosofic în care o femeie începe o conversaţie cu „sora interioară” – în căutarea unei înţelegeri a marilor mistere ale textelor evreieşti, a teoriei postmoderne, dar şi a unora dintre cele mai tragice evenimente din istoria lumii – este ca şi cum ai fi transportat înapoi în acel timp.
Singura diferenţă este că acum am în sfârşit pe cineva cu care să mă ţin de mână şi să mă simt mai puţin neghioabă, pentru că eroina romanului răsuceşte şi răsuceşte fiecare element mic al credinţei evreieşti. Şi o face şi cu o doză mare de umor. Nu‑mi amintesc ultima dată când am citit reflecţii atât de apropiate de pământ şi umile despre lucruri atât de imateriale. Simone Weil? Ea a susţinut că nu ar trebui să ne rugăm pentru dispariţia problemelor, ci pentru capacitatea de a le transforma. Găsesc aceeaşi putere la Mannheimer.
Eroina romanului se simte pe jumătate evreică, călătoreşte constant şi citeşte ca şi cum cărţile ar fi amantul ei. Cealaltă jumătate îşi trăieşte propria viaţă fără a respecta nicio interdicţie sau normă religioasă. O jumătate a ei este vie. Cealaltă scrie. Dar confortul unei jumătăţi a ei devine durerea celeilalte jumătăţi. Sinele care scrie simte furia curgând prin ea ca un „avort spontan teoretic”. Ambele părţi ale sinelui se împart şi se ramifică pe rând în timp şi spaţiu, pentru a se întoarce constant una la alta. Şi aşa se poate citi maiestuosul, profund dialogic monologul lui Mannheimer: „Ne‑am născut atât de strâns unite, încât era imposibil să vedem că suntem două. Eram palindromice. Eram foarte oceanice. Eram transopace. Sau mai bine zis, eram copacul şi vântul, eram ochiul şi vederea, eram totul şi nimic. Vreau să sune frumos şi arhaic, vreau să dau originilor noastre frumuseţe şi rezonanţă. Dar de fapt ne‑am născut ca orice copil, cu doi obraji rotunzi”. La mijloc se află 0, un fel de zero masculin, care trăieşte şi el în lumea textelor, dar care expune constant decalajul dintre text şi viaţă, care există, până la urmă.
Mannheimer creează o lume în care ajungem să întâlnim chipul lui Kafka, teologia negativă a lui Maimonide, îndoielile lui Descartes, viclenia lui Spinoza, distanţa dintre limbă şi lume pe care Kertész a ajuns să o numească Soarta. O soartă care a fost refuzată atâtora la Auschwitz şi în alte părţi. Când o persoană supravieţuieşte la ceva care, după toată logica umană, este imposibil de supravieţuit, ce şi cine supravieţuieşte? se întreabă o voce. „Literatura”, pare să fie răspunsul indirect al lui Mannheimer. În orice caz, este cel care pare să menţină îndoiala vie – acest instrument atât de important împotriva xenofobiei şi a altor mizerii.
Călăuze spirituale în toată gloria. Dar Mannheimer îmi aminteşte de ceva fundamental: orice căutare este, în primul rând, un dialog interior cu sine. Acest dialog ar trebui, la rândul său, să fie într‑un dialog constant cu literatura mondială. Orice altceva este zădărnicie.
■ Scriitoare, psihanalist şi redactor‑şef la Paletten Art Journal
Sînziana Ravini
