Contemporanul » Polemice » Magda Ursache: Iaşiul ca iubire şi reprezentare

Magda Ursache: Iaşiul ca iubire şi reprezentare

Indivizii ăştia ne-⁠au strâmbat destinele. Să-⁠i uiţi şi să-⁠i ierţi, aşa cum îţi cer cărţile sfinţilor? Mă străduiesc, după învăţătura Sf. Serafim din Sarov, recomandată de Părintele duhovnic, I.C. Teşu, să nu mă mai tulbur, să nu mă mai mânii pe cei care ne-⁠au nedreptăţit

Am venit aici din drag, în 1962, pentru admiterea la Facultatea de Filologie, cu mintea plină de ce s-⁠a scris despre Târgul Ieşilor, dulcele. M-⁠am lăsat dusă de Dimitrie Anghel: „Iaşul e o vastă familie în care toţi se cunosc, se ajută şi se tolerează”. E mottoul conferinţei Despre prietenie, cu participare Topârceanu, Demostene Botez, Mironescu, Panait Istrati, Otilia Cazimir, Gr. T. Popa, Lesnea…

„Prietinul” Sadoveanu l-⁠a găzduit pe Panait Istrati. Fapt rar la el: n-⁠a mişcat un deget pentru ministrul de Justiţie, Lucreţiu Pătrăşcanu, arestat ca antisovietic, pentru că ceruse la Cluj drept egal pentru tricolor: să stea lângă steagul cu seceră şi ciocan. Sadoveanu era, postbelic, pe altă baricadă; scria ceea ce Păstorel numea Mitrea Cu-⁠Cur.

Dar să trecem. Sandu Teleajen i-⁠a finanţat debutul lui Lesnea; Kirileanu l-⁠a salvat pe Iorga, cu… pluta, în ‘33; în ‘37, când cărţile bădiei Mihai erau arse în pieţe de legionari, l-⁠au susţinut scriitorii, actorii, universitarii…

Păstorel l-⁠a provocat la duel pe zăludul de Giorge Pascu, pentru că trăgea sforile să fie scos G. Ibrăileanu din Universitate. Mai târziu, Gavril Istrate chiar l-⁠a scos de la catedră pe savantul Gh. Ivănescu şi i-⁠a înhăţat norma.

Cum observaţi, caut cu lumânarea amiciţiile de cursă lungă între scriitori, deşi ştiu bine că în tradiţie e ura interconfraţi: Arghezi şi Călinescu versus Ion Barbu; Ion Barbu versus Arghezi; Sebastian versus Camil Petrescu; Crainic versus Rebreanu şi reciproca…

Dar Caragiale îl apela în scrisori pe Alexandru Vlahuţă cu „frate Vlahuţă”, o carte de versuri a lui Coşbuc o numea „carte de boierie”. Şi sunt atâţia instabili în amiciţie (că prietenie nu-⁠i pot zice), încât nu găsesc un alt elogiu al prieteniei mai sincer decât scrisoarea lui Barbu Delavrancea către Panait Cerna, din 26 mai 1912: „Crez că eşti «un mare poet» […]. Eşti adânc, eşti sincer, eşti emoţionant. Eşti, desigur, un mare poet”. În aceeaşi scrisoare, spunea că lui Vlahuţă, după ce l-⁠a citit, i-⁠a scris şi că au rămas prieteni 27 de ani: „strâns legaţi într-⁠o prietenie netulburată de nimeni şi de nimic”.

