Contemporanul » Polemice » Trianon. Ne „distanţăm” de Istorie?

Trianon. Ne „distanţăm” de Istorie?

Tratatul e doar un „episod juridic”, România întregită au făcut‑o românii, susţine acad. Ioan‑Aurel Pop, totdeauna consistent în argumentaţie, împotriva inconsistentului Boia, onorat de Orban cu „Ordinul de Merit al Ungariei”…

În ciuda avertismentului lui Mircea Eliade, din Vremea, 1935, denigrat pentru felix culpa, mai exact, in‑culpă, ne aflăm în plină criză a românismului: „A renunţa la românism înseamnă, pentru noi, românii, a renunţa la viaţă, a te refugia în moarte”. Semn rău: ne stânjenesc eroii. V‑aţi întrebat de ce? Pentru că e greu să fii ca ei, să plăteşti cu viaţa pentru credinţa ta. Despre Drumul crucii lor nu se scrie destul. Aurel State a făcut 18 ani de Aiud în cârje, după ce s‑a aruncat pe fereastra închisorii Uranus. Tortura pe înţelesul tuturor trebuia să fie – repet – lectură obligatorie în şcoală şi nu este. Dacă ne salvăm, ne vom salva prin Memorie, prin Istorie. Altfel, ajungem să citim în presă că Experimentul Piteşti a fost scorneală, că Infernul închisorilor comuniste a fost pavat de intenţiile bune ale lui Nicolschi, Pantiuşa Bodnarenco, Teohari Georgescu (Burăh Tescovici?), Drăghici, care nu şi‑ar fi dorit altceva decât educare şi re‑educare, că trecutul martiric e „obsesesie bolnavă” a unora. Consiliera preşedinţilor, Sandra Marilyn Andreea Budiş Pralong, ne cere să uităm; gata, ajunge cu „Dreptate, ochii plânşi cer să te vadă”!

De ani de zile se duce o campanie contra istoriei naţionale şi a literaturii amprentate naţional. Aflu din presă că nu poate fi deschisă Casa Memorială „N. Iorga” din Botoşani, pentru că lipsesc dezinfectanţii. Dar nu avem „dezinfectant” Boia, pentru care etnoidentitatea e rău considerată şi desconsiderată?

Se caută şi se găsesc „înlocuitori” de steag, de limbă, de nume chiar: romince pentru românce. Numai minorităţile conlocuitoare sunt de neînlocuit. Cum le spune cineva: „în‑locuitoare”. Nu putem marca pe 4 iunie Ziua Trianonului. Motiv: să nu ne bucurăm de tristeţea maghiarilor, deşi ei pot acoperi crucile eroilor români cu saci negri, de gunoi, într‑un cimitir din România. Recunoaşterea internaţională (cu acordul a 23 de state) a întregirii ţării, a dreptului românilor din Transilvania, îi deprimă. MAE a transmis verbal – zice presa – să se blocheze orice manifestare consacrată Zilei Trianonului, dând directive în acest sens reprezentanţelor diplomatice şi ale ICR. Nici timbrul omagial n‑a mai putut apărea, cu N. Titulescu, pe fondul Palatului Jules Hardouin Mansart, unde el şi I. Cantacuzino au semnat Tratatul între Puterile Aliate şi Ungaria. Omagiu pentru abilitatea diplomatică a marelui orator Titulescu? Preferăm să fim indiferenţi sau amnezici, în timp ce maghiarii susţin foarte vocal că Trianonul a fost „infam”, „operă diabolică” a românilor; că sala Palatului a fost „sala de disecţie” a Ungariei. Nu părea prea „disecată” când, în martie 1939, a invadat, cu sprijinul Germaniei şi Italiei, Ucraina Subcarpatică sau când, în aprilie ’41, a invadat şi anexat Voivodina (triunghiul Tisa‑Dunăre‑Sava).

Vineri, după joi 4 iunie, preşedintele Iohannis a declarat că n‑a înţeles: „Nu rezultă cu cla‑ri‑ta‑te care este interesul so‑ci‑al vizat”. Spălaţi‑vă pe mâini. Nu‑i clar de ce om avea noi Ziua Tratatului de la Trianon. Ca să‑l inflamăm pe Orban? Măi să fie! O fi încurcat Iohannis Orbanii? Pe Orban întâiul, cu capitala la Budapesta, cu ălălalt Orban, al doilea, cu capitala la Bucureşti. Ţară de certocraţi, asta suntem. Se pun în circulaţie o droaie de scenarii, dacă nu false, aproximative. Cum că Ciolacu ar face înţelegere secretă pentru cedarea Transilvaniei. Oricum, iniţiativa lui Titus Corlăţean şi Şerban Nicolae, ca 4 iunie să fie Ziua Tratatului de la Trianon, aşa-numita Lege Trianon, a căzut, nu s‑a promulgat.

Tratatul e doar un „episod juridic”, România întregită au făcut‑o românii, susţine acad. Ioan‑Aurel Pop, totdeauna consistent în argumentaţie, împotriva inconsistentului Boia, onorat de Orban cu „Ordinul de Merit al Ungariei”. Trianonul e legitimarea voinţei poporului român şi a jertfei lui. Niculae Gheran se întreabă de ce „reacţionăm ca nişte inculpaţi”. Ion Andreiţă mi‑a trimis un grupaj edificator din presa franceză, care deplânge actul centenar.

Violenţa minciunii despre trecutul eroic e maximă. Cazul Elisabeta Rizea? S‑a spus cu neruşinare că a fost târfa partizanilor, o prostituată. Prinţul Alecu Ghika? Un extremist. Mă mir că nu‑i declarat „bandit”, cum îl apelau gardienii la Aiud. Au încercat să‑l reeduce marxist‑leninist. L‑au pus într‑o maşină, să‑i arate „realizările” democraţiei populare. Întrebat ce anume l‑a impresionat, prinţul a răspuns: „Sălciile de pe Aiudel”. Punct. Spre dezamăgirea caraliilor: „Tot bandit ai rămas, prinţule. Şi câte nu ţi‑am arătat!”

Pentru libertatea Istoriei, ar trebui să nu existe teme tabu. Cei de dreapta (şi drepţi) sunt perpetuu demonizaţi, ca‑n timpuri nu de onoare, ci de oroare. Oportunişti jalnici încearcă să corecteze trecutul cu argumente din perioada stalinistă. Pentru dogma rolleristă, războiul din Est, 1941, al reunirii Basarabiei şi Bucovinei de Nord, era imperialist şi rasist, chiar criminal.

Îmi doresc o istorie lipsită de invenţii şi incriminări, ca în problema Antonescu, de pildă, şi asasinatul cvadruplu din 1 iunie 1946, de la Jilava. Iuliu Maniu a deplâns slăbiciunea regelui, supunându‑se răzbunătorilor comunişti. Procesul a fost înscenare josnică. „Huo, huo!”, striga sala de judecată, când Maniu i‑a strâns mâna Mareşalului. Strigăm şi astăzi huo?

O notă datată 18 mai 1946, din jurnalul lui Mircea Vulcănescu: „Nu numai că îl admir, dar îl şi iubesc pentru simplitatea adâncă cu care şi‑a asumat rolul lui tragic de acoperitor al neamului într‑un ceas rău”. Şi poate că Vulcănescu se află şi astăzi sub sentinţa criminal de război din cauza acestei opinii. Gheorghe Alexianu, în ciuda unei lungi lupte pentru reabilitare, dusă de fiul său, istoricul Şerban Alexianu, e sub aceeaşi sentinţă: criminal de război. Copilul, atunci elev, a auzit împuşcătura care i‑a doborât tatăl.

Doar Tudor Arghezi a protestat, în Adevărul vremii din 9 iunie 1946, în tableta Moarte: „Am de câteva zile, în grădină, un mormânt (…). Mormântul din grădină mă obsedează. Nu mă pot învăţa cu acest mormânt şi cu această moarte”.

Mareşalul Petain a fost graţiat; Antonescu nu. Preferăm mereu condamnarea la moarte?

Nu poate nimeni să spună că Raoul Şorban, declarat „Drept între popoare”, ar fi fost antisemit. Totuşi, a depus mărturie pro Mareşal, care a plătit cu moartea partea de eroare. Sigur că nu trebuie să‑i trecem cu vederea erorile. Dar să nu se uite că România era între seceră şi ciocan, URSS şi Reich. Avea de ales între condiţia de satelit al Germaniei şi cea de gubernie sovietică. În interviul cu Lamberto Sorrentini, din decembrie 1942, Mareşalul spunea: „Eu lupt cu Rusia care este un inamic mortal al ţării mele”. „Jaful Germaniei se poate suporta, nu şi ieşirea la mare a ruşilor” Ştia că „ursul rus dintotdeauna” şi‑a ascuns colţii după o zdreanţă roşie”, aşadar, „supremul bine pentru România este zăgăzuirea ruşilor”.

Armata a refuzat să‑l ucidă. La 1 iunie 1946, a fost împuşcat de gardieni „voluntari”, nu de militari. Era în civil, cu panglică tricoloră la rever: „Trageţi încă o dată, băieţi, trageţi”. E ceea ce Mircea Vulcănescu numeşte „măreţia în restrişte”. „Nici o lacrimă”, i‑a cerut Mariei lui. „Retrage‑te într‑o mănăstire”. Au „retras‑o” în Bărăgan, timp de 9 ani, a făcut acolo 4 infarcturi, au adus‑o de la Lăteşti, în 1950, la Spitalul Panduri, din Bucureşti. A murit în 1964 la Colţea, fără lumânare, singură. Există mărturia lui Paul Goma despre demnitatea cu care Maria Antonescu a suportat vremile de restrişte. Dacă o vreţi, o auziţi.

De ce insist pe acest subiect? Pentru că, după Roosevelt, „în politică nimic nu‑i întâmplător”. Data de 23 august poartă ghinion românilor: 23 august, 1939, pactul Ribbentrop‑Molotov şi iarăşi 23 august, 1944, când s‑a împlinit previziunea lui Antonescu din 6 februarie 1943: „Să nu uite nimeni că în cazul unei înfrângeri vom suferi nu numai dezonoarea, dar ne vom pierde şi viaţa. Ruşii învingători ne‑ar aduce bolşevismul în ţară, ar nimici pătura conducătoare”. Şi câte altele: deportări în masă, slavizare, sovromuri jefuitoare… Mai departe: dacă nu înfrângem comunismul şi pe ruşi, „nu putem să asigurăm nici viaţa copiilor noştri, nici existenţa ţării noastre”.

Roosevelt a fost speranţa lui Iuliu Maniu, dar Roosevelt i‑a deschis lui Stalin calea spre Europa. Au fost exterminaţi şi cei care l‑au susţinut pe Antonescu, şi cei care l‑au trădat. Mereu trădarea e recompensată, dar vine (mai greu, dar vine) plata şi răsplata Istoriei.

Nu sunt istoric, îmi pot permite să mă las tentată de jocul cu dacă, nu mă pot opri să văd contrafactual: dacă Mareşalul era lăsat să încheie armistiţiul, nu să fie băgat în seiful lui Carol II, poate că în noaptea aceea n‑ar fi fost începutul sfârşitului. N‑am fi fost condamnaţi la Ialta, la Conferinţă, prin acordul (secret?) SUA‑Anglia‑URSS. Acest acord ne‑a costat 45 de ani de comunism. Dar cine ne‑a susţinut la Trianon? Franţa şi Italia. După SUA şi Anglia, Arad, Timişoara, Oradea reveneau ungurilor. Şi Dobrogea!

Au fost exterminaţi şi cei care l‑au susţinut pe Antonescu, şi cei care l‑au trădat. Primul a căzut generalul Sănătescu, cel care i‑a „preparat” arestarea, împreună cu Dămăceanu şi cu Emil Bodnăraş. Iar Petre Groza a câştigat atunci, nu în 6 martie ’45, fotoliul de prim‑ministru (al conspiraţiei). Uitase că Antonescu l‑a pus în libertate, când fusese arestat. Prin banca lui de la Deva au trecut bani moscoviţi pentru spioni şi ilegalişti. O spune N. Gheran, care ştie ce spune. Grigore Niculescu Buzeşti a afirmat că dacă generalul Sănătescu ar fi înţeles la ce va duce schimbarea de alianţă, n‑ar fi organizat lovitura de stat. Când Mihai a intrat în grevă pentru că Groza, instalat în 6 martie ‘45, n‑a vrut să demisioneze la cerere regală, abdicarea impusă de pumnul lui Vîşinski era ca şi înfăptuită. Cu 18 zile înainte de a abdica, copilul‑rege a decorat‑o pe Pauker cu înaltul ordin Coroana României în rang de Mare Cruce.

În istoria construită pe „cotitura” de la 23 august, războiul antisovietic a fost declarat de Roller „tâlhăresc”. În fapt, a fost „războiul dreptăţii”, „pentru Cruce şi Lege, pentru Patrie şi Onoare, pentru Pământuri şi pentru Dreptate”, cum spunea, de ziua Eroilor, în 14 mai 1942, mortul fără mormânt.

