Contemporanul » Editorial » Sensul uimirii

Sensul uimirii

Unii amabili comentatori ai volumelor mele de memorii cred că descifrează prin moartea subită, brutală a tatălui meu, în toamna lui 1962, această… erupţie, acest salt, reală ruptură în zona aceea încă tulbure a reflexelor profunde, zise abisale…

Am fost, cu siguranţă, atras, ca mulţi, ca o cohortă de adolescenţi şi post‑adolescenţi, iar apoi, adânc, în pustia şi rotitoarea maturitate, fertilă în felul ei, o, deloc ingrată cu subsemnatul, de cunoscuta deviză înscrisă pe arhitrava templulului de la Delphos şi devenită canon al universului universitar european, şi nu numai: gnostos seauton, cunoaşte‑te pe tine însuţi! Acum însă, în anii înaltei senectuţi şi după unele evenimente intime cu aer de catastrofe – care nu mi‑au fost, în esenţă, potrivnice, ceea ce eu, printre altele, numesc noroc, atribut, epitet pe care, dacă nu‑l dispreţuiam, îl ocoleam în toate discuţiiile mele în tinereţe! – dacă nu am depăşit recomandarea autoritară, antică – ea, se înţelege, ca puţine altele, des invocate, nu poate fi în nici un caz depăşită, poate nici măcar înţeleasă deplin în spiritul ei! – azi, în zilele acestea, care încă îmi aparţin, recurg la o altă stratagemă a supravieţuirii în spirit: înţelegerea! Dar tot în spiritul delphic, adică o formă a înţelegerii de sine, a încercării de a mă înţelege nu atât cel ce am fost, ci, mai ales, cu o anume radicalitate, recurg la o înţelegere pe dos sau mai mult decât contrară acelor nu puţine răsfrângeri pe care mi le‑a prilejuit şi reflectat oglinda spiritului meu în mişcare. Dominat, se ştie, de nu puţine instinctivităţi ce ţin de poză, chiar şi de acea otravă, fantomă a eului nostru tacit, poza în singurătate, într‑o anume atitudine fals retorică, fals bătăioasă, fals lucidă a unei intimităţi dedublate, arogante sau înfricoşate de ameninţarea sau nesiguranţa destinului!…

Ca un fel de exerciţiu la o bară fixă, am început de la o vreme să suspectez, şi mai mult de atât, să dez‑articulez, să răstorn cu capul în jos, cum se spune, o serie de afirmaţii, ba chiar de credinţe despre mine însumi, despre cel ce am fost! O, nu pentru că acesta m‑ar fi dezamăgit într‑un fel sau altul. Dimpotrivă, mai ales, autorul care am fost, mă satisface, uneori mă nedumereşte, în sensul cel mai pozitiv: cel al uimirii! Da, şi de aici purcede, probabil, tot acest sepctacol al răsturnării propriei imagini, printr‑un fel de juxtapunere opozantă, o alăturare a două forme care se contrazic, uneori, cu claritate, poate, cu o anume violenţă, care îmi produc, încă o dată, şi în afara textelor mele reuşite, unele dintre ele, cred eu, înalt expresive din punctul de vedere al idealului meu literar: uimire! Da, bâiguie cu o anume claritate spiritul meu de acum, cum… Da, cum de a fost posibil ca acest tinerel, minat de toate bolile şi cariile, microbii şi paraliziile colorate sau nu, dar cu siguranţă provinciale, eterne, comune, normale, să… reuşească, să fi reuşit nu rarerori în capitole întregi şi în personaje stranii, însă vii, cu siguranţă, să… apese pe un fel de adevăr al fiinţei?!

Şi, ca într‑o comedie, aproape, supra‑bufă (de tipul celei pe care o provoacă geniul lui Gogol prin Hlestakov în piesa Revizorul!), să nu pot înţelege cum… cum de a fost posibil, cum de s‑a putut întâmpla ca… din acel tinerel din Lugoj, fals bănăţean, să curgă deodată, la un semn, tone, mii şi mii de pagini dedicate unor teme care, da‑da, îl depăşeau structural şi intelectual nu numai pe dânsul, ci şi întreaga lume din care venea? Şi care – da, aici aud eu însumi chicotul lui Hlestakov! – o lume ce‑şi urmează cu un spirit, cu o deprindere şi o formidabilă, poate necesară, tiranică şi, mai ştii, salvatoare inerţie aceeaşi cale. Da, rezistă, continuă să fie în ceea ce, încă o dată, pe drept cuvânt, numim normalitate! (Aş vrea să fiu deplin înţeles, deşi nu cred că mulţi mă vor urma în aceasta, dar în nici un caz nu vreau şi nu sunt deloc tentat să mă încarc cu acele epitete cu care sunt garnisiţi, pe merit sau semi‑merit, nu puţinii autori şi artişti vii sau morţi, de geniu sau de calităţii cvasi‑supra umane ce desfid eternitatea etc., etc.!…)

