Contemporanul » Polemice » Marian Victor Buciu: Monica Lovinescu citind proză

Marian Victor Buciu: Monica Lovinescu citind proză

Disputa între scriitorii iviţi în anii ’90, realişti liberi, şi cei din anii ’80, din falanga textualistă, tăcută, reciclată, pleacă şi de la argumentul înflăcărat al Monicăi Lovinescu.

Literatura română sub control politic

Mai mult decât E. Lovinescu, pentru care după sincronizare urma să vină diferenţierea, lăsată, cum ştim, fără şansă de comunism, Monica Lovinescu crede că literatura română interbelică era perfect occidentală şi autonomă – cf. Unde scurte. Jurnal indirect, Humanitas, 1990, p. 113. Editurile din RPR şi apoi din RSR, constată ea, scot maculatură ideologică în tiraje enorme, iar literatură adevărată, interbelică, modic jurnal-monica-lovinescu-cop1şi deloc metodic. La Congresul al X-⁠lea al PCR, din 1969, află şi înţelege că scriitorii nu au curaj şi realism. Literatura se traduce, se exportă, pe banii ţării, ca propagandă politic-⁠culturală, adăugată la aceea prin revista pentru străini Glasul Patriei.

În perioada marcată de propagarea protocronismului şi neorealismului socialist, desincronizarea literaturii române ia forme oarecum noi şi, deloc de bine, însă sigur de rău, avansează. Un bilanţ din Seismograme, Humanitas, 1993, la 17 iunie 1977, este înfierător şi în egală măsură înfiorător: „Înţărcuit din nou de propagandă, izolat iar de dezbaterile reale ale culturii contemporane, scriitorul ro­mân este mai mult decât o rudă săracă a literaturii din restul lumii: se află într-⁠un fel de carantină a falselor probleme, a falsei realităţi, mimează înfruntarea de idei, e obligat la un joc straniu de-⁠a v-⁠aţi ascunselea cu contemporaneitatea, la care priveşte prin gaura cheii: uşa nu se deschide niciodată total.” În aceşti termeni, s-⁠ar putea nu doar nega un progres, dar afirma chiar un regres. Nu sunt termeni absoluţi, sceptica autoare este şi ea relativistă şi, în termenii propri, lasă în scris contradicţii fecunde, de observare şi impulsionare. Nu poate fi acuzată de gravă orbire, efect eventual al unei mânii, decepţii, aşteptări obositoare. Există, pentru ea, şi celălalt braţ al balanţei întru evaluare. „Uimitor (…) se scriu totuşi romane onorabile”. Şi „abile”, împărţite viclean între context şi text. Acesta este un raport pe care Monica Lovinescu îl consideră obligatoriu, ignorând posibilitatea eludării istoriei în scrisul chiar şi literar. Sau, dacă se întâmplă astfel, rezultatul nu îi apare deloc semnificativ, ea fiind un cititor referenţialist, de data aceasta, fără abatere relativistă. Ivasiuc şi Ţoiu sunt romancierii onorabilităţii literare abile. Cel dintâi, reamintesc, fusese declarat de foiletonistă un interesant autor de roman realist socialist în Păsările. Dar şi în acest fel de romane contextul este umbrit puternic de textul rămas cu bruma lui de artă: „viitorul nu va mai avea cum să găsească în ele o epocă, ci doar talentul de a te strecura printre lucruri, numindu-⁠le fără să le numeşti, văzându-⁠le fără să le vezi, dându-⁠le ocol fără a ajun­ge la miezul lor” (id.). Nu le sprijină, parcă se sugerează, nici neîncrederea în cuvânt. O artă a necuvântului, a cuvântului sus­pectat, le-⁠ar imprima însufleţire literară. Dar suspectând cuvântul, atragi şi necreditarea referinţei, a epocii istorice.

Scriitorii, la Congresul educaţiei politice, se pleacă, exersează noi abilităţi, mai directe şi ipocrite, nu se dau în lături, asemenea lui N. Stănescu, să se afişeze fideli partidului comunist.
Colocviul traducătorilor îşi dezvăluie sterilitatea: puţine traduceri româneşti, încă şi mai puţin luate în seamă.

Vladimir Colin explică realismul socialist nu prin importul (sau exportul obligat) de la sovietici, dar, printr-⁠o stranie cauzalitate, ca rezultat al crizismului, impus, chipurile, prin Virgil Ierunca, cel care doar l-⁠a semnalat.

Ideologia din ţara comunizată monologhează cu exilul (di)simulând dialogul, acum prin Tribuna României jurnal-monica-lovinescu-cop-2(condusă de Paul Anghel), care înlocuieşte Glasul patriei. De fapt, directorul publicaţiei nici nu recunoaşte exilul. În locul lui vede doar o împrăştiere pe Mapamond a unor români care i se par uşor şantajabili cu sentimentul nostru specific, al dorului.

După congres, notează paradoxal, „călinescian”, jurnalista Monica Lovinescu, la 7 decembrie 1979, „scriitorii au câştigat o partidă, iar partidul n-⁠a pierdut niciuna” (Posteritatea contemporană. Unde scurte III, Humanitas, 1994, p. 107).

Apar la noi, recunoaşte şi acum, „cărţi onorabile şi chiar interesante pe plan estetic”. Vai, estetic! Ceea ce nu este, pentru dânsa, de ajuns. Neajunsul mare, re-⁠denunţat în gura mare la radio, în exil, este violenţa ideologică asupra eticii: faptul că „scriitorul român este hărţuit, pus în competiţie cu amatorii, uneori la remorca lor, dispreţuit, abia tolerat”.

Nouă este acum „publicarea arhivelor Securităţii în reviste ce-⁠şi spun culturale”. Publicare ultraselectivă şi previzibil ţintită. Cum să crediteze Monica Lovinescu scrierile, s-⁠ar spune, ultramăsluite (faţă de jurnalele doar măsluite, tip Aurel Baranga) ale regimului singur impus şi reales?

Est-⁠etica şi romanul

Curentele literare, dacă exceptăm un anume realism, de regulă strict referenţial, documentar, trecând drept autenticism (modalitate estetică până la estetizantă, totuşi, de la Gide citire), o lasă pe Monica Lovinescu rece sau îi trec lejer pe la urechi. Poeticile, pare a îndemna, să le desfacă alţii, eventual. Exerciţiul său (hiper)critic militant este unul strict limitat. De bun agent de influenţă pentru un public cât mai audient. O lucrare de un profesionalism, mai presus de tot, vociferant. Sau, cum şi-⁠o asumă metodic autoarea, ţipător.

Susţinătoarea unui realism foarte limitat, ţintit, aplicat, s-⁠ar spune, dacă ar fi posibil, naturalist-⁠fotografic, Monica Lovinescu se aşază şi de-⁠a curmezişul, şi la antipodul, onirismului estetic, un curent într-⁠adevăr literar. Mai pui că şi original, în context universal. Dar ce-⁠o importă literatura ca literatură pe realista à outrance, pentru care contextul trebuie că absoarbe, vampirizează, textul?

În primăvară (7 mai 1982) scrie pentru sertar (Jurnal. 1981-⁠1984, Humanitas, 2002) că Virgil Tănase ar vrea bani din lecturi de la Radio „Europa Liberă”, dar bani nu prea ar exista, şi onirismul n-⁠ar fi de difuzat în serial. Inutil de adăugat că nici nu-⁠i place „onirismul made in Bucureşti”. În toamnă (27 septembrie 1982), când Virgil Tănase publică L’amour, l’amour, roman sentimental, se loveşte pentru a se indispune de „Acelaşi real talent nestrunit. Câte victime va mai face onirismul made in Bucureşti?” Talentul victimizează? Când este strunit de o viziune (teorie, bine practicată) puternică, aşa cum este chiar cazul noii poetici onirice? Şi, fireşte, devine necazul unei comentatoare de artă literară gata să scoată arta din ea însăşi? Dar textul răzbună contextul, rămas, în definitiv, doar istorie.

Nu era în niciun caz de aşteptat ca Monica Lovinescu să decline realismul care redă-oglindeşte-⁠înfăţişează-⁠arată etc., la modul elementar, pentru textualism. Însă combinaţia de textualism socialist, din romanul cu lungă prefaţă Tratament fabulatoriu, de Mircea Nedelciu, cu atât mai puţin i-⁠ar determina apropierea şi aproprierea de această poetică experimentalistă. Refuzul în jurnal (Jurnal. 1990-⁠1993, Humanitas, 2003) este datat 2 iunie 1991. Disputa între scriitorii iviţi în anii ’90, realişti liberi, şi cei din anii ’80, din falanga textualistă, tăcută, reciclată, pleacă şi de la argumentul înflăcărat al Monicăi Lovinescu.

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Marian Victor Buciu

Marian Victor Buciu, profesor doctor la Facultatea de Litere a Universitatii din Craiova, preda cursuri de istoria literaturii romane interbelice, din perioada comunista si postcomunista, cuprinzand analize si sinteze ale unor curente si opere de mare interes artistic. A publicat [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest

Subscribe To Our Newsletter
Get the latest business resources on the market delivered to your inbox.
Subscribe Now