Pe versantul opus, Iorgu Iordan l-⁠ar fi înghiţit de viu pe Noica, Miron Radu Paraschivescu pe Tonegaru; pentru Beniuc, „şarpele de zdrobit” era Blaga; pentru Wald, în proletcultism, Cioran nu era decât „filosoful descompunerii burgheziei occidentale”. Dar deja o „cotisem”: ura de clasă socială şi intelectuală se propaga intens. Şi „lumina” venea de la Răsărit. Petru repeta deseori: „Cât întuneric a venit de la «lumina» asta!”. În ‘34, Osip Mandelştam a fost condamnat la 3 ani de detenţie. Prietenul Pasternac putea interveni pentru el, la Stalin. N-⁠a făcut-⁠o. Dar Daicoviciu, sub Dej, l-⁠a scăpat de puşcărie pe Blaga, iar Arghezi l-⁠a recomandat, în ‘58, pe Traian Chelariu să fie reprimit, după detenţie, în Uniunea Scriitorilor. Din păcate, biblioteca donată Filialei Iaşi a USR a fost risipită de „revoluţionari”, în dâra evenimentelor din 22 decembrie ‘89, când cărţile BCU au fost mitraliate şi arse.

Da, îmi place să caut excepţiile: Max Blecher, Bogza şi Saşa Pană au fost buni prieteni. Aristide Blank (căsătorit, scurt, cu Cella Delavrancea) i-⁠a adus lui Pârvan, de la Viena, o tipografie, cu tot cu cehul Tomek. A fondat editura Cultura Naţională cu Nae Ionescu, în 1920 şi Premiul Techirghiol-⁠Eforie. Cel dintâi premiat a fost Mircea Eliade, cu Maitreyi.

Barbu Slătineanu şi G. Călinescu (prin nepotul său, dr. Cingiuc) au reuşit să-⁠l interneze pe ftizicul Vladimir Streinu după o hemoptizie. În lipsa adeverinţei (din „câmpul muncii”), fusese zvârlit din spital, pe o targă, după o lună de la pneumotorax. Când i-⁠au scos, fără anestezie, plămânul stâng şi pentru asta i-⁠au extirpat pe viu 7 coaste, Streinu recita, striga, de durere, Corbul lui Poe (fapte povestite de Ussi Iordache-Streinu în „Litere”). Zaharia Stancu i-⁠a făcut rost de zece grame de streptomicină şi de pastilele albe de Pas. L-⁠a salvat de la moarte. Şi-⁠a şters multe păcate cu gestul ăsta de camaraderie.

Revenind în apele Bahluiului, o, ele deveniseră din ce în ce mai tulburi. Câţi escroci ilegalişti, ca Şulimzon, n-⁠au pozat în victime ale xenofobiei românilor! Ilegalistul se lăuda că urcase pe casă, fluturând o cârpă roşie, ca să le indice aviatorilor sovietici unde să arunce bombele. În presa cotidiană, Mişa Novicov cerea împuşcarea unor profesori universitari. În „Iaşul nou”, pretty woman Georgeta Horodincă se delimita: Adio, domnule Maiorescu! Gustul pentru marile valori era dispreţuit. Conform moralei proletare, desculţii i-⁠au interzis pe culţi, analfabeţii pe erudiţi, subdotaţii pe excepţionali. Şi cum se mai înghesuiau să-⁠i citeze pe Lenin-⁠Stalin! Râca era în floare (roşie) la revista condusă de muncitorul Dumitru Ignea. Se duşmăneau pe viaţa şi pe moartea unora.

Din cauza pizmei, Labiş şi Dan Hăulică au plecat repede din Iaşi; la fel, Marin Sorescu. Inamiciţia, după o observaţie critică, rămâne constantă ca pirul în câmpul literei. Cel cu observaţia e desconsiderat pe vecie de cei incapabili să primească o afirmaţie, o opinie contrară. Şi el, şi prietenii lui, ceea ce nu încurajează deloc, în asemenea ziare şi reviste, gândirea critică, spiritul critic. Am avut şi eu parte de astfel de jigodii şi de flatulenţele lor literare la adresa mea. Am căzut, fără vreo tabără, între taberele celor care se pricesc.

E, în fapt, cea mai gravă problemă a breslei, nu numai ieşene: nimic nu-⁠i catalizează pe scriitori. Răfuiala între breslaşi e sindromul alergic al multora. Ce Goma mea? Ce Brebanul meu? Ce mama mă-⁠sii lu’ Alui? Dar, cum Dumnezeu nu doarme mereu cu capul pe-⁠o mănăstire, sunt mai puţin talentaţi, mai puţin expresivi decât cei înjuraţi.

Repet, că trebuie: Paul Goma a fost scos din USR când era sub arest. Documentul i l-⁠a adus anchetatorul. Satisfăcut! Pe Nicolae Breban l-⁠au exclus prietenii din Biroul USR: Matei Călinescu, Nichita Stănescu, Baltag, N. Manolescu, plus Preda şi Bogza.

Cât despre ingratitudine, ea e tipică scriitorului român, deci, şi celui ieşean. Ştiu, din Memorii II, p. 108-⁠109, că N. Breban i-⁠a oferit cronica „României literare” lui Mircea Iorgulescu. „S-⁠a grăbit printre primii «să arunce piatra» în romanul Bunavestire, a doua zi după plenara C.C. care condamnase brutal cartea, prin vocea unui alt fost amic, Titus Popovici, şi a secretarului general Nicolae Ceauşescu şi în aceeaşi revistă unde l-⁠am angajat şi i-⁠am dat spaţiul critic cel mai prestigios”. Iar Lucian Raicu nu-⁠l mai saluta, deşi îi dăduse tot spaţiul pentru critică literară.

Mutatis mutandis, asta am păţit şi eu după excluderea de la revistă. Am înţeles atunci că a spune bună ziua unui coleg, în casa căruia ai intrat de n ori, ţine de caracter. M-⁠a durut indiferenţa celor pe care i-⁠am susţinut, în pofida temătorului de directive Leonte. Nu, n-⁠am avut dolce vita socială în Yashington, dar am rămas aici din cauza Bătrânului. Ştiam cât îşi dorea relaţia, de la catedră, cu studenţii.

Sunt momente când Bahluiul mi se pare un afluent al Styxului. Dacă intrai în condiţia de nedreptăţit, acolo rămâneai. PCR-⁠ul doar se lăuda că face dreptate. Îţi dădea dreptate, dar nu o făcea.

Maşinii de scris îi ştiam caracterul (caracterele), cu al/ ale amicilor era mai greu. Să nu-⁠mi spuneţi că i-⁠am ales greşit, că ştiu. Am scuza că un ins poltron e mai greu de dibuit când suntem tineri.

Câţi proşti şi prostovani n-⁠au ocupat posturi importante, pe bază de sluj la Cârmaciul şi Cârmacea. Vorba Anei Blandiana: „Îi plâng pe proşti, dar proştii mă înving”. Dar, Doamne, vremelnice mai sunt măririle! Bătrânu n-⁠a avut parte de cinstiri/ măriri, nici nu le-⁠a vrut. Cum îi urmăresc sublinierile cu creionul în cărţi, iată una din Nietzsche, Zarathustra: „Îmi plac libertatea şi aerul curat al pământului, îmi place să dorm mai bine pe piei de bou, decât pe cinstirile şi măririle lor”.

Da, n-⁠am avut dolce vita ca atâtea neveste de propagandişti, însă încrederea Bătrânului în mine a fost mai puternică decât negarea ori indiferenţa politrucilor, dar şi ale cobreslaşilor.

Şomam. Întâlnindu-⁠ne pe stradă, am avut parte de compasiunea lui Iacoban. Ne-⁠a deplâns: „Cum vă descurcaţi voi dintr-⁠un singur salariu?” De neconceput, n’aşa? Pe noi condiţia existenţială precară nu ne-⁠a descurajat. Ne amuza când rămâneam de la un salariu la altul fără bani şi vindeam borcane. Există şi un haz al sărăciei. Trăiam la cea mai înaltă ficţiune, formularea batjocoritoare a postmodernului Florin Iaru după titlul unui roman proletcultist, La cea mai înaltă tensiune.

O scenă de „înaltă ficţiune”, narată în Astă-⁠vară n-⁠a fost vară…, dar trăită de mine şi de Petru? Iat-⁠o. Aproape de vila scriitorilor din Neptun, era o baracă de tir. Aveam libertatea de-⁠a trage cu puşca sau cu praştia. Lui Petru îi plăcea să-⁠şi încerce norocul şi puterea. Nu rata nici un foc. M-⁠am hotărât să încerc şi eu. Eram îmbrăcată în cea mai excentrică rochie a mea, lungă, galbenă cu un fel de blazoane de muschetar, roşii; cu spatele gol, traversat cu bretele subţiri, încrucişate. Am ochit morişca, s-⁠a învârtit. Am ochit toboşarul, l-⁠am nimerit. Şi leul a căzut. Şi iepurele. Apoi soarele, apoi luna, boantă de-⁠atâtea urme de alice.

„Cum ai făcut?” s-⁠a minunat Bătrânu, care îmi încărcase arma.

Simplu. Am închis ochii şi i-⁠am văzut pe toţi: Leonte, Andriescuţu, mic de stat şi mojic cum n-⁠a mai stat, nulă Teodorescu, şeful Institutului, ne-⁠cercetător, rectorul Viorel Barbu, Aurelian Bondrea, ministrul Învăţământului Teoreanu… I-⁠am ucis cu arma mea inofensivă, cu puşca mea benignă de la baraca de tir. Cei „împuşcaţi” n-⁠au avut ce să-⁠mi mai facă. I-⁠am doborât. Rectorul fusese leul.

Să fie adevărat că scrii şi rescrii primul roman? Că-⁠l reutilizezi pe primul? Eu, da, recunosc, scriu şi rescriu istoria eşecurilor mele, dar nu din ranchiună, ci ca să se ştie ce/ cum a fost. Pe câteva dintre aborigeniile iaşiote le-⁠am făcut personaje de roman. Boris Vian s-⁠a răzbunat… literar pe Sartre, care i-⁠a sedus blonda soţie. A devenit ridicolul Jean Sol Partre. E ştiut că Regman i-⁠a făcut surcele lui Buzura Feţele tăcerii (pe nedrept, zic eu). Buzura nu l-⁠a iertat: a numit Redman un personaj sinistru şi l-⁠a făcut să se îmbolnăvească de cancer. Eu l-⁠am făcut pe Alexandru Andru să cadă în closetul Miliţiei din Păcurari, pe drumul de întoarcere de la Zilele „M. Sadoveanu”, din Paşcani. Pe Mănucă, Bătrânu nu contenea să-⁠l salute spunându-⁠i domnul Milucă, alt personaj din Rău de România.

Indivizii ăştia ne-⁠au strâmbat destinele. Să-⁠i uiţi şi să-⁠i ierţi, aşa cum îţi cer cărţile sfinţilor? Mă străduiesc, după învăţătura Sf. Serafim din Sarov, recomandată de Părintele duhovnic, I.C. Teşu, să nu mă mai tulbur, să nu mă mai mânii pe cei care ne-⁠au nedreptăţit, pe mine şi pe Petru, chiar dacă mânia mea e legitimă şi, după ‘89, liberă. Am deţinut mulţi ani o rubrică, exact cu titlul ăsta, Mânie liberă.

O predică a monahului de la Rohia (N. Steinhardt, Dăruind vei dobândi, Ed. Dacia, 1997, p. 213-⁠214) m-⁠a ajutat: mânia legitimă nu-⁠i totdeauna păcat capital. Pentru minunea de monah Nicolae există două feluri de mânie: una păcătoasă, „izvorâtă din ură, pizmă, nestăpânire de sine, resentiment, necugetare” şi alta legitimă, „stârnită de spectacolul sfâşietor al răutăţii dezlănţuite, al strâmbătăţii triumfătoare, al nedreptăţii făcute semenului meu ori semenilor mei sau al ocărârii, al asupririi şi batjocoririi lui ori a lor”. Această mânie „e cu totul raţională şi e declanşată dinafară”.

Aş putea spune că, în momentele când eram umiliţi de politruci, când strâmbătatea aparatului de propagandă triumfa, ne ajuta tot Iaşul. Oh, plimbările noastre „răsfoind Iaşul”, cum am scris în Rău de România. În iarba mică de pe „Coasta Boacii”, cum îi spuneam unui deal din Şorogari, pe „acoperişul lumii” de la Repedea…Aveam nu una, ci mai multe fontane di Trevi.

Urcam dealul Muzelor şi coboram pe Scăricică, în „mahalaua celestă”, unde se afla casa lui Mihai Ursachi, în fundacul Dochia (cea de pe Sărărie e un fake).

Dar ce spuneam? Fugeam în Tătăraşi, să vedem cum înfloreau salcâmii, în susul Căii Sâmbetei, când înfloreau socii, la Breazu, când înflorea rosa canina, la casa Sadoveanu, fostă Kogălniceanu, fostă reşedinţă a baronului Neushatz, din Podu Verde, cum se numea Copoul, când înfloreau liliecii. De câte ori i-⁠au schimbat numele edilii şi noi buletinele! Din 23 August, a devenit Bul. M. Eminescu, apoi, Bul. Copou, acum Carol I. Fusese Bul. Malinovski, pe vremea ocupaţiei sovietice.

Când am venit în Iaşi, am căutat casa Didiţei Mavrocordat pe Cuza Vodă, fostă Golia. În casa asta se certase Liszt cu Wieniavski şi tot acolo l-⁠a întâlnit Liszt pe Barbu Lăutarul. N-⁠a ştiut nimeni care era. Dacă întrebam de muzeul Ilie Pintilie, aflam mai repede. Ceva mai târziu, din ’63 încoace, Petru Ursache a ştiut să-⁠mi raspundă la toate întrebările.

De ce s-⁠a dărâmat Jokey-⁠club? De ce nu s-⁠au păstrat hotelurile London, Paris, Glantz? Hanul Binder am aflat unde era, în spatele casei unui ilegalist, casă devenită sediul Junimii, cu o gogoşerie alături.

Bătrânu mi-⁠a arătat Palatul Sturdza, unde bezede Grigorie cultiva tutun bectimis. Obeliscul Leilor, construit în 1832, pentru cinstirea Regulamentului Organic, nu-⁠i plăcea deloc. Pufnea: „Auzi! Prima Constituţie modernă a Moldovei! Mereu Rusia ne-⁠a luat ce nu i-⁠a aparţinut. Am suportat în timpul războiului ruso-⁠turc invazia a 150.000 de militari ruşi. Ca lăcustele. Între 1829 şi ‘34, în Principate a guvernat în forţă Kiselev, introducând Regulamentul Organic, în 1931. A fost un fel de ocupaţie sovietică avant la lettre. În 1835, Orloff, în numele ţarului, i-⁠a propus sultanului să cumpere Principatele pentru 36.000 de franci. Zicea Marx că o tragedie istorică se repetă, devenind a doua oară farsă. Se poate şi invers, ca farsa să devină tragedie. Cum a fost după 1944. N-⁠ar trebui ca bustul Eminescu să stea lângă Obelisc”.

În curtea casei Nădejde, de pe Sărărie, Petru mi-⁠a arătat statuia lui Maiorescu, prăvălită peste lăzile cu câlţi pentru saltele. A fost, apoi, topită şi preschimbată în clanţe de uşi universitare. Dar ce nu ştia Bătrânu despre „Oxfordul” de pe Copou? De celălalt n-⁠a avut parte.

Lui, ca şi mie, târgul, dulcele, i-⁠a oferit circumstanţe constant nefavorabile. Totuşi, l-⁠am iubit.

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Magda Ursache

Magda Ursache s-a născut la Bucureşti, la 20 decembrie 1943. A absolvit Colegiul „B.P. Hasdeu” din Buzău şi Facultatea de filologie a Universităţii „Al.I. Cuza” din Iaşi, cu diplomă de merit, în 1967. A lucrat în redacţia revistei „Cronica” (redactor, [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest

Subscribe To Our Newsletter
Get the latest business resources on the market delivered to your inbox.
Subscribe Now