Contemporanul » Profil » Totalitatea universului romanesc

Totalitatea universului romanesc

Religiozitatea ar fi noutatea interpretării în acest volum. Biblia, a mărturisit, ca atâţia alţii, Buzura, rămâne lectura sa fundamentală. Modelul de credinţă există în dăinuirea sufletului desprins de slăbiciunea trupului…

Totalitatea universului romanesc e o dată însumare, în sens larg (etic, religios, politic, psihologic, psihanalitic, chiar psihiatric şi, bineînţeles, filosofic), iar altă dată o reducţie fundamentală şi oarecum ierarhizată a romancierului Augustin Buzura: religios, moral, istoricist, realist. Scrise la date diferite, eseurile nu sunt perfect omogenizate în punctele de vedere. Angela Martin repetă, de asemenea, că eticul primează, prozatorul dezvoltă totuşi subiectiv, pătimaş, un credo moral, melanj recurent de curaj, adevăr, dreptate, libertate (de gândire, dacă nu şi de expresie, sub regimul cenzurii ideologice). Iar „libertatea interioară va şi rămâne tema predilectă a hiperreflecţiei sale”.

Realistul a fost selectiv cu tematica, matură, esenţială. Două dintre temele lui reţin atenţia interpretei din acest moment: iubirea şi singurătatea. Iubirea, „realitate radicală” (Ortega Y Gasset), fundamental nepasională, marcată îndeosebi psihiatric, e minuţios catagrafiată într‑un capitol: IV. Iubirea – cunoscută şi necunoscută. Singurătatea, calificată paradoxal de M. Iorgulescu „combativă”, despre care se notează încă o dată într‑un fel particularizant că „impregnează în întregime şi până la refuz urzeala romanelor lui Buzura”.

Psihanaliza este instrumentată fără distincţie între Freud, Jung, Adler, şi în fapt altul este aici reperul: Viktor Frankl. Estetica e cedată terapiei psihanalitice aplicată personajelor, potrivit cu susţinerea, larg preluată, de la unul dintre monografiştii lui Buzura: Sorina Sorescu. Frica, totală, evidenţiază eseista, e radiografiată, cu termenul reluat de la M. Iorgulescu, pentru eseistă, unul dintre nu puţinele repere critice, poate cel mai creditat, în sensul unui etic politic. Un caz de alienare într‑o conştiinţă distrusă există în romanul Orgolii, unde un delator colectivizează bolnavii psihiatric cu medicul care‑i tratează, dând asigurarea că „toţi gândesc la fel”! Buzura şi Sábato sunt pretabili la analiza existenţialistă şi psihologică. Celei din urmă îi e adăugată o analiză „psihopatologică”, după Agustín F. Seguí şi, din nou, M. Iorgulescu.

„Filosofia” romanelor e tangentă la existenţialism: dar la scindatul Sartre (urmat prin E. Simion), şi nu Camus. Singurătatea nu e lipsită, la Buzura, de speranţă, pe când la Sábato ajunge pecetluită în disperare. Românul, trăind şi scriind în comunism, s‑a dorit util cititorilor, solidar, afectuos.

Religiozitatea ar fi noutatea interpretării în acest volum. Biblia, a mărturisit, ca atâţia alţii, Buzura, rămâne lectura sa fundamentală. Modelul de credinţă există în dăinuirea sufletului desprins de slăbiciunea trupului, expus păcatului. Iov modelează personajul prins în suferinţă altruistă. Angela Martin îi aplică romancierului formula (hiperreflectată?): Religia romanului (titlul unui eseu din volum). Un (con)vector de viaţă şi scris devine visul, mărturisit de scriitor ca fiind real, cu autograful dat pe o carte chiar de Dumnezeu. Visul a fost împrumutat unui personaj din Absenţii, care nu a îndrăznit să‑l psihanalizeze definitiv. Comparatista, într‑un demers marcat de nuanţarea radicalizată), îi apropie din nou, ca să‑i şi despartă, pe Buzura şi Sábato. Acesta din urmă e ateu, neiertător, cinic, convins de forţa „răului”. Buzura e credincios, iertător, dar şi intransigent, egalitarist artistic (nu distinge personajele secundare de cele principale!), ataşat de forţa „binelui”, încrezător creştin în nemurirea sufletului (nu a duhului ortodox!). Dar ambii caută un leac de frică… A. Martin, din nou înfăţişată drept memorialistă, în capitolul despre religiozitatea romancierului, înregistrează confesiunea scriitorului apropiat şi apropriat: „Salvarea stă în noi, în calităţile noastre umane, civice şi morale şi în curajul nostru”. Dar aceasta ar fi nu salvarea prin voia Domnului, însă a omului! Cum salvare nu poate exista în „moartea psihică” de care e încredinţat medicul profesor Cristian. Dincolo de convenţionalitatea unei ortodoxii rurale, hotărâtoare rămâne la Buzura forţa de trăire etic‑religioasă.

Politic, Buzura ar exclude toate ideologiile, e împotriva totalitarismelor, incluzând (dar cât de disimulat?) comunismul neconcesiv care condamna masiv la închisoarea pe viaţă şi dincolo de carceră. Buzura era „un revoltat împotriva minciunii şi abuzurilor, un duşman al oricărui regim dictatorial, comunist sau necomunist”. Ţinteşte normalitatea trăită în anormalitate, trăind în şi nu sub comunism, optând pentru rezistenţă, nu exil. Rămâne încă dificil de convins că Buzura e romancierul sistemului comunist românesc de‑a dreptul mort, mort total, nu doar psihic. Asta ar marca un totalitarism slab, uşor de înşelat, dându‑i mai mult decât o nuanţă de legitimitate. Că Buzura era o voce a revoltei neputincioase în construcţiile lui narative e sigur. Se poate admite că romanele lui „sunt cărţi de ficţiune cu încărcătură politică”. Dar că „Buzura ajunge la critica cea mai radicală a totalitarismului din toată literatura română postbelică” (Sorina Sorescu), necesită fie probe (care ar legitima, culmea, democratismul totalitar comunist!), fie o concurenţă modestă în actul ficţional realist‑critic. Şi de ce pura referenţialitate ar avea maximă relevanţă literară, estetică? Critica s‑a lăsat şi ea, din acelaşi complex creator, atrasă de a „demonstra” cât de mult e „anti” cutare ori cutare scriitor şi operă, când s‑ar fi cuvenit arătat cât de mult n‑au fost „pro”, ceea ce ar fi dus natural la condamnarea (post-mortem, post festum?), dacă şi literar era nevoie, a Sistemului.

Estetic e un termen rar transcris aici. E repropusă formula lui Ion Simuţ: „estetică de opoziţie”, dar rămâne ştiut că marxismul, unica filosofie acceptată, susţinea pe deplin conflictul zis neantagonist. Conceptul de tragic, ca fatum, mi se pare mai adecvat, dar poate la un foc mai slăbit decât susţinerea că: „toate romanele scriitorului sunt «cu ştreangul morţii de gât»: fie al morţii fizice, fie al celei psihice – ambele la fel de tragice”.

Autobiografismul face din Buzura şi un autor autoreferenţial, pe lângă unul referenţial sau contextual. Într‑un fel neascuns, inocent, Buzura se identifică cu cărţile lui. Dezvăluie o indiscernere subtil codificată între viaţă şi scris, între bio şi biblio‑grafie. Iar dacă reperul‑grilă ales, Ernesto Sábato, declară că „Orice roman profund este autobiografic, dar nu în sensul trivial al cuvântului, ci într‑un sens misterios şi inexplicabil”, A. Martin, aflată o vreme în preajma romancierului, nu doar, ca orice interpret, cu privirea‑n cărţile lui, găseşte legitim să‑l citească şi în „cheie biografică”. Argentinianul pune însă limite autobiografismului din roman. O limită provocatoare: misterul. Altă limită, inefabilă, deconcertantă: inexplicabilul. Rămâne accesibil trivialul (comunul, nu obscenul), dar şi trivialul originar semnalează ambiguitatea: răspântie, punct de intersecţie a trei căi (tri‑vialis).

Baza (comună prozatorilor realişti, referenţialişti) există şi la Buzura în materia extrasă din depozitul memoriei: terorile istorico‑politice ale copilăriei rurale, ardelene, maramureşene, din neuitata, fireşte, localitate natală Berinţa. Deşi scrie, obiectiv (până la recursul la formaţia medicală, psihiatrică), într‑o perspectivă narativă extradiegetică, Buzura îşi locuieşte personajele. Memoria sa subiectivă se obiectivează prin autenticitate. Buzura, numit, reţine autoarea, de N. Breban, „unul dintre stâlpii memoriei româneşti”, şi‑a dezvăluit o memorie a „întâmplărilor tragice”. Ar fi o depăşirea a dramaticului, de după M. Zaciu şi N. Manolescu.

Publicistica lui Buzura oferă deseori sursele epicii. Se produce ceea ce interpreta numeşte cu un termen de reţinut (deşi imprudent pentru scriitor) „deficţionalizare”. La Buzura, întoarcerea la document pare a fi criteriu de întărire a esteticului, ca şi cum autenticitatea ficţională s‑ar vitaliza în autenticitatea documentară, neţărmurit colportoare – literatura îşi ia, nu‑i aşa, bunul de unde găseşte necesar.

Există zone ale vieţii sale lăsate în cursul vieţii ca atare. Ştim că până la studiile medicale (repetate, aflăm, în primul an, din cauza bolii pulmonare), Buzura a practicat diferite munci modeste, în agricultură, comerţ, învăţământ şi, oarecum, artă: a fost angajat – halei hop – la… circ. A „dat” uşor medicina pe un post de dactilograf de editură, ca să „parvină” redactor de revistă literară.

Biografia îi iese şi ea din umbră în 1990, când e pus – politic – de noua conducere a statului român să conducă FCR, ales membru al Academiei Române, corespondent, în acelaşi an, 1990, titular, în 1992. Membru şi al unor academii străine, doctor honoris causa al unor universităţi, de mai multe ori laureat al unor premii omnia, unul dintre ele chiar post‑mortem. Decorat de câţiva preşedinţi de state. Cu critica şi istoria literară are de furcă; de furci caudine.

Destituit, tot politic, din 2005, de la FCR, se dezvăluie şi dezlănţuie într‑o publicistică „devastatoare” faţă de instituţiile care‑şi expun şubrezenia. Rămâne toată existenţa un om‑misiune. În copilărie, a precizat, „misiunea mea principală de primăvara până toamna era să îngrijesc vacile”. Îşi afirmă coerenţa agitatoare trans‑ideologică: el continuă, nu se „preface”.

Marian Victor Buciu

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Marian Victor Buciu

Marian Victor Buciu, profesor doctor la Facultatea de Litere a Universitatii din Craiova, preda cursuri de istoria literaturii romane interbelice, din perioada comunista si postcomunista, cuprinzand analize si sinteze ale unor curente si opere de mare interes artistic. A publicat [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest