Contemporanul » Polemice » Muzeul Colecţiilor, expoziţia Mircea Roman şi donaţia familiei Tzipoia

Muzeul Colecţiilor, expoziţia Mircea Roman şi donaţia familiei Tzipoia

Tot în acest răstimp şi acest context să amintim faptul că la Muzeul Naţional al Ţăranului Român a fost vernisată de curând o expoziţie ce cuprinde doar o parte din donaţia familiei Victoria, Diana şi George Tzipoia către Primăria Municipiului Bucureşti.

Muzeul Colecţiilor de pe Calea Victoriei şi-⁠a redeschis porţile după o lungă aşteptare. E un moment bun, să zicem aşa, pentru iubitorii de artă şi ar merita valorificat cum se cuvine. Nu de foarte multe muzee sau colecţii de artă valoroase ducem lipsă.

Să recapitulăm puţin istoria Muzeului Colecţiilor, până la a formula câteva opinii entuziaste sau a avansa câteva opinii critice, să le zicem bombăneli. Iniţiat în pripă, în doar câteva luni, după cutremurul din 1977, zice-⁠se pentru a proteja lucrări de artă aflate în proprietăţi private în condiţii precare, iniţiativa avea cu totul alt substrat. De a desfiinţa colecţiile particulare, ce nu oglindeau cum se cuvine noua orientare ideologică, iar trimiterile la momentul cultural anterealist socialist, evident, Muzeul Colecţiilor a fost de la început, s-⁠o spunem abrupt, un eşec. Sigur că acei vizitatori care nu apucaseră să viziteze colecţiile în locul lor de obârşie puteau fi entuziasmaţi de o lucrare sau alta. Dar aceea, şi nu puţini la număr, cei care apucaseră să vadă frumuseţea, varietatea, bogăţia şi diversitatea colecţiilor pe care un Zambaccian, Slătineanu, Moise Weinberg sau Garabet Avachian, profesorul Oprescu şi Dr. Dona, fraţii Beatrice şi Hrandt Avachian sau Marcu Beza, şi alţii încă – colecţia avocatului Răut, vârâtă în Casa Melik de pe Spătarului, care nu avea nici în clin, nici în mânecă cu Pallady, căruia i s-⁠a dedicat un colţ de lume, dar asta e altă poveste – aveau de ce să fie nemulţumiţi. Trecem peste faptul că în unele cazuri se încălcase legea flagrant. Zambaccian donase statului român – în două reprize, arta romgrecia-foto-1ânească şi apoi colecţia de pictură străină – inclusiv casa, locuinţa, muzeul construit din banii lui, special ca să adăpostească valoasa lui colecţie. Muzeul K.H. Zambaccian nu a suferit nici o avarie la cutremurul din 1977, cum aiurea în tramvai citim în 2013 despre soarta clădirii în prospectul muzeului. A fost un abuz pe care nepotul colecţionarului, Jacques Zambaccian, nu a putut să-⁠l tranşeze în justiţie. I s-⁠a oferit un post de custode şi s-⁠a bătut palma. De ce să iasă gâlceavă, nu? Tot un abuz a fost şi scoaterea colecţiei prof. Oprescu, care donase colecţia Academiei Române, ca şi locuinţa ce adăpostea urna cu cenuşa prestigiosului critic de artă. Custodele colecţiei era criticul de artă Radu Ionescu, nici el nu a putut să facă mare lucru în faţa unui abuz savârşit de statul român cu iţele mergând până la Cabinetul 2. Ce mai e şi cu ăştia, ce colecţii particulare, asta-⁠i bună! Mereu uităm ce a fost sau ne facem că plouă. În fine, mai şi uităm şi viaţa merge înainte. Şi a mers. Ani în şir Muzeul Colecţiilor a fost o instituţie dezolantă. Cu un aer de improvizaţie de moment care durează. Spaţii extrem de mici pentru numărul mare de lucrări aflate în patrimoniu, doar o mică parte din ceea ce ştiam şi văzusem era expus. O tristeţe, ce mai.

Şi a venit 1989. Şi au început să se iţească speranţele. Că fiecare colecţie va reveni înapoi în matca sa. Unde îşi avea locul şi rostul şi reprezenta profilul şi pasiunile de-⁠o viaţă ale colecţionarului. Că era vorba de Iser, în cazul lui Weinberg, că era vorba de Pallady, Ciucurencu şi cristaluri de Bohemia la Garabet Avachian, de artă orientală la Marcu Beza – cine a apucat să vadă colecţia în locuinţa lui de pe Ştirbey Vodă înţelege mai bine ce vreau să spun sau de minunatele covoare, nu puţine, pe care profesorul Oprescu le adunase într-⁠o viaţă de om. Exemplele sunt nenumărate. În noul colhoz făcut de mântuială şi fără o noimă parcă toate erau puse alandala. Adunarea laolalată a unor prestigioase colecţii, fiecare cu personalitatea ei şi expunerea, sumară şi în condiţii cu totul inadecvate – unde s-⁠a pomenit muzeu cu linoleum pe jos, ca în blocurile socialiste care se construiau de zor – a făcut din noua cârpăceala muzeală un hibrid. Şi aşa a rămas, o tristeţe să vizitezi acel colţ de Bucureşti ieşit din timp.

Prima colecţie care a reuşit să evadeze a fost cea a lui Zambaccian. A durat ceva până s-⁠au refăcut interioarele – deja trecuseră pe acolo diplomaţi africani, simpaticul Khadafy, directorul de la Goethe Institut şi chiar Fundaţia Fulbright – şi cu mare bucurie s-⁠a anunţat redeschiderea muzeului. Am fost şi noi acolo cu acel prilej inaugural. Surpriză, nimic nu mai arăta ca înainte. Parcă văd şi azi uluiala dlor Radu Bogdan şi Barbu Brezeanu care se suprapunea peste a noastră. Nici vorbă ca gustul şi opţiunile lui „Zambacu” să fi fost respectate în vreun fel. Noile gazde făcuseră o nouă reaşezare a muzeului după gustul şi imaginaţia lor. Nu mai insist, între timp a mai trecut o serie de renovări, timpul nu se poate da înapoi. Ironia sorţii – sau a cui – muzeul marelui colecţionar ţine capul de afiş al televiziunilor şi presei când ajunge „Dosarul Zambaccian”, adică procesul în care este implicat fostul prim ministru român, Adrian Năsatase, locuitor de dată recentă pe strada ce poartă numele colecţiei. Nu ştiu dacă a crescut numărul de vizitatori, dar o ironie mai mare a sorţii nici că se putea. Revenind, Muzeul Colecţiilor a intrat într-⁠un şir de nenumărate reparaţii şi lucrări de restaurare.

Şi s-⁠a redeschis.

Spaţiile de expunere au fost mărite, au mai apărut şi câteva colecţii noi, care nu erau în vechea organizare. Într-⁠un fel e bine, patrimoniul muzeal se poate îmbogăţi, împrospăta şi valoarea în sine a muzeului să crească. Trecem peste calitatea îndoilenică a lucrărilor executate – detalii mărunte care atestă treabă de mântuială, dincolo de faptul în sine al redeschiderii. E bine, luăm lucrurile aşa cum sunt, acceptăm, cu scrâşneli de dinţi, grecia-foto-2vigilenţa personalului de supraveghere care vine după vizitator în ideea indusă că fiecare nou venit este un potenţial infractor – cum să deguşti un nud de Pallady cu paznicul la doi paşi în spatele tău? Şi să credem cu tărie că noile colecţii adăugate vor creşte interesul pentru acest muzeu ani în şir urgisit.

Pe acest fond al unei realităţi expoziţionale şi muzeale bucureştene aş vrea să amintesc, chiar şi fugar, câteva colecţii particulare, intrate în domeniul public de multă vreme, dar practic necunoscute marelui public. Este vorba de bogata colecţie a doctorului Vintilă, de la Topalu, într-⁠un peisaj mirific, lângă reciful de la Hârşova, de colecţia Dr. Chiricuţă, de la Bârlad şi cea a fostului primar de la Balcik, Octavian Moşescu, de la Rm. Sărat. Ar mai fi colecţii bune la Brad sau la Bistriţa – colecţia criticului de artă Oliv Mircea, de exemplu. Minuni adunate cu multă trudă şi care ar merita să fie cunoscute de mult mai multă lume.

Să nu uităm în acest context de colecţia distinsului medic chirurg Sorin Costina de la Brad. Doctor amator de artă, care, invitându-⁠i la masă pe Horia Bernea şi Andrei Pleşu, a inspirat lui Gabriel Liiceanu cea mai fastuoasă evocare a unei mese (pantagruelice) din literatura română. Vorbesc foarte serios. O minune ce i-⁠a ieşit traducătorului şi comentatorului lui Heidegger. Nişte mâncăi precum Creangă, Nicolae Filimon sau conu Mihail Sadoveanu ar fi fost entuziasmaţi. Aflăm, cu totul întâmplător, cum curg pe la noi toate cele, că dr. Sorin Costina îşi expune acum colecţia la Bistriţa. Eventual alte detalii despre uluitorul menu, descris cu savantă artă de Gabriel Liiceanu cu alt prilej. Ca şi despre mormântul lui Horia Bernea de la Mavrogheni, să nu uit, o piatră tombală demnă de un cavaler cruciat.

Ne-⁠am lungit cu vorba.

La Galeria „Galateca” s-⁠a deschis o excepţională expoziţie a sculptorului Mircea Roman. Grafică şi desene care scot în evidenţă forţa de expresie a unui mare sculptor puţin cunoscut în afara breslei. Vom reveni.
Tot în acest răstimp şi acest context să amintim faptul că la Muzeul Naţional al Ţăranului Român a fost vernisată de curând o expoziţie ce cuprinde doar o parte din donaţia familiei Victoria, Diana şi George Tzipoia către Primăria Municipiului Bucureşti. Lucrări de artă, pictură, sculptură, ceramică veche şi nouă, artă populară, icoane, mobilier, covoare. Casa din Str. Caranda va aduna într-⁠un viitor apropiat toate aceste lucrări, care vor rămâne în posteritate în patrimoniul Bucureştilor.

Grosul lucrărilor aparţine artistului plastic Alexandru Tzipoia (1914-⁠1993). Pictură de şevalet, ce acoperă multe decenii de trudă. Stiluri diverse, încercări în mai multe registre ale modernităţii, de la un clasicism cuminte al începuturilor, la încercări şi abordări cubiste sau suprarealiste, un parcurs care ar intersecta pe Picasso cu Klee, De Chirico şi Mondrian. Ceramică pictată, dar şi sculptură, plecând de la diverse teme muzicale. În mod cert, o mare pasiune a artistului. Probabil o retrospectivă bine gândită ar putea duce la redescoperirea unui artist, în mare parte ignorat azi.

Nu ar fi un caz singular.

George Tzipoia (n. 1945), dintr-⁠o altă generaţie de plasticieni români, expune lucrări spaţiale, viziuni tridimensionale, care, evident, adună în ele, nevoia de mişcare şi zbor.
Joc, forme, culori, şuruburi; imaginaţia poate lucra în voie.

Al treilea donator, Diana Tzipoia (n.1975) studii de artă, dar lucrări expuse, iok! Probabil cu alt prilej. Trei generaţii de plasticieni, stabiliţi în Elveţia – un elegant catalog oferă mult mai multe detalii despre această familie de artişti, inclusiv cuvântarea generoasă a Directorului MŢR, Şefan Niţulescu, de la recentul vernisaj al expoziţiei, care se livrează acum Bucureştilor.

Ca idee de pritocit, după ce nu e nimeni acolo în expoziţie şi ai sentimentul că deranjezi supraveghetoarea, mai dai şi 4 Ron bilet de intrare. Zâmbiţi, vă rugăm, suntem în România, ou toute est pris à la légère.
Aferim. Să ne bucurăm deci.

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Bedros Horasangian

Bedros Horasangian (n. 18 noiembrie 1947, București) este un scriitor și eseist român de origine armeană, prozator al generației literare ’80. Fiul lui Ovanes Horasangian, inginer, și al Nadiei Horasangian. Este căsătorit, fără copii. Utilizează mai multe pseudonime. În prezent deține rubrica de cronică [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest

Subscribe To Our Newsletter
Get the latest business resources on the market delivered to your inbox.
Subscribe Now