Naivitatea se poate precipita în simplitate, onestitatea în rigiditate, astringenţa în isterie, virtutea în vulgaritate. De obicei, contactul cu Europa e piatra de încercare a acestei etici puritane, care fie capătă amplitudine, fie se usura, ducând la pierzania personajului
Henry James nu a avut nicio viziune. Şi nici nevastă. A scris doar. De aceea unii spun că nu avea suflet. Poate că, precum Scriitorul din Călăuza lui Tarkovski, nu avea „conştiinţă, ci doar nervi”. Dar poate că 35 de volume de opere complete – fără corespondenţa, incluzând scrisorile primite, şi bonurile de spălătorie care în cazul lui Voltaire îi sporesc acestuia producţia până la 80 – ţin loc de suflet. Dacă nu avea suflet, atunci Henry James a reuşit una dintre cele mai minuţioase seismografii ale 
nimicului din câte există. Acolo unde atâtea suflete romantice hâţânate de titanism, odată conectate la detectorul de minciuni al condeiului, reuşesc să ne ofere doar un grafic plat-liniar, scrisul lui Henry James ne oferă o înfrunzire psihologică fără precedent, un gotic fără elan care împinge hotarele analizei psihologice până în zonele cele mai rarefiate.
William Faulkner spunea că Henry James e „cea mai încântătoare bătrână doamnă pe care am cunoscut-o”. Imaginea aceasta de fată bătrână era atât de răspândită – în ciuda unei chelii de o virilitate patriciană, puţin adecvată împletirii de cosiţe albe – încât un foiletonist s-a referit la Edith Wharton, prietena şi emula lui James, ca la un „Henry James masculin”. La această impresie de prună bătrână („old prune”) a contribuit poate şi gustul lui James pentru bârfa de înalta societate şi pentru conversaţie, care îi alimenta de fapt scrisul şi creaţia de caractere, şi care motivează în totalitate preferinţa sa pentru Paul Bourget, ale cărui romane James nu le aprecia, dar pe care îl considera „cel mai bun, de departe, conversaţionalist pe care l-am întâlnit vreodată”. Pe de altă parte, fizionomia de Mussolini a lui James şi mâinile sale masive şi puternice nu au scăpat nimănui, cu atât mai puţin servitorilor obişnuiţi să dea atenţie obrazelor stăpânilor lor. Servitorii lui Ford Madox Ford spuneau că ezită să intre în camera lui James, fiindcă se simt priviţi până în măduva oaselor. Propria secretară, Miss Bosanquet, îl găsea „copleşitor”: „Ar fi putut foarte bine să fie un magnanim Cezar sau un benevolent Napoleon”. Sub această construcţie solidă, se ascundea însă un suflet sensibil, ba chiar nevricos. În noiembrie 1907, Sydney Waterlow notează în jurnalul său conversaţia pe care a avut-o cu Henry James, locuitor ca şi el al Sussex-ului: în cursul conversaţiei James îşi aminteşte o împrejurare în care, exasperat de miorlăituirile unei pisici în călduri, a ieşit din casă şi a omorât animalul după care a căzut pradă „greţii şi leşinului”.1
Adevărul e că, deşi fiu al puritanei şi familistei New England, Henry James a preferat, asemeni donilor de Oxbridge, burlăcia creatoare. Când s-a îndrăgostit, s-a îndrăgostit problematic de femei – de Minny Temple, o verişoară a sa moartă de tuberculoză la 24 de ani în 1874, şi de Constance Fenimore Woolson, o nepoată de-a lui Fenimore Cooper, romancieră de succes în epocă, dar care s-a aruncat în 1894 de la fereastra vilei veneţiene pe care o împărţea cu James2 – sau avuncular-adolescentin de bărbaţi. Întotdeauna, lipsit de consecinţe. Se pare că acest om de o sexualitate complexă a murit virgin. Cele mai reuşite personaje ale romanelor sale sunt femeile şi artiştii, intrigantele bătrâne şi taţii blajini, fiii asexuaţi de boală sau esteţii reptilieni. Bărbaţii dintr-o bucată nu prea i-au ieşit.3 Mulţi au aşezat disponibilitatea sa la solitară fremătare pe seama latentei sale homosexualităţi. A.L. Rowse notează în cartea Homosexuals in History. A Study of Ambivalence in Society, Literature and the Arts (Londra, 1977) că Henry James a avut două mari iubiri, ambele neîmplinite: una pentru sculptorul Hendrik Andersen, celalată pentru ziaristul Morton Fullerton. Ipoteza e dezminţită de David Laskin care pune castitatea lui Henry James pe seama unui obscur accident de tinereţe care se pare că l-ar fi lăsat impotent. Cert este că, ispitit de romancierul Hugh Walpole, care i se oferea, Henry James a ejaculat un „Nu pot, nu pot, nu pot” care poate trăda fie slăbiciune fizică, fie forţă morală. În privinţa homosexualităţii, nu am a mă pronunţa. Problema sufletului lui Henry James nu cred că trebuie pusă în sensul gusturilor sale erotice – pe care nu şi le-a concretizat în nici un chip –, ci în sensul ţesăturii sale interioare, care era de cea mai deasă lucrătură de New England, dominată de ochi nu ca absorbant senzual al pitorescului, nu ca simţ quasi-tactil, ci mai ales ca prelungire a operaţiunilor raţionale. Ca abstractor, nu ca juisor.
*
De la Roderick Hudson, trecând prin The Europeans, Daisy Miller şi The American, până la Portrait of a Lady, The Ambassadors, paginile memorialistice din A Small Boy and Others şi Notes of a Son and Brother, ideea conflictului dintre America şi Europa străbate întreaga operă a lui Henry James. America rămâne constant în atenţia lui Henry James, care îi dedică ultimul său roman, The Ivory Tower, şi cartea-reportaj The American Scene.
Revenit pentru o vizită în America anului 1903, Henry James suferă un şoc. Nimic nu-i mai amintea de ţara copilăriei sale, nici mulţimile de imigranţi care forfoteau pe străzile New York-ului stâlcind limba engleză, nici zgârie-norii şi uriaşele hardughii construite pentru uzul parveniţilor. Iritat de noul caracter al oraşului, James scrie în The American Scene pagini de amară reflecţie, unele socotite astăzi drept rasiste. James vorbeşte despre New York ca despre un oraş „îngrozitor”, a cărui „urâţenie fără de scop” îl „calcă pe nervi”. New York-ul e o cacofonie de „provizorate scumpe”, unde eşti hăituit de „mărime, agresivitate şi insolenţă, mai ales, de goană şi ţipete”. Casele de pe Fifth Avenue, construite pentru baronii locali ai vremii, i se par „un memento, în ultimă analiză, al izolării individuale”. La acea dată James nu mai fusese în America de 25 de ani. În 1888 s-au ridicat primii zgârie-nori ai Manhattan-ului; în 1903, James descrie turnurile insulei drept „extravagante ace înfipte într-o pernuţă deja plină, înfipte ca prin întuneric, oriunde şi oricum”, strivind turlele bisericilor şi dovedind astfel că înteresele comerciale au luat-o înaintea elanurilor religioase.
În 1903-1904 în America au debarcat aproape 2 milioane de imigranţi. Vizitând Ellis Island, James se simte „zguduit până în adâncul fiinţei” şi zile la rând e chinuit de un sentiment de „deposedare”. America era departe de acea „rusticitate şi ruralitate de modă veche din New England” care, cu ocazia unei comemorări a lui Emerson din 1903, îi aminteau lui William James de „vremea copilăriei”.
În A Small Boy and Others, vorbind de peisajul copilăriei sale, James tânjeşte după „lungile după-amieze de vară” petrecute în Albany, cu grădini de piersici, cu vizitele rubedeniilor mustind de înţelepciuni de viaţă şi de anecdote de familie, şi cu „servitori stranii şi legendari, autentici irlandezi de modă veche”, de umbra copacilor pe străzi pietruite, de feroneria de la portiţa din spatele casei bunicii, de New York-ul cu străzi liniştite şi cumva rustice de care se leagă „o impresie şi un miros de perpetuă toamnă” din pricina pământului mereu acoperit de straturi groase de frunze uscate şi macerate de anotimpuri, de plopii, porcii şi orătăniile din cartierul irlandez, de familiile de olandezi care stăteau şi pufăiau din pipele de caolin alb pe acoperişurile caselor lor aşezate la mijloc de grădini şi livezi. Încă se mai putea vâna prin împrejurimile New York-ului, care era un adevărat corn al Amaltheei:
„Ce altceva reprezentau cutii stivuite unele peste altele şi coşurile tinereţii noastre decât îmbelşugarea fără limite a unei epoci mai bucolice a lumii americane? […] Unde sunt toate acele roade acum, unde, mai ales, sunt piersicile d’antan? Unde sunt mormanele de struguri Izabela şi de pere Seckel de a căror dulceaţă lipicioasă copilăria noastră era parcă îmbibată? Era fără îndoială, cu excepţia poate a portocalelor, o epocă de mai dezinvoltă şi mai familiară mâncare a fructelor”.4 Departe de a avea aroma nearticulată zăbovind în trupul sfărâmicios al unei madeleine, timpul lui Henry James se ascunde în fructe, în sucuri şi seve bucolice mărturisind un Eden campestru, nu eterat salonard. Timpul bătea în cutia de nuc a pendulei, nu în porţelanul ceasurilor de şemineu, ca în A Beast in the Jungle, unde timpul se sparge în cioburi fine. Memoria adie a fructe, nu a cuptor, a zemoasă independenţă, nu a condimentată convivialitate, şi vorbeşte mai mult despre natură decât despre oameni: „Pe vremea aceea mâncam totul cu butoiul şi cu baniţa, ca şi cum cămările ar fi fost fără fund; umblam cu pepenii la fel de dezinvolt ca şi cu nucile de cocos şi cantitatea de durere de stomac rezultată era neglijabilă în contextul sentimentului paradisiac de care eram stăpâniţi”. Henry James spune lucruri foarte frumoase despre timp şi memorie în paginile sale memorialistice (vezi A Small Boy and Others, 75, unde vorbeşte despre tragedienele copilăriei sale şi despre amintirile legate de ele). Romanele, în schimb, sunt dominate de psihologie şi arhitectură, fără anotimpuri, fără zăpezi sau înmuguriri, cu un microclimat de staţiune balneară. „To linger”/ „a zăbovi” e un verb esenţial pentru lumea lui James, în care timpul curge încet, ca apa sub o crustă groasă de gheaţă.
Echivalenta evocare a fructelor în Marcel Proust e socializată, îmblânzită şi civilizată, departe de anonima, naturala abundenţă a lui James. La Proust, bucatele sunt atât de mult dependente de „muncile câmpului şi ale livezii”, de maree, de „politeţurile vecinilor”, încât, „asemenea acelor trefle sculptate în secolul al XIII-lea pe portalurile catedralelor”, reflectau ritmul anotimpurilor şi episoadele vieţii: „Un calcan pentru că precupeaţa ne garantase prospeţimea, o curcă pentru că văzuse una frumoasă la piaţa din Roussainville-le-Pin […] zmeură pe care Dl. Swann o adusese special, cireşe, primele pe care le dăduse cireşul din grădină după doi ani în care nu făcuse niciun fruct”. La Proust, lumea are o poveste şi fructele participă la ea. Nici măcar ele nu vin de nicăieri, chiar dacă se duc în stomac. Adevărul cădea peste lucruri ca o umbră de după-amiază.
*
Neîngrădirile gastronomice ale copilăriei lui Henry James, consumate sub lumina unui continent vast, cu un orizont numai al său, diferit parcă de al cerului, a produs şi oameni pe măsură, de un gigantism naiv, nişte „uriaşi blânzi şi prietenoşi”. Portretele americane ale lui James, fie ele reale sau ficţionale, sunt închegate din aceleaşi trăsături, şi personajele au în general defectele calităţilor lor. Astfel, naivitatea se poate precipita în simplitate, onestitatea în rigiditate, astringenţa în isterie, virtutea în vulgaritate. De obicei, contactul cu Europa e piatra de încercare a acestei etici puritane, care fie capătă amplitudine, fie se usura, ducând la pierzania personajului.
Note:
1 Stephen Donadio, Nietzsche, Henry James, and the Artistic Will (New York, 1978), 3, 5.
2 Lyndall Gordon, A Private Life of Henry James : Two Women and His Art (New York, 1999).
3 În Some Modern Novelists. Appreciations and Estimates (New York, 1918), Helen Thomas Follett şi Wilson Follett, critici de Boston cu articole publicate în Atlantic Monthly şi Yale Review socotesc că morala operei lui James e renunţarea, nu cea creştină însă: “The Christian consciousness of guilt is replaced by the consciousness of worth; the soul renounces, not that it may be tempered and sensitized in suffering, but simply that it may live up to itself… Renunciation in this view is obedience to an inner law of necessity, the immediate exercise of a highest privilege” (p. 94).
4 Henry James, A Small Boy and Others (New York, 1962 [1913]), 71.
