Lui Nicolae Breban
Noi suntem blânzi, o sectă parcă vie,
Cu‑altaru‑n zâmbet şi templul în mirări.
Avem profeţi, o sută şi o mie,
Dar au ieşit puţin, să‑ntemeieze ţări.
Iubim ţărâna şi vorbim zăpadă,
Facem roţi dintr‑un abur vechi şi uitat.
N‑am învăţat să trăim la grămadă,
A muri laolaltă n‑am învăţat.
Ne‑ncearcă mereu o lene departe,
Întinsă cu ziua pe mesele vii.
Cărţile‑s goale, destinele sparte,
Privirile noastre sunt tot mai pustii.
Noi nu‑nţelegem care e graba,
Se tot construiesc, începând de mai an,
Mari cimitire, oraşe degeaba,
Spre niciunde poteci şi porturi în van.
Noi ţinem lumea aproape întreagă.
Întrebări nu mai punem. Nu avem cui.
Legăm, mai mereu, ce moartea dezleagă
Şi vedem mai mereu tot ceea ce nu‑i.
Privind cu ochii închişi în lumină,
Zărim luna pală prin marile porţi.
Nu facem caz de absenţa divină
Şi tragem mereu mântuirea la sorţi.
Căci noi ne naştem direct în sicrie,
În cuiele scurte batem capacul.
De‑nvie vreunul, prinde a scrie:
Nu‑l ştie nimeni şi nu‑l vede veacul!
Mirel Taloş
Un blazon de nobleţe
Am obiceiul ca, atunci când citesc un roman, să‑mi notez pe nişte coli, pe care apoi le arhivez, fraze care mă cuceresc; uneori, iau acest mănunchi de hârtii şi le recitesc. E un exerciţiu care mă inspiră atât ca citator, cât şi ca prozator. Am nenumărate asemenea fraze notate în timpul lecturii romanelor lui Nicolae Breban, cele mai multe din Don Juan şi din Frica. M‑a cucerit de la prima lectură în textul brebanian (e vorba, aici, de romanul Animale bolnave) verva cu care scrie prozatorul, tensiunea la care accede proza. Deseori, propoziţiile te fac să simţi gâfâitul autorului care urcă neverosimil, încât propoziţiile se revarsă în fraze aluvionare numite de unii critici fraze‑melc. Construcţii ce se potenţează miraculos, mai cu seamă în puncte-cheie, fraze în care simţi că te pierzi parcă fără să fi pierdut ideea şi, totuşi, revii, le citeşti din nou, savurându‑le frumuseţea formală şi puterea de sugestie, ca pe un soi de poezie a prozei.
La Breban, vitalismul frazelor vine din vitalismul, din forţa personajelor sau direct din vitalitatea prozatorului? Constantin Noica, refuzând cândva să dea un interviu de televiziune şi vrând să‑şi motiveze gestul, spunea că imaginile nu pot reda esenţele lucrurilor, ci doar aparenţele lor, că acestea pot reda „imagini ale paradisului, dar nu şi aspiraţia spre paradis”. Pe urmele acestei cugetări, m‑am întrebat deseori dacă textul literar este superior imaginilor, dacă poate fi mai sugestiv, dacă poate reda esenţa, viaţa şi realitatea în toate profunzimile lor, dacă poate mişca cu adevărat şi dacă poate lăsa urme în sufletul cititorilor.
Proza lui Nicolae Breban arată că literatura este superioară imaginilor. De la sufletul personajelor, variate tipologii umane, de la contextul existenţial la mediul în care acestea se mişcă, incluzând cele mai mici detalii ce ţin de lumea reală, lumea acţiunii, proza brebaniană are o excepţională putere de sugestie, de angajare sufletească şi intelectuală a cititorului. Când ne referim la Nicolae Breban, ne referim la lucruri esenţiale despre romanul românesc, deci despre cultura română. Parcă nu ştii niciodată, oricum riscul de a fi inexact e la pândă, numărul romanelor lui Nicolae Breban, iar asta nu numai pentru că sunt într‑adevăr multe. Vorbim de o operă romanescă asumată şi construită, o operă amplă, la care se adaugă şi forţa intelectuală a personalităţii prozatorului, ce le dă permanent forţă.
Acum câţiva ani, cu insolenţă, i‑am supus examenului critic (îi cunoaştem cu toţii intransigenţa) un roman pe care atunci (ca şi acum, nemulţumit de fiecare dată de scrisul meu) îl consideram nedemn de atenţia domniei-sale. Faptul că Nicolae Breban a citit manuscrisul meu era pentru mine deja onorant. Aprecierea acelui text, însoţită de o prefaţă, mi se pare o reuşită literară mai mare decât romanul cu pricina. O prefaţă de Nicolae Breban este, cum spune Daniel Cristea‑Enache, „un blazon de nobleţe”. Dacă Nicolae Breban poate acorda „titluri de nobleţe” înseamnă că este, cu adevărat, un aristocrat al scrisului românesc.
Constantin Toader
Misterul tăcerii intelectualilor în era „cancel culture”
„Vă spun că, dacă aceştia vor tăcea, pietrele vor striga”
Luca, 19:40
Reflectând asupra experienţei totalitare[1], Nicolae Breban arăta că nu ocupaţia militar‑politică sovietică în România, altfel destul de limitată în timp, a fost devastatoare, ci ocupaţia ideologică, prelungită până la căderea regimului, ea având efecte profunde asupra românilor. Un război nevăzut, ideologic, a început atunci, având loc confruntarea spiritului românesc cu o dictatură necruţătoare. Societatea, cu elitele ei tradiţionale marginalizate, ori trimise în închisori politice şi cimitire, fără instituţii democratice pentru a se exprima, a intrat sub asediul crunt al partidului – stat, acesta folosind toate mijloacele, teribile, pentru a obţine supunerea. Războiul ideologic purtat de comunişti a însemnat Experimentul Piteşti, mankurtizarea noilor generaţii prin ideologizarea şcolii, prin propagandă şi îndoctrinare. Chiar şi în aceste condiţii, rezistenţa a fost posibilă şi s‑a manifestat permanent în formele cele mai diverse.
După 1989, revenirea la democraţie nu a însemnat eliberarea deplină de duhul totalitarismului, noi ameninţări manifestându‑se mai mult sau mai puţin insidios. În mod surprinzător, intelectualii, conştiinţa naţiunii de altădată, nu au mai înfruntat, cu puţine excepţii, notabile însă, noua provocare a istoriei, lăsându‑se pradă tentaţiei totalitare, cum ar fi spus Jean‑François Revel. Într‑o vreme când asaltul „cancel culture” impune refacerea credinţei în valorile esenţiale şi în civilizaţia noastră, o bună parte a intelectualilor absentează la apelul istoriei. Mai mult, aflaţi la timona unei reforme a şcolii care nu a fost reformă, ci o revoluţie culturală neomarxistă perpetuă, ei au pus umărul la transformarea României într‑un deşert educaţional, identitar, cultural, spiritual. Această revoluţie culturală este una silenţioasă, transformările fiind impuse pe furiş, prin acţiuni complexe, de la ideologizarea programelor şi manualelor disciplinelor identitare la impunerea unor legi prin politica faptului împlinit.
Cum revoluţia culturală woke a ajuns şi la noi, şcoala este din nou reformată din temelii, devenind un spaţiu al reeducării, al formării omului nou. Statul naţiune, familia tradiţională, credinţa în Dumnezeu ar urma să fie înlocuite cu şcoala ateistă şi egalitatea de gen. O tăcerea de cavou a însoţit reforma Iohannis, mediul academic părând a nu fi interesat de ceea ce se întâmplă cu şcoala, doar o iniţiativă a Patriarhiei Române şi a cultelor religioase reuşind să atragă atenţia asupra pseudovalorilor ideologice ale noii legislaţii. În ciuda a ceea ce spune Constituţia, că legislaţia trebuie în mod imperativ să asigure păstrarea şi promovarea valorilor identitare româneşti, să fie realizată pe baza valorilor poporului român, cel care susţine prin taxe şi impozite şcoala, reformatorii au mers înainte cu buldozerul ideologizării, profitând de intrarea în hibernare a intelectualităţii civic‑progresiste, o intelectualitate altfel degrabă săritoare cu apeluri şi petiţii, cu liste de susţinere, pentru tot felul de prostii şi mofturi.
Când s‑a observat cât de prost sunt scrise manualele disciplinelor identitare, tăcuţii intelectuali s‑au trezit din somn speriaţi, spunând că nu au nicio vină, ei trebuind să urmeze programele ministerului. Însă respectivele programe au fost croşetate de echipe de colhoznici, formate dintr‑un universitar cu o gândire înaintată, cules cu grijă de cerberii ministerului dintr‑o mare universitate, dintr‑un cercetător IŞE, pe post de comisar politic pe probleme de pedagogie, în timp ce rolul corului din teatrul antic este jucat de câţiva profesori, agreaţi de aceiaşi cerberi ministeriali. Cu astfel de detaşamente de tovarăşi cu o ferocitate ideologică probată, programele nu aveau cum să arate altfel, decât aşa cum arată de vreo două decenii. Nu mai vorbim de faptul că miniştrii reformişti au fost recrutaţi nu din rândul păstorilor şi tractoriştilor, ci al frumoşilor intelectuali ai marilor universităţi.
O tăcere asurzitoare a însoţit şi politica de golire a spaţiilor importante din oraşe de simbolurile legate de istoria românească, un pretext fiind accesarea de fonduri europene pentru proiecte de modernizare. Acţiunea, începută cu discreţie la Oradea, a fost continuată la Cluj cu monumentul Şcolii Ardelene, coborât de pe soclu pentru reamenajarea spaţiului din jurul clădirii centrale a Universităţii Babeş‑Bolyai, pentru ca la Iaşi bustul lui Octavian Goga să fie amendat de o plăcuţă corectă politic, în timp ce la Bucureşti am asistat la tentativele repetate de demolare a bustului lui Mircea Vulcănescu.
Rămâne un mister de nepătruns de ce intelectualii luminaţi ai patriei au fost orbi, surzi şi muţi în faţa catastrofelor pedagogice provocate de reforma şcolii. Nu ştim de ce au acceptat smeriţi demolarea şcolii clasice haretiene, pentru a face loc şcolii neantice digitalizate, nici de ce au tăcut atunci când mercantilizarea a transformat universităţile în fabrici de diplome, iar ideologizarea disciplinelor identitare a asigurat mankurtizarea noilor generaţii. De neînţeles rămâne acceptarea „anulării” trecutului nostru, la pachet cu fenomenul eliminării eroilor din memoria colectivă prin „damnatio memoriae” şi stigmatizarea din nou a personalităţilor persecutate în anii stalinismului, precum Mircea Vulcănescu. Tot de neînţeles rămâne orbirea intelectualilor faţă de subfinanţarea şi birocratizarea şcolii, faţă de degradarea statutului profesorilor, faţă de noua pedagogie politică prin care profesorul a devenit un serv comunitar, iar elevul un autodidact creativ, permanent aflat în căutarea genului fluid, ori de ce s‑au uitat în altă parte atunci când Procesul Bologna a aneantizat formarea profesorilor, didactica broscuţei creative şi a pălăriilor gânditoare a înmormântat predarea profesionistă eficientă, când non‑directivismul a transformat disciplina şi munca elevului în glume proaste, când curentele neomarxismului au primit discipline şi „educaţii” speciale, concurând religia ca veritabile noi culte progresiste.
Se pare că istoria recentă vrea să ne demonstreze că tirania ideologică reprezintă o problemă mereu actuală. Unul dintre foarte puţinii scriitori care au reacţionat în faţa acestui tăvălug neomarxist este Nicolae Breban. Iar singura publicaţie care s‑a opus temeinic, permanent, programatic instaurării noii ideologii rămâne a fi Contemporanul. Ideea Europeană, care apare sub egida Academiei Române.
Maria‑Ana Tupan
Amfitrion al logosului
Un bărbat („blondul”), o figură a Logosului ca şi tânărul blond din Sonetele lui Shakespeare, şi o femeie, ascultător ideal, discută în debutul romanului Demonii mărunţi, primul din trilogia Amfitrion (1994) a romancierului Nicolae Breban. Într‑unul dintre cele mai empatice comentarii ale artei narative a romancierului, Aliona Grati („Romanul lui N. Breban: «donjuanism narativ» sau dialogul limbajelor”) explică polifonia narativă şi relaţiile intersubiectivale” din romanul Don Juan în lumina dialogismului teoretizat de Bahtin şi Buber. În Amfitrion, intersubiectivitatea nu mai ţine de o fuziune a subiecţilor (soi‑même en tant qu’autre/ eu însumi şi totodată celălalt), ci de autoreflexivitate („dorul de propriul trup oglindit în celălalt” – Amfitrion, I). În limbaj, cum spune Lacan, primim de la celălalt propriul nostru mesaj, deoarece sensul acestuia nu depinde de intenţiile unui partener egal de discurs, ci este acela pe care i‑l atribuim. O consecinţă a supremaţiei codului asupra vorbitorului este autonomia actului narativ care cunoaşte o autogenerare, naratorii fiind deposedaţi succesiv de o punere în abis a povestirilor (povestiri în interiorul altor povestiri), precum şi o nelimitată libertate asociativă (intertextul). Un act sexual manqué, o ieşire din sfera biologicului, este condiţia preliminară a genezei narative. Ştefania (nu femeia comună, Tuţy, ci aceea purtând coroană, ca şi Stephan Dedalus, artistul lui Joyce) poate astfel să se convertească din amantă refuzată în narator, în agentul procreaţiei imaculate. Naraţiunea acesteia se încheie în finalul trilogiei, unde interlocutorii povestirii‑cadru primesc nume. Numele Delphine merge la începuturile literaturii europene, desemnând în Imnul lui Homer un şarpe ucis de Apollo (patronul muzelor), în vreme ce numele blondului este Horaţiu, cel căruia îi încredinţează Hamlet misiunea de a‑i spune povestea, aşa cum şi el povesteşte povestea Ştefaniei.
Povestea acesteia îl are în centru pe Marchievici, în figura căruia autorul a inclus foarte multe date autobiografice: sorgintea multietnică, viaţa printre proletari în tinereţe din cauza originii sociale considerate „nesănătoase” de regim, rafinamentul estetic, erudiţia, pasiunea pentru perfecţiunea stilului alexandrin şi, mai ales, figură de discurs (avocat pledant). Ca în multe romane postmoderne, relaţia autor‑narator‑personaj este astfel răsturnată, personajul Ştefania vorbind despre autor, ca pentru a închide naraţiunile în circularitatea spiritului (Urobors, şarpe care îşi devorează coada în vasul alchemic, Delphine, şarpe, Uther Pendragon, genitor al regelui Arthur care se substituie soţului legitim – un alt Amfitrion). Pendragon, simbol al totalităţii, cum este oricare mit, este un demon al lumii de dincolo, în vreme ce naratorii muritori sunt „demoni mărunţi”, care prin creaţie i se substituie într‑un act al imitaţiei divine. Frazele brebaniene dau impresia unei geneze interioare limbajului, independente de un referent exterior lumii textului, blocarea configurării unei realităţi familiare fiind deliberată disociere de poetica realistă, ironizată în câteva rânduri.
Intertextualitatea este încă o cale de refugiu din realitate în narativitate. Alberta este, fără îndoială, o clonă a Albertinei lui Proust: figură marginală, locuind cu chirie în casa unei bătrâne, sau în casa lui Marchievici, care nu reprezintă o relaţie oficială, fără identitate precisă (e studentă undeva) şi, mai ales, întreţinând o relaţie amoroasă cu Ştefania, asemenea simoniacei Albertine Simonet a lui Proust. Homosexualitatea era o figură de discurs în modernism, semnalizând desprinderea de natură, de firesc, cercul artiştilor de acelaşi sex suplinind procrearea prin creativitate artistică. Albertine este simbolul artei, procreatoare de formă (Gestalt), separată de lumea istorică printr‑un geam ce‑i îngăduie viziunea realului, nu şi atingerea lui. Seamănă cu mireasa din Mireasa şi curtezanii ei de Marcel Duchamp – o figură abstractă, despărţită printr‑un geam de aceştia, îmbrăcaţi, ca şi gentilomii lui Manet (Prânz la iarbă verde), conform unui precis statut social al timpului. Ca majoritatea intertextelor, precedentul este însă rescris, reinterpretat în lumina poeticii timpului. Albertine dispare, deoarece timpul regăsit, al artei, nu îngăduie prezenţa reală a personajului unei lumi decăzute (Sodoma şi Gomora). Albertine lipseşte din manuscrisul care se substituie timpului trăit, aşa cum floarea lui Mallarmé este absentă din toate buchetele. La Nicolae Breban, poetica postmodernă generează un alt scenariu, ilustrând efectul de realitate al naraţiunii, holismul superpoziţiei lumii şi a textului. Spre deosebire de frazarea mandarină a naraţiunii Ştefaniei, Horaţiu transpune intriga acesteia în registru real, voit reducţionist, al unei triviale povestiri de incest (traducere demitizantă a autoreflexivităţii artei: doar autorul este cel capabil să se viseze, să se inventeze, să se autocreeze prin operă). Are însă surpriza ca Delphine să‑l întrebe ce s‑a întâmplat cu Alberta, absentă din scenariul său, amestecând astfel planul realităţii cu acela al povestirii recent încheiate a Ştefaniei „procurată” de Horaţiu. Nu primeşte răspuns: Alberta, ca şi Albertine, a devenit semnificant vid, fără referent.
În cariera lui Nicolae Breban, vedem trilogia Amfitrion ca apogeu, aşa cum este Doctor Faust al lui Thomas Mann. Romancierul german reacţiona la formalismul abstract al artei contemporane culminând cu arta combinatorie a dodecafonismului. Autorul român îmbrăţişează o viziune oarecum cuantică a infinitelor gradaţii ale caracterului uman, investit cu o conştiinţă virtuală, colapsată imprevizibil în multiplele euri trăite de‑a lungul vieţii. Dacă modernistul Henry James vedea arta ca pe un „desen în covor”, o raţionalizare a realului inform, Nicolae Breban depăşeşte binarităţile, sugerând un fond generativ comun şi infinit al lumii şi textului: textul gravid de lucruri şi lumea generată de logos, ca şi la Nichita Stănescu, de altfel.
Complexitatea textului cere un fir al Ariadnei, o posibilă hartă pe care am încercat să o configurăm. Pentru legendele din interiorul hărţii însă (situaţii tipice de viaţă, peisaje moralizate, condensate într‑o frază, pentru care alţi autori scriu romane), geneza metaforiei, cum ar spune Blaga, adică a unei imagini explodând de sensuri, asocierile neaşteptate şi revelatoare etc. din cărţile lui Nicolae Breban), este nevoie de ani de studiu şi de volume de exegeză. Undeva alter egoul său spune despre artiştii români că „imită prea bine”. Conectat ca oricare mare autor la istoria intelectuală contemporană, dar inventând un univers ficţional de o inepuizabilă forţă imaginativă şi originalitate, specific fabulei filosofice (este menţionat Swift, dar există şi aluzii la Hamlet, la Melville, sunt citate poeme filosofice de Eminescu şi Blaga, Balada bătrânului marinar de Coleridge, devenit „mai bătrân şi mai înţelept”), Nicolae Breban ocupă un loc într‑o fraternitate inter pares, precum a cavalerilor arthurieni, printre marile figuri ale literaturii universale.
Nota:
[1] Nicolae Breban, O istorie dramatică a prezentului, Editura Ideea Europeană, Bucureşti, 2016.