Şi pentru că se mai merge pe model Roller, sunt „recuperaţi” oamenii (dacă le pot spune aşa) Hanei Pauker, exportatoarea de stalinism: Vasile Luca, ministrul de Finanţe cu 6 clase, Leonte Răutu (se vorbeşte despre „capabilitatea” lui Leonte, secretar de redacţie la gazeta Pământ sovietic din Bălţi, între ’40‑’41), Petre Borilă, luptător în Spania (comisar sovietic), Valter Roman… Croitoreasa din Codăieşti Vaslui a murit de cancer în 1960, dar a fost reabilitată de Ceauşescu în ’68. La reabilitări suntem neîntrecuţi. Lucien Goldmann (din Botoşani) a numit‑o „Passionaria Balcanilor”. Despre vitejia lui Valter Roman, purtător de Medalie de Aur „Secera şi Ciocanul”, directorul Editurii Politice între ’64 şi ’83, când a murit, auzim mereu de la fiu, noră, nepoată ce model le‑a fost. Chiar şi de 1 Decembrie, la televizor. Am citit că ideea Regiunii Autonome Maghiare (1952‑1968) a fost a lui, a „internaţionalistului” Valter Roman, încă de atunci foarte… corect politic.

Dar ce nu se deformează impresionist pe canalele televizuale? Este lăudat, în anul Centenarului, Carol II, pierzătorul de ţară, declarat mare culturalizator, un brâncovean al culturii. Beţivul Celentano, din Las Fierbinţi, un serial de un umor grobian, care nu se mai sfârşeşte, practică răzbit luarea în râs a Centenarului: vrea să i se spună Centenaro.

Are dreptate Dan Culcer, în legătură cu declaraţia preş. Băsescu despre Antonescu. Culcer nu ştie dacă a fost prostie, abilitate, căutare de capital electoral, indicaţii americane. Sau toate împreună. Aceleaşi dubii poţi avea în legătură cu declaraţia lui Iohannis privind Transilvania. Opinanţi sunt şi pro, şi contra, dar mai tare se aud agenţii dezinformării. Denigratorii Unirii, ai spaţiului naţional. „Dualiştii” români cer să nu serbăm Trianonul ca să nu‑i lezăm pe maghiari. Nu le place sărbătorirea graniţelor? E treaba lor, spun toleranţii care receptează fără reacţie provocările antiromâneşti. În care timp, rudele reale ori imaginare ale foştilor „optanţi”, care s‑au stabilit în Ungaria după 1918 (350000 de persoane), îşi cer înapoi proprietăţile, plătite deja de România cu asupra de măsură. Istoricul Vasile Lechinţan, specialist în instituţii şi edificii istorice din Transilvania, a tot tras semnale de alarmă privind reîmproprietărirea unor falşi proprietari în Transilvania. S‑au retrocedat imobile şi păduri unor inşi care n‑au fost vreodată proprietari. Ba chiar un sat întreg. S‑au aplicat Legile Dietei mai rău ca pe vremea iobăgiei. Din clădiri publice au fost scoşi români care au contribuit la ridicarea lor. Ca Liceul Piariştilor, al cărui nume e legat de Inochentie Micu Klein, de Gh. Şincai, de Petru Maior. Liceul a fost ridicat din Fondul de Studii înfiinţat de Maria Tereza, fundaţie publică susţinută financiar de români, dar administrată de stat. După instaurarea Dualismului austro‑ungar (1867), fondurile au fost deturnate spre Statusul romano‑catolic maghiar. Şi nu‑i deloc singurul exemplu.

Clopotele Transilvaniei bat. Dar pentru cine bat clopotele denigratorii Centenarului, ai Trianonului? Odată cu toate astea, memoria colectivă se distruge încet şi sigur. Ne „distanţăm” de Istorie, iar risipitorii de ţară se distanţează de toate, în afară de interesul personal. La mémoire contre l’ histoire, titlul lui François Bédarida, ar trebui să ne pună pe gânduri.

Magda Ursache

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Magda Ursache

Magda Ursache s-a născut la Bucureşti, la 20 decembrie 1943. A absolvit Colegiul „B.P. Hasdeu” din Buzău şi Facultatea de filologie a Universităţii „Al.I. Cuza” din Iaşi, cu diplomă de merit, în 1967. A lucrat în redacţia revistei „Cronica” (redactor, [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest