„Războiul este o continuare a politicii prin alte mijloace.”
Carl von Clausewitz
Într‑o epocă a cutremurelor geopolitice și a războaielor fără sfârșit, importanța gândirii strategice a crescut exponențial. Pentru Europa, modul în care se va încheia și negocia războiul și pacea din Ucraina are semnificația unei răscruci de drumuri. Se pare că trei ani de război nu au fost îndeajuns pentru liderii UE, aceștia apreciind că negocierea unei păci de americani ar reprezenta o imensă prostie, soluția genială fiind continuarea conflictului prin implicarea mai mare a Europei, pentru a se ajunge la o pace justă și sustenabilă prin forță. Noua logică a războiului și a păcii ne spune că Europa vrea pace prin război și înarmare, fără diplomație și compromisuri, ea considerând că Rusia ar semna pacea doar pentru a continua ulterior războiul. Marea problemă a acestei poziții este că nu ține seama de realitatea de pe teren, președintele Emmanuel Macron comportându‑se ca și cum trupele ucrainene ar fi ajuns la periferiile Moscovei, iar Putin ar fi disperat să evite capitularea necondiționată. Războiul ar putea fi prelungit artificial o perioadă de timp, dar cu consecințe dezastruoase pentru ucraineni și europeni, direct proporționale cu durata prelungirii. Practic, refuzând să negocieze înfrângerea, ci doar condițiile unei victorii pe care Ucraina nu a obținut‑o, Europa introduce în diplomație formula revoluționară a păcii prin forță, impusă învingătorului de învinși. „Coaliția de voluntari”, formată în mare viteză, ar urma să materializeze această uimitoare strategie. Sceptic, John J. Mearshemier a avertizat că prelungirea conflictului va duce la înaintarea trupelor ruse și la cucerirea și mai multor teritorii ucrainene, precum Harkov și Odessa, Rusia putând ajunge la granița României, la gurile Dunării. Creată pentru a promova pacea și bunăstarea, UE a investit masiv în conflictul militar din Ucraina pentru a provoca o înfrângere strategică Rusiei. Ea nu pare să fi înțeles nici acum că cea mai mare prostie este continuarea războiului de uzură, după cum persistă în eroarea strategică a ignorării celor șapte generali invincibili ai Rusiei.
Gândirea strategică și prostia ideologică
Războiul din Ucraina reprezintă un caz special, el fiind un război târziu fratricid pentru moștenirea Uniunii Sovietice, pentru partajarea printr‑un război clasic a teritoriilor rusofone de cele ucrainene, în condițiile aruncării diplomației la gunoi. Acest război este un caz special pentru că, în mod normal, doctrinele de apărare ale superputerilor nucleare nu permit războaie clasice în spațiul considerat a fi de importanță strategică. În același timp, războiul a fost favorizat de administrația Biden, dornică de a rezolva o serie de probleme geopolitice pe această cale. Consecințele au fost, sunt și vor fi teribile. Cum de s‑a produs această dramă? Putea fi ea evitată? Oare nu era clar că războiul nu putea fi câștigat de Ucraina, iar Rusia, oricât ar fi fost de „slăbită”, nu trebuia aruncată în brațele Chinei, un obiectiv strategic al diplomației americane? Din păcate, prostia ideologică, negarea realității și ignoranța istorică au învins rațiunea geopolitică și gândirea strategică. Ignoranța dăunează grav strategiei militare, pentru că degeaba ai cele mai grozave arme și cele mai sofisticate tactici, în zadar risipești sute de miliarde de dolari și euro, dacă se substituie reflecția strategică cu dogmele și basmele ideologice, iar faptele, realitatea, cu minciunile fabricate în laboratoarele propagandei de război. Gândirea strategică operează cu legi, reguli, axiome, concepte inaccesibile și inutilizabile de politrucii și generalii de hârtie creponată, ea obligând la o atentă cunoaștere a istoriei, în același timp interzicând subestimarea adversarului.
Studiind modul cum a fost concepută Operațiunea Barbarossa, Victor Suvorov se întreba cum au învățat autorii ei geografia și ce știau despre Armata Roșie? În cazul liderilor occidentali și al războiului din Ucraina se ridică mult mai multe întrebări. Atunci când au decis să arunce diplomația la coș și să sprijine statul agresat până la capăt și cu orice preț, știau ei oare că se vor confrunta, oricât de mari ar fi fost slăbiciunile lui Putin, cu cei șapte generali invincibili ai Rusiei? Ori că Ucraina nu avea cum să câștige acest război, oricât de mare ar fi fost sprijinul occidental? Poate că politicienii nu s‑au întâlnit cu cărțile de istorie și strategie militară, dar militarii cu certitudine aveau toate informațiile necesare. Chiar dacă trăim alte timpuri, iar tehnologia a evoluat foarte mult, generalii invincibili sunt tot acolo, iar lecția campaniilor lui Napoleon și Hitler ar fi trebuit învățată cu mare atenție. Să‑i vedem, fie și superficial, pe acești teribili generali ai Rusiei, precizând că îi privim din perspectivă istorică și strategică, nu pentru a face un moment agitatoric de propagandă putinistă.
Cu generalul Spațiu s‑a confruntat mai întâi Napoleon, distanțele uriașe ducând la un coșmar logistic pentru armata sa, lungirea liniilor de aprovizionare fiind o mare vulnerabilitate, speculată de unitățile de partizani ale lui Kutuzov. Și tancurile lui Hitler vor avea probleme cu drumurile proaste și distanțele mari, adâncimea strategică, de care este obsedată Rusia și în prezent, salvând Moscova în 1941, la pachet cu prostia lui Hitler de a le pune să facă excursii inutile în spatele frontului, în loc de a merge direct asupra capitalei și a valorifica avantajul războiului fulger.
Generalul Climă, numit uneori și generalul Iarnă (s‑a vorbit de generalii invincibili Decembrie și Ianuarie, avându‑se în vedere campania lui Napoleon, ori bătăliile de la Moscova și Stalingrad din anii 1941‑1943), a pus mari probleme armatelor și tehnicii de luptă nu numai prin geruri severe, ci și prin ploi, precum Rasputița, numai bune să producă oceane de noroi, greu de învins și astăzi.
Grav subestimat în Ucraina a fost generalul Reziliență, acesta reprezentând resursele imense ale Rusiei și industria. Stalin a fost salvat în lunile critice nu numai de ajutorul american, dar și de faptul că a putut transfera industria peste Urali și a putut completa cu ușurință pierderile umane imense, el dispunând de mari armate de rezervă, decisive în bătălii precum aceea de la Stalingrad, ca să nu mai vorbim de resursele minerale, de hidrocarburi. Aici ar trebui să precizăm că industria a fost, este și va fi cea mai importantă armă într‑un război, pentru că ea le făurește pe toate celelalte. De aceea, Ionel Brătianu, după experiența Războiului Reîntregirii, a lansat strategia industrializării, urmărind asigurarea granițelor României Mari printr‑o armată foarte bine înzestrată. Când, după 1989, a fost adoptată politica de dezindustrializare, efectele neintenționate au fost nu numai depopularea și sărăcia, ci și dezarmarea, pentru că o țară dezindustrializată este fatal o țară dezarmată, având mari vulnerabilități de securitate.
Generalul Timp a fost necruțător cu Napoleon, acesta recunoscând că, dacă ar fi plecat cu două săptămâni mai devreme din Moscova, ar fi reușit să distrugă armata lui Kutuzov aflată în apropiere de Tarutino, anihilând astfel singura armată capabilă să‑l urmărească, ceea ce i‑ar fi permis o retragere mai puțin dezastruoasă. În cazul lui Hitler, generalul Timp a anihilat războiul fulger și l‑a obligat la un război de uzură pe care nu avea cum să‑l susțină. Când ai îndrăzneala să te angajezi într‑un război de uzură cu Rusia, trebuie să știi că ea nu poate fi slăbită prin sancțiuni economice – bumerang (Blocada lui Napoleon împotriva Angliei a avut tot un efect de bumerang), că Moscova știe să aștepte (are „răbdare strategică”) și că perpetuează obiceiul de luptă de pe vremea țarilor și a sovietelor: nu ține cont de pierderi până când nu‑și atinge scopul. Ea nu se sfiește să ducă bătălii înverșunate de uzură pe direcțiile dorite de strategii săi, viețile oamenilor fiind lipsite de importanță.
Generalul Voință a fost deseori subestimat, iar rușii au arătat mereu că știu să se bată cu încăpățânare și nu se lasă înfrânți cu ușurință. Combativitatea și spiritul de sacrificiu fac parte, la fel ca în cazul ucrainenilor, din ADN‑ul lor, iar inabilitatea occidentalilor de a se implica fățiș i‑a permis lui Putin să transforme o agresiune împotriva unui popor înrudit într‑un război patriotic împotriva Occidentului. De aceea, nu vreau să‑mi imaginez cum ar fi luptat generația fulgilor de nea și a trotinetiștilor din Occident, dacă ar fi fost în locul ucrainenilor, nici cum ar lupta într‑un eventual război cu Rusia. După decenii de combatere a patriotismului și a datoriei patriotice, va fi destul de complicat să‑i aduci pe tineri la arme cu frunze și flori.
Generalul Învățare‑Inovare a salvat Rusia deseori din situații aparent fără ieșire. Ea poate începe prost un război, poate face mari greșeli, dar mereu găsește soluții simple și eficiente, învață și se adaptează miraculos. Pusă în mare dificultate la începutul războiului de armamentul occidental, în special de rachetele HIMARS și drone, Rusia a studiat, învățat și aplicat soluții de mare impact, precum bombele cu planare și dronele avansate FPV.
Generalul Triadă, apărut după 1949, dispune de cel mai mare arsenal de arme nucleare, ca element de descurajare, rachetele putând fi lansate pe cale terestră, maritimă și aeriană. A crede că poți cuceri teritoriul unei puteri având triada nucleară, că poți înălța steagul victoriei în Crimeea sau Moscova, înseamnă că nu ai avut curiozitatea să studiezi doctrina militară rusă, bazată întotdeauna pe profunzimea strategică, pe descurajare nucleară și pe resurse enorme, inclusiv cele umane.
Fantasma federalizării Europei woke și militarismul sinucigaș
Se pare că liderii europeni nu pot ieși din bula lor ideologică, refuză realitatea și luptă cu fanatism împotriva ei. Expresia simultană a prostiei strategice, inculturii istorice și a refuzului realității o constituie fantasticul program european de înarmare forțată, acesta urmând a fi realizat, pentru prima dată în istoria umanității, fără bani, industrie grea, forță de muncă, energie ieftină și aprobarea statelor membre. Chiar dacă programul nu va ajuta Ucraina și nu va încurca Rusia, el va fi un pas uriaș spre federalizarea Europei, desuveranizarea statelor naționale și falimentul ordonat, echitabil, durabil și sustenabil al UE. Ne putem aștepta destul de repede la o implozie și un colaps de neuitat, liderii Rusiei și Chinei urmând să‑și facă provizii de popcorn pentru marele spectacol.
Europa woke se pregătește pentru un război imposibil, pentru a crea un stat federal imposibil. Istoria ne arată că este mai bine să evităm decât să declanșăm spirala cursei înarmării, aceasta fiind calea sigură spre război și sinucidere economică. Asistată securitar opt decenii de SUA, Europa visează să devină o putere militară capabilă de a duce un război cu Rusia, numai că ea, în această eventualitate, nu va avea privilegiul unui război clasic. Oamenii sunt făcuți din praf de stele, spunea Carl Sagan, iar studii astrofizice recente au confirmat acest adevăr, însă a doua zi după un război între puteri nucleare, ei vor deveni praf radioactiv, iar planeta se va transforma într‑o republică a insectelor și șobolanilor.
În noul context geopolitic, liderii României par a urma calea luminoasă trasată de Macron și Starmer, mai ales că fără granița noastră ar fi greu Europei belicoase să se teleporteze pe câmpurile de luptă ucrainene. Este îndoielnic că Franța ar putea fi o soluție de securitate, de natură să înlocuiască parteneriatul cu America. Pe de altă parte, urmarea directivelor de la Bruxelles poate avea efecte deloc benefice. Un scurt pomelnic al acestora ne arată că vom fi confruntați cu o supraîndatorare la dobânzi record, cu o inflație amețitoare, în timp ce furia revoluției verzi, manifestată prin explozia de eoliene și fotovoltaice în tot spațiul mioritic și închiderea minelor, va ruina sistemul energetic mult mai rapid și eficient decât un atac rusesc cu toate rachetele „Kinjal” și „Iskander”, pentru a nu mai vorbi de scăderea ratingului de țară, grație salvării democrației prin anularea alegerilor. Bomboana pe colivă va fi pusă de înarmarea pe datorie, fără a avea o industrie de apărare. România urmează cu sprinteneală noul drum european, sperând ca înarmarea să ducă la impulsionarea creșterii economice, autoritățile părând a fi fascinate de logica unui keynesism militar. Dacă liderii europeni nu au înțeles că industria este arma principală în război, era firesc ca liderii noștri să viseze o înarmare rapidă, deși țara se află înghesuită în grupul statelor arboricole neindustrializate, gen Malawi și Burkina Faso, în timp ce în materie de democrație a fost înțepenită deja în zona dominată de Papua Noua Guinee. Iată de ce războiul infinit generat de fuziunea prostiei ideologice cu nebunia strategică ne poate costa viitorul.
■ Scriitor, profesor la Colegiul Economic „Ion Ghica” din Brăila
Constantin Toader