Nu, despre cu totul altceva e vorba în aceste rânduri. Aş vrea, vă rog să mă credeţi, voi, cei câţiva care poate aţi palpitat la unele pagini ale celui ce am fost, aş dori asemeni unui soi de entomolog să mă aplec asupra acelei „insecte” umane ce am fost şi care m‑a păcălit pe mine însumi în nu puţine ceasuri şi nopţi, mai ales în acei ani lungi, nesfârşiţi, ca o… fortăreaţă sau un drum fără ţintă, stupid, printre dune orbitoare, extrem de inexpresive, lungi ca o vorbărie a unei cete agitate de muieri care nu, nu vor să comunice nimic; o, s‑ar teme de aceasta şi au dreptate!…, ci vor doar să se audă, să existe prin glas, le ajunge, se pare, să fie doar prin sunete, ele însele aproape articulate, însă vehemente. O, au mai multă încredere în existenţa propriului laringe bine stors şi aruncat, zvâcnit în afară, decât în ceea ce numim pretenţios personalitate. Şi, mă rog frumos, cine le‑ar putea contrazice în aceasta, încă de la Grecii vechi o ştim că, se pare, nu erau admise în hemiciclu tocmai pentru că nu renunţau la dominanţa, la expresia lor orală, vocală. Nu e oare şi limbajul o formă a viului ? Iar pentru noi, românii, reticenţi atâtea veacuri în faţa cuvântului altfel exprimat, adică în scris şi aşezat, chinuit oarecum într‑o sintaxă ce trebuia să asculte de o ştiinţă veche, rudă cu matematica, numită logică, a fost oare cu totul nemeritat epitetul de vorbăreţi ce ni s‑a administrat? Ce ni se aplică… Iar când am început, oarecum târziu, să scriem, indiferent pe ce, pergamente, piei de animale, scoarţe de pomi sau de cărţi vechi, ne‑am acoperit vocea scriptică cu o mască, cea slavonă. Iar descoperirea latinei, idiomului nostru, asemănarea atât de izbitoare cu lexicul unor ţări încărcate de istorie, de artă şi de cărţi, am trăit‑o cu o anume avresiune, aproape ca o formă a insultei. Nu puţini autori de merit şi azi, încă, atunci când în mijlocul unei fraze aleg un epitet, un atribut, un substantiv colorat, îl aleg cu preponderenţă pe cel slav deoarece… sună mai bine! Mai… româneşte?! Se poate, se poate! Noi, în ce ne priveşte, autorul care sunt şi cu nu puţine riscuri, din cele mai ales care se observă târziu, în noianul de scrieri pe care le‑am încredinţat publicului, am ales, fără ezitare, insistent mereu acel substantiv, epitet, atribut sau exclamaţie clar latină! Şi am plătit binişor, îndelung pentru acest reflex adânc, deşi puţini, cred, vor fi de acord cu aceasta, deoarece am fost mai ales învinuit de alte, fantomatice „rele”. Cele ale persoanei, fapt greu de contestat şi mai puţin de cele ale scrisului. Dar vina mea, dacă se ascunde undeva, se ascunde acolo…, da‑da, în cea ce numim cuvântul scris: în logos!…

Dacă aş fi cu adevărat orgolios, cum mi se impută de cine vrei şi nu vrei, aş spune că sunt ocoş, mândru de latinitatea mea organică. Instinctivă şi… oarecum fără pricină, cum ar spune un vechi şi hărăzit prieten al meu.

Da, iată ce fac eu în zilelele dăruite, binecuvântate ale senectuţii mele. Stau şi mă uimesc, fără nici un fel de făţărnicie. Atât cât îi este permis celui ce se oglindeşte la nesfârşit. De unde şi… cum de a fost posibil să răsară din acel tinerel atât de asemănător în toată specificitatea lui, atunci încă ne‑agresivă, încă, ne‑jenantă, ba chiar oarecum familiară celor din jur, adulţii sau comilitonii săi, e drept, mai preocupaţi de „înalte” probleme ale vieţii şi istoriei decât de problematica personalitate a acestui Nicu sau Nicuşor Breban, numit de nemţoaicele sale Goldi, elev la liceul din localitate ce trăia şi vieţuia cu mult sub sau în umbra adâncă, periferică cu siguranţă, a acelui taifun care în anii patruzeci se chema al Doilea Război Mondial!

Da, credeţi‑mă, fără nici un fel de ipocrizie sau falsă modestie, sunt…, da‑da, mai mult decât uimit azi de acea erupţie în litera şi în forma, atât de severă a unui roman, a unui cu totul alt spirit al celui ce fusesem până atunci: capabil, în fine… Oh, da, în fine!, de a sfârşi un lucru amplu, pretenţios, început şi lăsat atât de des la jumătate sau într‑o stare de imperfecţiune stilistică şi problematică aproape jenantă… pentru orgoliul meu. Care, ciudat, ca nu puţini tinerei ambiţioşi şi pricepuţi pozeuri ce se credeau şi, mai ales, se afişau ca viitoare personalităţi, da, eu însumi, încă în vârtejul celui de‑al treilea deceniu, adăstam, fără să mă tem prea mult de ridicol, ba chiar „putrezeam” de‑a dreptul încă în apele tulburi şi înecăcioase ale unor fantasme ale propriei persoanei ca şi ale aşa‑zisului meu destin!

Unii amabili comentatori ai volumelor mele de memorii cred că descifrează prin moartea subită, brutală a tatălui meu, în toamna lui 1962, această… erupţie, acest salt, reală ruptură în zona aceea încă tulbure a reflexelor profunde, zise abisale, ale psihicului unui tânăr în formaţie. Da, încă în formaţie. O gestaţie însă extrem de prelungită, semănând a ceea ce s‑ar numi ratare sau, mai degrabă, gravă stângăcie şi chiar impotenţă vitală, socială, a ceea ce numim insul matur, stăpân şi lucid de sine şi de capacităţile sale. De adaptare şi de creaţie în indiferent ce zonă. Absolut fantastic, din unghiul existenţial în care mă aflu acum, încă îmbibat, pătruns până în detaliile fantastice ale intimităţii acelui ego pre şi post‑adolescentin, această re‑naştere din propria mea fiinţă, ca să zic aşa, capabil, ca să glumim puţin, ca o reptilă, o şopârlă aproape matură sau, mai ştii, deplin matur constituită fizic să‑şi exteriorizeze, să‑şi creeze un organ care nu i‑a fost smuls, ci pe care ea însăşi, această fiinţă, îl simte… absent! Absent şi cu o concreteţe greu de explicat. Extrem de necesar, în spiritul contrar oricărei logici a devenirii şi firescului, da. Şi de ce nu? În spiritul acelor fantasme de care ne este îmbibată, copleşită, intoxicată adesea şi tulburată uneori până la manie sau sinucidere acea fiinţă cântată de mulţi şi apoi uitată, în esenţă, de mai toţi, numită grosier, copilărie, pubertate şi adolescenţă! Da, cum se vede, fantasmele unei copilării obsedate grav de alte relaţii şi reflexe, de alte aşezări şi, da‑da, de alte imperii, un puber neconvins de fantastică despicare a sexelor pe care abia începe s‑o observe, dar e incapabil s‑o accepte, s‑o înţeleagă şi are întrutotul dreptate: întreaga omenire cu toată istoria ei ce se scurge năvalnic şi splendid în Mit nu va putea s‑o…, nu, nu să n‑o accepte… Va trebui s‑o facă, din lipsa de timp sau de un anume geniu pe măsura acestui „fenomen” ce explică totul, dar ne aruncă într‑un cu totul alt orizont şi posibilitate a fiinţei! Da, ea va trebui s‑o accepte, pentru a‑şi accepta propria‑i existenţă; de voie, de nevoie!

■ Fragment din vol. Viaţa mea (II), în lucru
Nicolae Breban

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Nicolae Breban

Nicolae Breban, romancier, eseist, poet, dramaturg, publicist (n. 1 februarie 1934, Baia Mare), unul dintre cei mai importanţi romancieri români. Familia Breban se refugiază la Lugoj, unde tatăl scriitorului va funcţiona în cadrul Episcopiei Unite (1940-1941). Nicolae Breban îşi începe, [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest