După câte îmi amintesc, Miloia nu păţeşte mare lucru. Faptul că acest ucigaş paranoic umblă încă prin lume nu a dat şi nu dă de gândit?
Ăsta a fost unul dintre simbolurile cărţii. El este internat într‑un stabiliment de nebuni. Este dus la o expertiză, apoi la alta, întovărăşit de un soldat plictisit. Am sugerat că prin asta nebunia fanatică umblă prin lume şi continuă să facă prozeliţi. Ea este printre noi. Este printre noi această revendicare, această confiscare a idealului de ucenicul lacom de putere. Cel care n‑are răbdare să ajungă maestru, cel care vrea să răstoarne ordinea lumii, cel care confiscă ideea înainte de a fi el însuşi un adevărat reprezentant sau un creator al ei.
L‑aţi creat după aceea pe Grobei, care nu mai ucide. Dar, ca şi Miloia, şi fără a fi un alienat, vrea să confişte un ideal.
Dar Grobei se redeşteaptă, învie. Miloia ucide. În ambele cazuri m‑a interesat, însă, această legătură maestru‑ucenic. În primul caz, până la modul clinic, însă foarte aproape de politic şi de aşa‑zisele practici politice ale secolului nostru, fascismul sau comunismul. Dincoace, în Bunavestire, e vorba tot de politică, văzută în abisalitatea ei. Dacă în primul caz e vorba de politica văzută ca o practică, în Bunavestire e vorba de o coborâre, de o alunecare la rădăcinile politicii, la structura abisală a politicii. Politicul este văzut ca abisalitate, ca ultimul vis posibil al omului. Plecând de la ideea că omenirea este încă puternică, nu‑i secătuită, dacă mai e în stare să creeze mituri esenţiale: politica – ultimul mit, ultima religie, ultima logică.
Învierea lui Grobei, în Bunavestire n‑a fost prea spectaculoasă? În roman v‑aţi oprit când Grobei, având nevoie de o justificare, de un reper, a găsit arhiva de la Vatra Dornei.
Da, am şi început volumul doi de la Bunavestire, şi dacă Dumnezeu îmi ajută, îl voi scrie. Nu‑i decât reluarea părţii a doua din Bunavestire. Spui că transformarea lui Grobei este prea spectaculoasă?!… La a doua lectură, se vede că „dublura” lui Grobei apare încă de la început, de la primele pagini. Nevoia lui de maestru, nevoia lui de valori absolute, nevoia lui de reformă socială morală, nevoia lui mai ales de un text fundamental. Asta este nevoia lui Grobei. Puţină lume a observat aceasta. Chiar şi critica s‑a grăbit, când a apărut cartea, s‑o repudieze, împreună cu propaganda de partid. De aceea cartea n‑a fost bine studiată. Nici Manolescu, care a lăudat‑o şi a luptat pentru ea, n‑a văzut‑o în complexitatea ei. Deci, Grobei are nevoie de un text, aşa cum Don Quijote are nevoie de un text, ca la romanele cu cavaleri rătăcitori, care visează şi ei să transforme lumea ajutaţi de o normă scrisă, de un text. Vedem cuplul, duetul: textul şi cavalerul rătăcitor. Grobei simte această nevoie pe care şi oamenii politici au resimţit‑o. Chiar şi Hitler se sprijinea pe textul unui englez, care a trăit în Germania: Chamberlain, un englez refugiat, primul ideolog nazist. El a murit înainte ca Hitler să ia puterea. Această ideologie a unei noi rase, a unei noi valori se găsea deja în textul acestuia. Toţi marii revoluţionari sau anarhişti au simţit nevoia să se bazeze pe un text. Grobei simte aceeaşi nevoie de text, şi‑l găseşte. Şi în acest moment nu ştim ce‑i mai important; nevoia lui Grobei de text sau textul însuşi. Nu ştim în mod obiectiv care‑i mai puternic. În partea a doua am găsit această pistă: unele texte sunt mai importante, se pare că textele creează nevoia de radicalizare, şi uneori se pare că Grobei „umflă” textul. Când am vrut să dau exemplificări ale textelor lui Farca, am încercat să iau texte din Bakunin. Şi am studiat câteva cărţi ale lui Bakunin, dar nu m‑au satisfăcut. Atunci am inventat textele lui Farca în cheie nietzscheană, dacă vrei.
Există, deci, un cuplu Breban‑Nietzsche, deci un ucenic‑maestru.
E adevărat. Stilul meu seamănă oarecum, printr‑o anumită radicalitate, cu stilul nietzschean. Stilul nietzschean m‑a influenţat puternic. Deşi nu este o influenţă directă, proza lui e limpede, mai concisă, mai transparentă. Evident mai profundă, adeseori sentenţioasă. Şi‑n literatura germană a reprezentat un mare şoc, ca stil literar. Din păcate, Nietzsche n‑a fost tradus la noi. Abia acum au început să traducă Nietzsche, şi lumea n‑a putut să compare. Dar peste o generaţie‑după se va vedea înrudirea stilului meu cu stilul lui Nietzsche, ca să vorbesc numai de nivelul stilistic. Nu mai vorbim de cel problematic. Textele lui Farca au o stilistică, dar şi o problematică nietzscheană. Acea radicalitate teribilă. Totul e invenţia mea, bineînţeles, însă tuşeul şi orizontul stilistic sunt nietzscheene. În România, lumea nu l‑a agreat pe Nietzsche, pentru că nici nu l‑a cunoscut bine. Apoi a fost prost interpretat, prost citit, pentru că a contrariat foarte multe din locurile comune ale bunului‑simţ, nu numai românesc, ci şi francez. Nietzsche abia după Al Doilea Război Mondial a început o carieră europeană. Toate cărţile fundamentale de eseistică, filosofie, de gândire istorică, toate sunt bazate pe asta, ca şi pe Stendhal, în proză; Nietzsche, în filosofie, contrariază axiome ale bunului‑simţ şi ale modului tradiţional de a gândi: nihilismul lui Nietzsche, motivul eternei întoarceri, acea respingere a unei vieţi de „dincolo”, critica creştinismului.
Textele lui Farca, cele din arhiva de la Vatra Dornei, au fost identificate de critica literară cu textele legionare.
Unii critici evrei, dar şi alţii, au dat astfel de interpretări. Au făcut o identificare grosolană şi calomnioasă a ideilor autorului cu cele ale personajului meu. Dumitru Micu a spus asta, şi Mihai Ungheanu. De altfel, Bunavestire a fost atacată a doua zi după publicarea şi difuzarea de toată presa de partid şi literară din ţară. Primul care a atacat‑o în România literară a fost Mircea Iorgulescu, pe care l‑am angajat, lansat şi căruia i‑am dat o cronică săptămânală, când am condus, începând din ’70, această revistă. Dar Mircea Iorgulescu a avut un fel de onestitate oportunistă şi nu m‑a atacat politic, ci doar estetic, la două zile după plenara C.C., unde Titus Popovici şi N. Ceauşescu au atacat pe larg Bunavestire. M. Ungheanu, D. Micu au atacat şi politic cartea, etichetând ideile lui Farca ca fiind de sorginte extremistă de dreapta, şi identificând autorul, pe mine deci, cu unul dintre personajele mele. Denunţ literar tipic, denunţ literar şi poliţist. Însă Dumitru Micu, la două zile de la apariţia cărţii, în Contemporanul, a subliniat caracterul legionar şi fascist al lui Farca, spunând că autorul împărtăşeşte ideile acelui erou, iar Ungheanu a afirmat la câteva zile tot ce v‑am spus, într‑un imens articol în Luceafărul. Pe Dumitru Micu l‑am întrebat cum de face astfel de afirmaţii grosolane. Numai în Bunavestire am zeci de personaje. De ce eu trebuie să gândesc ca Farca? Deci, nu numai că am fost atacat, dar am fost şi denunţat. Paul Georgescu mi‑a spus la telefon că a fost şi el incitat de la Partid să scrie împotriva cărţii, dar n‑a făcut‑o, însă şi lui i s‑a părut că modul meu de a gândi este fascistoid. Foarte mulţi critici, chiar inteligenţi, care nu m‑au atacat în presă atunci, au fost înşelaţi de stratagema mea etică, de reacţia psihologică. Eu am răsturnat un personaj bine conturat până la pagina 400, l‑am răsturnat ca pe un gândac. Asta am mai scris‑o.
E o inovaţie de structură românească. Şi lui Hans Castorp din Muntele vrăjit i se întâmplă la fel.
În toată literatura europeană nu cred că mai există aşa ceva. Am mai scris‑o, m‑am inspirat din personajele similare ale lui Thomas Mann, la care acest oximoron psihologic există aproape ca la mine. Iată, Hans Castorp… Deci, nu e o noutate totală. Însă, în România, n‑a folosit‑o nimeni. Iar eu am făcut‑o mai radical decât sursele de inspiraţie. Noutatea psihologică e radicalizarea acestui personaj. De altfel, precaut, eu anunţ la pagina 400 această schimbare a lui Grobei. Majoritatea criticilor n‑au crezut în ea. Nicolae Manolescu a crezut în ea şi a demonstrat că e posibilă.
■ Fragment din vol. Confesiuni violente. Convorbiri realizate de Constantin Iftime, Ediţia a II‑a, definitivă, Editura Ideea Europeană, 2021
■ Scriitor, romancier, eseist, dramaturg, membru al Academiei Române
Nicolae Breban
