Contemporanul » Editorial » Privirea îngheţată a ultimului Decheneu

Privirea îngheţată a ultimului Decheneu

Universul valorilor se tulbură în momentul în care orice carte, cum spunea Noica, se cuvine atacată cu o idee, iar varietatea acestora, a convingerilor, vine, uneori, din afara registrului…

Titlul sub care a apărut, nu cu foarte mult timp în urmă, ancheta organizată de Ion Simuţ (Ce e viu şi ce e mort în opera lui Sadoveanu (Iaşi, Ed. Junimea, 2019) subîntinde, tocmai prin „personalizarea” întrebării, cel puţin trei direcţii de punere în ecuaţie a unei problematici deloc limitate la o suprafaţă ce ar putea insinua doar existenţa trăsăturilor unui „caz”. Prima dintre acestea ar putea fi canonul care, după cum putem constata din frecvenţa unor poziţionări critice, s‑ar afla sub o constantă refacere, atingând nu o dată niveluri de opoziţie suficiente pentru a fragiliza stabilitatea întregului (deci nu numai necesarele „revizuiri” dependente, în timp, de schimbările contextuale). Cea de a doua decurge din nu chiar inocenta declinare a unui „program”de valorizare predominant estetic, solicitând cu insistenţă biograficul şi politicul. Iar cea de a treia direcţie, facilitată de precedentele, poate face pasul, decisiv, către convocarea semnului de întrebare asupra ansamblului culturii noastre, din moment ce istoriei înseşi i se contestă funcţia de echilibrare în raport cu prezentul. Deşi, evident, Ion Simuţ acceptase tacit acest ambitus al registrului (ceea ce se vede şi din formularea în opoziţie „radicală” a titlului), era de aşteptat ca, din varii motive – nu toate de natură… profesională –, balanţa să se încline, cum constată Ovidiu Pecican, mai mult în favoarea lui pro nu contra.

Dar dacă vom căuta detalii în sensul celor de mai sus, le vom întâlni atât pe parcursul anchetei, cât încă în număr mai ridicat în alte poziţionări, risipite în diferite comentarii critice, uneori ca atitudini tranşante, alteori ca „sugestii” oferite prin notificări analitice. Şi, poate, întrebarea nu ar fi trebuit adresată criticilor şi istoricilor literari, ci, la modul ideal, cititorilor. Fiindcă s‑ar părea că profesionistul încă mai este bântuit de iluzia că el alcătuieşte canonul, pe care, de fapt, doar el singur îl mai utilizează în forma în care în care îl alcătuieşte. Doar că şi aici universul valorilor se tulbură în momentul în care orice carte, cum spunea Noica, se cuvine atacată cu o idee, iar varietatea acestora, a convingerilor, vine, uneori, din afara registrului specific al obiectului. De aceea, de la canon la canon, numele şi operele unor scriitori sunt prezente sau absente, nu o dată, mai mult în funcţie de rigorile observatorului şi mai puţin de ale observatului, drept care, în faţa actului literar, obiectivitatea poate fi considerată ca fiind forma în care este etalată subiectivitatea: e una din legile ciudate, dar aproape de firesc, ale comentariului literar, operantă deopotrivă în actualitate şi în ceea ce s‑a sedimentat în timp. Accentele pot să cadă diferit, de unde şi conflictualul opiniilor avansate: faţă de vechiul canon şi faţă de tot atât de vechea practică, pulsul valoric al creaţiei lui Dimitrie Cantemir poate fi uşor amendat, în condiţiile în care se ştie că optase pentru o direcţie afişat prorusă; Budai‑Deleanu ar rămâne afectat de incorectitudine politică; Eminescu nu ar fi doar antisemit, ci deja flagrant inactual; Coşbuc, sămănătoristul, mai este încă util doar alcătuitorilor spectacolelor şcolare ş.a.m.d.

Mai conciliant cu opera sadoveniană, coordonatorul anchetei menţionate se întreabă dacă nu cumva excesul panegiric cu care au fost înconjuraţi unii scriitori este o posibilă explicaţie la erodarea creaţiei acestora, deci şi a autorului Fraţilor Jderi. Dar cititorul obişnuit din zilele noastre nu mai priveşte critica şi istoria literară ca un ghid al lecturii, el trăieşte în economia de piaţă, guvernată de legea cererii şi a ofertei, solicitările merg pe linia facilului, a minimului efort, este captiv ofertei adaptate la realitate sub semnul industriei entertainmentului, iar o parte a „intelectualităţii”, căutând repere în haosul mondializării şi afişând intransigenţe paralele sau opuse la ceea ce consideră a fi depăşitul normativ cultural‑estetic, declasează creaţia lui Sadoveanu, uneori radical chiar. Dacă, în anul 1904, spectaculosul debut al scriitorului, cu patru volume apărute simultan, fusese întâmpinat de Sanielevici cu denunţarea primitivismului lor, a imoralităţii expuse ostentativ, astăzi „despărţirea” de Sadoveanu se poate face de pe o diagramă care escaladează în termenii unei „justiţii” din care tocmai literatura lipseşte, dar sunt prezente biograficul şi politicul. Şi, astfel, comunistul Sadoveanu (nu unul de rând, ci cu funcţii), servind un regim criminal, este vinovat el însuşi – în opinia unora – de „crime”. Iar scrierile sale, aflate în siajul unei mentalităţi retrograde, depăşite, cu delabrate modulări naţionaliste, excedează în centrarea pe tradiţii primitive, pe stratificări mitic‑oculte, pe ritualuri şi rituri de mult apuse, pe elogiul unei „eterne reîntoarceri” la condiţia unei arheităţi iluzorii, pe condiţionări care pot alimenta orice, cu excepţia participării la cursul unei istorii mereu mai acordate (sau trebuind a fi aşa) la factorul civilizator al modernităţii. În efigie, Sadoveanu este cuvântul care scoate România din prezent, abandonând‑o unei lumi care nu mai există, într‑un trecut fără viitor: o comunicare ce stagnează într‑o geografie social‑politică grav avariată. Loc comun este (sau ar trebui să fie) şi faptul că scriitorul şi opera sa sunt două realităţi corespondente, doar că lentilele prin care le privim nu sunt identice: biografia scriitorului este un fapt istoric încheiat, pe care nu‑l mai poate re‑construi nici măcar propria sa creaţie, iar aceasta, dacă este cu adevărat Operă, nu poate fi închisă, sigilată în timp. Dar fiindcă ne jucăm cu paradoxuri, dacă noi îl mai citim pe Sadoveanu şi dacă putem răsturna termenii paradoxurilor, vom reuşi, poate, să spunem că autorul Crengii de aur este atât de mare, dezolant de mare, încât fişierul literaturii române, structurat în termenii actualităţii, care nu se mai priveşte sau nu se mai doreşte privită dinăuntru, nu mai este în stare să‑l cuprindă.

Urmărind, cu un alt prilej, condiţia „naturală” a consumului de literatură (ca să utilizăm şi acest termen al prezentului), decupam lectura ca fiind „ultima frontieră” între universul ficţional şi descifrarea simţită a cititorului, momentul de racord al acestuia la constituirea sa interioară sub semnul unei mai profunde modelări a propriei fiinţări. Prelungind ideea, Delia Muntean precizează că, de regulă, dincolo de frontieră se află necunoscutul, în faţa căruia rutina noastră nu va fi întotdeauna instrumentul cel mai nepotrivit. La contactul cu nu puţine creaţii canonice, cititorul obişnuit al zilelor noastre, captiv în exces principiului plăcerii ieftine, nu mai reuşeşte, nu mai poate să atragă în câmpul său de interes zona semnificaţiilor de profunzime ale acestora, proces dificil, dacă nu chiar imposibil, în absenţa a ceea ce am considerat a fi „codul cultural”, adică altceva şi mai mult decât simplul exerciţiu al unei aproximative intertextualităţi (am menţionat, în acest sens, unele scrieri semnate de Mircea Eliade, Vintilă Horia, Şt. Aug. Doinaş ş.a).

Sigur, nimic nou în toate acestea. Revedem, însă, faptul că, înainte chiar de abordarea operei lui Sadoveanu, într‑un exerciţiu de pregătire a resortului metodologic, şocant la vremea aceea, Alexandru Paleologu va semnala modificări esenţiale în epocă, survenite până la nivelul paradigmei conştiinţei, pe care o priveşte drept „cosmocentrică”, structură în care „umanismul contemporan încetează a mai fi antropocentric” (Spiritul şi litera. Încercări de pseudocritică, Buc. Ed. Eminescu, 1970). Va detalia, apoi, consecinţele acestei transformări asupra cititorului în 1978, în Treptele lumii sau calea către sine a lui Sadoveanu (cităm din ed. a III‑a, Buc., Ed. Cartea Românească, 2006): „… atenţia lucidă şi contemplativă a conştiinţei”, care privilegia actul de revelare a esenţelor, va fi înlocuită cu „clişeele, automatismele, stereotipiile de gândire şi de comportament, ce câştigă tot mai mult teren în societatea contemporană”. Au apărut, astfel, „sindroame ale gândirii false; de fapt, e vorba de o incapacitate de aprehendare a realului, adică, în definitiv, de o lene a percepţiei, deci, repetăm, de lenea minţii. Desigur, în orice împrejurare, adevărul e unul singur, dar el nu poate fi cunoscut decât în contextul de realităţi care îl îmbracă. Gândirea cea mai curat deductivă nu e posibilă fără experienţa anterior acumulată şi fără o corectă reprezentare a câmpului perceptual”. Dacă adăugăm la acestea şi „puterile spiritului”, cum Paleologu, de altfel, o şi face, ceea ce dispare este „omul cultural”.

Pornind de aici, de pe platforma „puterilor spiritului”, înţelegerea este dependentă, iminent, de convocarea „ştiinţelor spiritului”, provocând, în consecinţă, deconstrucţia analitică şi pe suportul ocultismului, aproape de un regim al condiţionării. Şi nu vorbim de un act de reducţie pragmatică, pe care l‑am putut întâlni în unele secvenţe ale câtorva comentarii ce i‑au fost consacrate, sub forma delimitărilor în raport de apartenenţa sau neapartenenţa autorului discutat la, de pildă, opţiunile sale masonice. Ştim, de altfel, că atât Sadoveanu, cât şi Paleologu au făcut parte din această asociere (iar numărul membrilor masoneriei nu se opreşte la cei doi, lista inundând istoria literaturii române, şi nu numai), cel dintâi chiar în calitate de Mare Maestru al Marii Loji Naţionale a României, încercând şi unificarea diferitelor rstructurări ale societăţii). În cadrul unei adunări solemne destinate tocmai unei atari tentative, scriitorul afirma: „Franc‑Masonii exercită o artă, prin faptul că interpretează misterul vieţii, dând sens nobil existenţei umane” (Paul Ştefănescu, Istoria Francmasoneriei Române, f.l., Ed. Miracol, 1999). Era mai degrabă o constatare şi şi o schiţă de proiect, prin care se definea şi pe sine. Fiindcă autorul Baltagului era departe de a fi un „primitiv” şi un „intuitiv” de sorginte cultural‑populară. Nu substratul folcloric era convocat în aserţiunea sa de mai sus, ci condiţia intelectualului.

Din volumul Sadoveanu – 140, în curs de apariţie la Editura Academiei Române

Mircea Braga

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Conte

Revista Contemporanul, înființată în 1881, este o publicație națională de cultură, politică și știință, în paginile căreia se găsesc cele mai proaspete știri privind evenimentele culturale, sociale și politice din România și din străinătate. De asemenea, veți fi la curent [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest