Contemporanul » Profil » Mircea Martin sau obsesia adecvării (II)

Mircea Martin sau obsesia adecvării (II)

Scrupulos, temeinic, râvnind exactitatea, o elaborare calmă, sub semnul definitivului, cuprinzând „totalitatea”, el şi-⁠a găsit armura de teoretician, palpând profunditatea şi găsind coerenţa semnificativă a operei. Intervine în discuţie şi educaţia reşiţeană, explică bănăţeanul Mircea Martin.

Într-⁠un scurt Avertisment, datat octombrie 1968 (cules în Generaţie şi creaţie), Mircea Martin sublinia: „critica e una, indiferent de pretexte, şi identitatea ei o dă efortul interpretativ”. Peste ani, în Singura critică (1986), titlu cumva restrictiv la o ochire superficială, criticul aducea precizări: „Nu există o singură critică adecvată la obiect”. De unde, poate, senzaţia de eteroclită, după gustul lui D. Micu, o etichetă falsă, evident, aplicată criticii lui Mircea Martin.

Ca mărturie de epocă, ivite în atmosfera emulativă a acelor ani, articolele din Amfiteatru (1966-⁠1969) vădesc opţiuni ferme, în numele solidarizării cu forţele înnoitoare ale literaturii. Chiar, suprinzător, o critică anticipativă, în pofida prudenţei temperamentale, anunţând – odată cu strângerea lor înmircea-martin-foto1 volum – un debut remarcabil, un program critic şi „o personalitate energic trasată”(cf. G. Dimisianu). Dacă o monografie dedicată revistei Amfiteatru, îndreptăţită, dat fiind rolul ei de primă revistă studenţească importantă, cum cerea Gh. Jurma, întârzie, regretabil, volumul Generaţie şi creaţie (premiul Uniunii Scriitorilor) confirma, sesiza C. Stănescu, o „adecvare intelectuală faţă de scriitor şi literatură”, mizând, fără fluctuaţii, pe critica estetică. Aşadar, un debut remarcabil (cf. Eugen Simion) şi un remarcabil critic (cf. N. Manolescu) sunt sentinţe rostite la startul unei cariere, nedezminţite peste ani, întruchipând un program care, avertiza însuşi Mircea Martin, „nu se reduce la principii spectaculoase şi bovarice”.

În vechea redacţie a Amfiteatrului (seria Ion Băieşu), cronicile lui Mircea Martin erau cele mai aşteptate, mărturisea G. Dimisianu, primul lor cititor. Fiindcă soseau „în ultimul moment” şi criticul, migălind, completând, refăcând, găsea mereu ceva de retuşat, chiar în şpalturi. Ceea ce confirmă şi N. Manolescu, notând că textele lui Martin, impunând prin „rotunditate”, erau articole migălos „lucrate”, concentrate, de „ţinută” şi ecou, chiar dacă nu se voiau prime analize. Ceea ce dorea, însă, Mircea Martin, sondând energiile şaizecismului literar, privea, declarat, fidelitatea fundamentală faţă de operă, cu doza de „deformare” (inevitabilă), în părelnic conflict cu teza „lecturilor infidele”, anunţată orgolios de tânărul Manolescu. Totuşi, critica e una singură, „indiferent de formele ei”, ne reaminteşte autorul Identificărilor. În consecinţă, va părăsi reduta foiletonismului, lăudând, desi­gur, dispeceratul manolescian (cronicar infatigabil, cu obsesia întâietăţii şi exhibarea personalităţii) sau artisticitatea lui Gh. Grigurcu; ca şi, secvenţial, opera confraţilor (Edgar Papu, Adrian Marino, L. Raicu, Liviu Petrescu, Al. Călinescu şi alţii), risipind observaţii de fineţe disociativă, încercând, disciplinat, a împăca eseistic o critică teoretizantă, „încercuind” obiectul pentru a-⁠l îndepărta, cu opera flotantă (interpretativ), „încredinţată receptorului”.

A fost Mircea Martin un dezertor? La Catedra de Teorie literară şi literatură comparată a Universităţii bucureştene, el şi-⁠a activat principiile „criticii cărturăreşti” (cf. Marian Popa). O retragere din critica „la zi” era, însă, previzibilă. Scrupulos, temeinic, râvnind exactitatea, o elaborare calmă, sub semnul definitivului, cuprinzând „totalitatea”, el şi-⁠a găsit armura de teoretician, palpând profunditatea şi găsind coerenţa semnificativă a operei. Intervine în discuţie şi educaţia reşiţeană, explică bănăţeanul Mircea Martin. Acolo, în fosta „cetate de foc”, competenţa absolută era condiţia; o meserie „bine stăpânită” trebuia să dovedească şi criticul, trecut, în vremea studenţiei, printr-⁠o exmatriculare (1958) în urma unor reverificări de dosare, reprimit după şase luni şi bucurându-se, pe derivaţie folcloristică, de mentoratul lui Mihai Pop, cel care, se pare, i-⁠a trezit interesul pentru istoria culturală.

Evident, decisiv a fost contactul cu şcoala de la Geneva. Dacă pentru Jean Starobinski intensitatea unei întâlniri, cu simpatie penetrantă, este legată, respectuos, de o „ireductibilă” distanţă (reflexivă), critica rămâne o artă a trezirii. Or, „trezirea” lui Mircea Martin a fost provocată de o bursă ProHelvetia, mijlocită instituţional de Marcel Raymond, contactul fiind prilejuit de o traducere solicitată de Vladimir Streinu, pe atunci director la Univers, convins că tânărul critic ştia „să ţină un condei în mână”. Şi, mai mult, urmând linia Vianu, ţintind rigoarea impersonală, mixată cu o participare identificatoare („infinit repetată”, după sfatul lui Starobinski), tânărul critic va pacifica rigoarea geometrică, impunând distanţa (acea „à distance de loge”) cu spiritul de fineţe, nerefuzând intimizarea, vibraţia afectivă. Mircea Martin a înţeles că doar o critică „supusă” la obiect, asumându-⁠l, locuind o altă conştiinţă, satisface, prin „răspicare”, o adecvare continuă, tensionată. Dicţiunea ideilor (1981), văzută ca „manifest” (doar de Caius Dobrescu), deşi n-⁠a trezit polemmircea-martin-foto2ici, era, de fapt, o replică la „rostirea” noiciană, văzând limba ca podoabă. Mircea Martin, însuşindu-⁠şi lecţia vianescă, empatizând cu opera, şi-⁠a dorit a accede la demnitate stilistică. Evident, n-⁠avea temperament de foiletonist şi a devenit, într-⁠un context care nu dovedea apetenţă teoretică, cel mai important teoretician al criticii literare. Cronistica rămâne doar „o aventură de tinereţe”, zicea Al. Cistelecan. Dar şi atunci, terorizat de responsabilitatea criticii profesioniste, acuzând o încetineală „proverbială”, era preocupat de felul în care sunt trăite ideile. Îngrijorat de „palpitul” lor, livrându-⁠le cu sobrietate, asumate, armate, exprimate adecvat, gestionând „spectacolul coerenţei finale”. Până la urmă, nici nu e vorba de o ruptură stricto sensu; confruntat, inevitabil, cu vanitatea literaţilor, cu asperităţile mediului, el se repliază, vădind consecvenţă din unghiul metodei. Reformulând şi nuanţând, tenacele Mircea Martin dezvoltă recurent, de la Critică şi profunzime (1974) la Singura critică (1986), cam aceleaşi teme (migratoare). Prodigioasă, reflecţia critică riscă să eclipseze reuşitele sale, în epoca posdecembristă, pe plan managerial (reviste, edituri, conferinţe publice). Încât, surprinzător, într-⁠o lume tulbure, agitată, polarizată, Mircea Martin face figură de ctitor cultural (cf. Livius Ciocîrlie). Într-⁠adevăr, păstorind cenaclul Universitas (1983-⁠1988), punând pe picioare Atelierele Tudor Vianu (un cerc de studii interdisciplinare), coordonând Dicţionarul general de terminologie literară şi culturală, veghind ediţia Fundoianu-⁠Fondane, „confiscat” apoi de felurite programe editoriale (la Univers, Paralela 45, Art), îngrijind caietele Euresis şi restaurând ideea de conferinţă publică (la Cuvântul, până la ieşirea „din peisaj”, în 2006), Mircea Martin s-⁠a cheltuit într-⁠un teribil efort instituţional. A fost, negreşit, un constructor. Plus doctele prefeţe (veritabile studii), gardând multe traduceri. Dacă seria de autor Fundoianu, o fixaţie cu învolburări, urma unor preocupări mai vechi, un volum (din 1984) aducându-⁠l în scenă pe „necunoscutul” autor, preocupările manageriale dezvăluiau calităţi ascunse, oricum nebănuite. După îndelungi ezitări, a preluat, sub presiunile lui A. Pleşu, editura Univers, începându-⁠şi astfel aventura editorială; continuată la Piteşti, alături de Călin Vlasie (după ce editura Univers a fost vândută, iresponsabil, prin FPS) şi, din 2006, la ART.

Să amintim, în treacăt, şi rolul profesoral, modelând cu exigenţă generaţii de studenţi sau întâlniri de cenaclu, la Schitu Măgureanu, acolo unde s-⁠au croit „cărţi şi destine” (cf. Ioan Es.Pop). Deşi mefient, străin de jocurile de putere, generos, însă, chiar dacă rezervat, Profesorul a exercitat o influenţă catalitică; iar nouăzecismul a înmugurit sub veghea sa, în pofida „condiţiilor neprielnice”, fixând în memoria publică un lung şir de autori respectabili, configurând Lista lui Martin (cf. Petruţ Pârvulescu). Volumul Universitas. A fost odată un cenaclu probează aceste ştiute (dar nerecunoscute) adevăruri.

Cantonat în critica „pură”, detaşat, s-⁠ar fi zis, de convulsiile epocii, Mircea Martin ne face, paradoxal, părtaşi şi la competente şi echilibrate incursiuni în sfera socio-⁠politică. Va nota, astfel că „redescoperirea” identităţii naţionale (borna va fi fost Declaraţia PMR, din 1964) cunoaşte, în etapa „liberală”, o decolorare ideologică, încurajând, pe de o parte, fie şi timid, propensiunea europenizantă şi, pe de altă parte, fortificând curentul naţional-⁠autohtonist, potenţat prin emergenţa grupului protocronist. Pe bună dreptate, vorbeşte despre „un anumit tip de ideologie naţională”, cu mari şi imprevizibile fluctuaţii, instrumentalizat politic, ca triumfalism ceauşist, derapând, uneori, în naţionalism extremist. Aducând, prin zel propagandistic, odată cu celebrele Teze din iulie 1971, „alt val de ger ideologic”, după micul dezgheţ, favorizând, totuşi, restaurarea estetică. Pare ciudat că Mircea Martin, savurând olimpian „frumuseţea criticii teoretice”, coboară în învolburatul peisaj socio-⁠politic, cercetând (acribios, neapărat) contextele literaturii române postbelice. Dar excursul său, faţă de erupţiile atâtor analişti superficiali, judecând partizan-⁠pasional fenomenul cultural autohton în regim totalitar, curge calm, cu observaţii punctuale, de reţinut.

Astfel, tabăra „naţionalistă” s-⁠a coagulat prin convergenţă ideologică, dar şi prin aversiuni comune faţă de grupul rival; „joncţiunea” cu echipa lui Eugen Barbu, explică Mircea Martin, transformă miza; ideea protocronismului românesc, lansată de Edgar Papu, devine o trăsătură „pionieristică”, definitorie (exacerbând precedentele româneşti), căpătând o miză metaculturala; mai mult, ideea devine ideologie, constată prob Mircea Martin, consfinţind, prin valul discreditărilor, lichidând nuanţele, „eşecul unui dialog”, cum scria, într-⁠o solidă monografie, Lionel Decebal Roşca (v. La umbra timpului în floare, Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-⁠Napoca, 2012), eşec care a prelungit – sub etichete stigmatizante, falsificând premisele – un război nebulos.

Om de dialog, protocolar, bun ascultător, Mircea Martin (n. 12 aprilie 1940) nu se împacă, nicidecum, cu o documentare frugală. Şi încearcă, examinând profilul unei epoci convulsive, o reconstrucţie istorică, atent la conjuncturi, replieri, stmircea-martin-foto3rategii, alianţe etc. Serialul din revista 22, cercetând ideologia culturală postbelică, punea în discuţie Cultura română între comunism şi naţionalism, dezvoltând aplicat-⁠neutral teme extrem-⁠sensibile: patriotismul, rezistenţa prin cultură, dosarul protocronismului. Sau chestiunea estetismului socialist (România literară, nr. 23/2004), observând că, în pofida imixtiunilor şi a presiunilor paznicilor ideologici, validarea se consfinţea în interiorul breslei. Dacă „rezistenţa prin cultură” (tot în 22, nr. 33/2001) se dovedea „o formulă de disculpare colectivă”, definind ambiguu nonconformismul ideologic, în privinţa protocronismului Mircea Martin angajează o discuţie onestă, notând că acel concept buclucaş, lansat de Edgar Papu, desemna, iniţial, o atitudine culturală în cadru comparatist. Mai mult, criticul sesizează că „prima fază a oricărui sincronism e un protocronism”.

Din păcate, însoţit de suspiciuni apriorice, respins furibund datorită unor pretenţii hilare (o cultură suficientă sieşi, centru iradiant etc.) şi, mai ales, oficializat, acreditat politic, devenind o politică culturală, protocronismul a eşuat, polemica iscată „alterând” termenii unui posibil dialog. În prolegomenele sale la monografia ideii, Lionel Decebal Roşca reconstituia scrupulos „povestea protocronismului”. Iar Mircea Martin conchidea că, în cazul românesc, putem vorbi despre posibile protocronisme „fără sincronism”, câtă vreme eficienţa unor priorităţi e cel puţin îndoielnică. Evident, teza „revoluţionară” a protocronismului românesc a scindat lumea literară, Mircea Martin optând pentru „o rezistenţă pasivă”, împăcând tolerabil criteriul valoric cu ideologia şi aflând în lectură şi traduceri un refugiu, contrapus închistării. Crezând în „fundamentalismul estetist”, evitând angajarea politică şi salvând demnitatea actului critic. Construind, după modelul literaturii, o lume alternativă, dezideologizată.

S-⁠a spus, totuşi, că un volum de impact precum G. Călinescu şi „complexele” literaturii române (1981) s-⁠ar fi vrut „o polemică subiacentă” la adresa protocronismului. Critic-⁠artist, cu ideaţie febricitantă, iubind spectacolul, dezvoltând o viziune organicistă pe ideea vechimii, disociind între cultural şi estetic, Călinescu este, de fapt, pretextul acelei cărţi, un personaj-⁠simbol. Dacă în cazul Vianu, menţionat obsesiv ca model, deşi – parează Mircea Martin – apropierea nici n-⁠a existat, atacând tema fantastului Călinescu, criticul are îndreptăţirea să invoce un cumul de complexe „constitutive”, de specificare, definind o patologie culturală (întârziere, înclinaţia imitativă, izolare, statut periferic, lipsa de audienţă). Cu amendamentul preţios al complexelor de integrare, abia contactul cu spiritul european fiind revelator. Vestind, astfel, oarecum, moda deconstructivistă, scuturarea de iluzii, fără a subscrie radicalismului negativist îmbrăţişat de E. Negrici.

Apropiindu-⁠se de G. Călinescu, un proiect „de adolescenţă”, mărturisea, trăind sub fascinaţia operei şi fără a agreea histrionismul omului, Mircea Martin încerca a culege răspunsuri la problemele prezentului. Sentimentul handicapului istoric (real) nu i-⁠a deturnat convergenţa constructivă, ştiind prea bine „cât de adânc şi de vital e împletită critica în evoluţia unei literaturi”. În numele pluralismului critic, el a sperat, în anii postdecembrişti, pe fundalul deculturaţiei freatice, într-⁠o agregare intelectuală, trezind, se ştie, rezervele vehemente ale confraţilor.

Pledând pentru coeziune intelectuală, ca solidaritate de tip deontic, nicidecum un „efort pacificator”, evacuând elanul polemic dintr-⁠un imposibil Olimp literar, a fost taxat drept utopic, vehiculând, chipurile, un „vis coşmaresc” (cf. Ioan Buduca). Altcineva amintea tradiţia dezbinării, multimilenară, lucrând ca „fatalitate anticoagulantă” (cf. Dan C. Mihăilescu), aruncând în derizoriu astfel de proiecte, într-⁠o cultură incapabilă de dialog, care s-⁠a dezis de „instituţia respectului”; impunând, de fapt, instituţionalizarea subiectivităţii, cu trena unor ştiute efecte: confuzie, indiferenţă, vulgaritate etc. Şi, bineînţeles, „dezordine deontologică”.

În acest context, înţelegem cu atât mai mult raritatea prezenţelor lui Mircea Martin. Şi retractilitatea lui. Nu vechiul reproş al comodităţii stă în picioare; repudiind „concepţia festivistă”, criticul, râvnind pregnanţa, înţelege scrisul ca eveniment. Şi rămâne credincios acestui îndemn. Nemulţumit de sine, om al ideilor, el desfăşoară în câmpul agitat, turbionar al actualităţii o calmă meditaţie asupra criticii. Subiect reluat cu obstinaţie, mărunţit, infinit nuanţat. Tinzând spre „o zare mereu proximă”. Elaborat, elegant, exigent, de o sobrietate aulică, va respinge capriciile subiectivităţii. Vrea lecturi „de identificare”. Cultivă o etică a comprehensiunii şi „un ecumenism transgeneraţionist” (cf. Paul Cernat). În critica noastră umorală, „balcanizată”, Mircea Martin rămâne, pasăre rară, „un helvet”, cinstind şi exprimând coerenţa om / operă.

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Adrian Dinu Rachieru

Adrian Dinu Rachieru, sociolog, critic și istoric literar, eseist, prozator, profesor universitar, doctor în sociologie, actualmente prorector al Universităţii „Tibiscus” din Timişoara. S-a născut la Soloneţ- Suceava, la 15 septembrie 1949. Este absolvent al Liceului „Ştefan cel Mare” din Suceava [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest

Subscribe To Our Newsletter
Get the latest business resources on the market delivered to your inbox.
Subscribe Now